Discul roșu al soarelui se cufundă în linia orizontului aruncând o lumină portocalie, melancolică asupra măreței case de lângă calea ferată. Zidurile scrijelite, cu tencuială căzută, țigla aflată într-o stare deplorabilă și geamurile sparte de la mansardă îi dădeau o alură de casă bântuită. Copiii din preajma locului evitau să se apropie de ea, nu numai din cauza aspectului, ci și din cauza proprietarului pe care îl numeau „ Nebunul bărbos” și despre care credeau că este un diavol mâncător de oameni și animale. Proprietarul casei, însă, nu era deloc așa. În urmă cu un deceniu, acest „nebun bărbos”, pe numele lui real Sebastian Herescu, își făcea debutul literar cu romanul „Răsărit cenușiu” atrăgând un val de simpatie din partea cititorilor și multe laude din partea criticilor. Unii s-au gândit să-l numească „noul Eliade”. Însă acel roman a rămas singura creație a lui. Cândva era un tânăr scriitor în căutarea succesului. Cândva și această casă sinistră era sclipitoare și luxoasă, asemenea unui conac boieresc. Acum erau doar ruine.
În mai bine de zece ani starea fizică și mentală a scriitorului se deteriorase în așa hal încât era de nerecunoscut. Autoizolarea îl făcuse să devină schizofrenic și înspăimântător. Se zbătea în sărăcie, singura lui „avere” fiind reprezentată de o saltea veche, un tablou care îl înfățișa pe el în tinerețe și cu care purta zilnic conversații, o masă veche de lemn pe care se aflau un exemplar cu file rupte din „Răsărit cenușiu” și un caiet dictando pe care era scris, cu litere mari, „Autobiografia unui demon”. Acesta trebuia să fie cel de-al doilea roman al său. În zece ani nu-i scrisese decât titlul. Se refugiase în camera lui din copilărie aflată la etajul casei. Stătea aici înconjurat de igrasie și păianjeni, trăind din mila vecinilor care-i cunoșteau povestea și-l ajutau cu alimente. Era încălțat cu o pereche murdară și ruptă de adidași, purta o pereche veche de blugi rupți în genunchi un tricou roșu și o bluză de trening îmbâcsită. Părul lui lung și nespălat alături de barba lui aspră îți dădeau impresia că e un vagabond tipic nicidecum un scriitor care pe vremuri fascinase. Totuși ochii-i căprui și blânzi trădau o fire sensibilă.
Stătea și se uita ore în șir la portretul de pe perete cu un amestec de dispreț și admirație. Acel tablou care îl înfățișa tânăr, zâmbitor purtând o robă la absolvirea Facultății de Litere devenise singurul lui prieten. Cu o grimasă specifică unei hiene care vânează prada se apropie de tablou și cu o voce ușor isterică îl întrebă:
-Ce mai faci azi, tinere romancier ?
-Fac umbră pământului, prietene, răspunse tot el, de această dată cu o voce calmă, blândă total diferită față de felul în care pusese întrebarea.
-Ha! Ha! Umbră pământului! Așa răspundea și tata la întrebarea asta. Sărmanul tata… Cât a muncit pentru asta….pentru asta! (făcând un gest teatral cu ambele mâini, referindu-se la casă). Sărmanul tata, continuă el cu un glas tremurând pregătindu-se să plângă.
-Regretabilă pierdere, reveni cu aceeași voce calmă.
-M-a crescut singur, tinere romancier. Mama a murit când aveam 3 ani. Cancer blestemat! El mi-a spus că îngerii aveau nevoie de ea și că toți ne vom revedea acolo sus…Biata mama…Sărmanul tata, continuă cu o voce înecată în lacrimi.
-Un om remarcabil. Un tată bun, un inginer de excepție.
-Toți vecinii îl admirau. Eu îl admiram. Când eram mic venea în camera asta și îmi spunea povești. Aveam o bibliotecă mare. Mă îndemna să citesc. Am citit, tinere romancier, am citit. Am intrat la facultate, l-am făcut mândru și apoi…
-Un accident de mașină nenorocit…
-Singur pe lume la 19 ani. Singur! Sărmanul tata…
Se oprește din monologul său dialogat aproape o oră, ținând capul în jos, în timp ce noaptea începea să-și intre în drepturi.După un ceas își ridică privirea asupra tabloului și cu un zâmbet, spuse:
- Frumoasă perioadă, anii de facultate....
- Da, rosti de această dată cu un glas oarecum triumfal. Șef de promoție, debut literar încununat de laude...
- Adevărat! Se duse în fugă la masa de lemn și luă romanul, pe care îl deschise la jumătate și începu să citească: " Până la urmă viața este o cursă de maraton, desfășurată în noroi și deșert, în soare și ploaie. Fiecare om este un maratonist deshidratat și obosit, care încă aleargă alimentat de ideea că la finalul cursei va găsi fericirea adevărată. La linia de sosire constată că nu e niciun strop de fericire. Doar moarte."
- Partea mea preferată, spuse cu satisfacție în glas.
- Foarte bună cartea, tinere romancier. A plăcut atât criticilor cât și cititorilor. Îmi aduc aminte ce spunea un critic: "...acest tânăr romancier dovedește o maturitate deosebită în romanul său de debut. Povestea este una captivantă și în același timp emoționantă. Acest autor debutant seamănă, din punct de vedere literar, cu marele Eliade."
- Îmi amintesc și eu...
- Te scăldai în glorie...
- Da...și am pierdut din vedere ce era mai important, zise cu glas trist de această dată. Bianca...
Bianca era logodnica lui. Se cunoscuseră în facultate și fusese dragoste la prima vedere între ei. Ea a fost cea care l-a sprijinit și i-a oferit ajutorul și iubirea necondiționată. Se sinucisese în urmă cu 10 ani, tăindu-și venele.
Sebastian nu a reușit să depășească momentul. S-a autoizolat și a încercat să găsească o alinare scriind romanul "Autobiografia unui demon". Inspirația îl părăsise însă. Și-a cheltuit toți banii pe alcool și antidepresive, după care, rămas falit a vândut toate obicetele de valoare din casa părintească. În tot acest timp și-a pierdut mințile, devenind un sihastru înspăimântător.
După ce îi rostise numele rămase iar tăcut, privind în gol, cufundat parcă în mii de amintiri. Era întuneric în vechea casă sinistră, doar luna aruncând un strop de lumină pe fereastră.
- Era cea mai frumoasă, tinere romancier. Cea mai frumoasă. Avea cel mai catifelat păr, cel mai dulce glas. Era perfecțiunea....
Se uită apoi la tablou și întrebă plângând:
- De ce a trebuit să moară? De ce?
- Pentru că noi am omorât-o, își răspunse singur la întrebare.
- Noi? Omorât? Nu! Eu nu! Eu o iubeam...
-Ai iubit-o? Și toate aventurile tale? Cum rămâne cu ele?
- Nu! Tu ai fost de vină, tinere romancier. I-ai rupt inima! Ai profitat la maxim de succesul tău. Toate studentele tinere te vroiau. Și tu le-ai vrut pe toate...
- Nu mă învinovăți pe mine! I-ai ignorat toate amenințările, toată durerea...
- Era logodnica ta....Ai rănit-o! Din cauza ta s-a sinucis. Trebuia să îți fie mireasă!
- Ești un criminal, Sebastian!
- Nu rosti numele ăsta! Așa obișnuia să îmi spună ea...
- Ucigașule!
- Taci!
Sebastian se repezi cu furie asupra tabloului, îl smulse de pe perete și îl aruncă puternic pe fereastră. Tabloul se prăbuși pe calea ferată.
- Vai! Ce am făcut?!
Speriat, se grăbi să ajungă cât mai repede la portetul său. Ieși din casă și sări gardul care îl separa de calea ferată. Ridică portetul și îi spuse:
- Iartă-mă, te rog! Nu am vrut să o fac! Vorbește cu mine! Ești singurul meu prieten....
O lumină orbitoare se abătu asupra sa. Se întoarse și văzu pentru o fracțiune chipul angelic al Biancăi. Apoi fu spulberat de locomotiva trenului care nu a putut să frâneze la timp.
A doua zi, un ziar menționa scurt în colțul celei de-a cincea pagini: "Sebastian Herescu, autorul romanului s-a sinucis azi-noapte aruncându-se în fața trenului. Se pare că acesta suferea de grave probleme psihice și ducea o viață la limita subzistenței. În casa acestuia, polițiștii au descoperit un caiet pe care era scris , anchetatorii considerând că aceasta ar putea fi biletul său de adio, rămas neterminat."