Stau pe un scaun incomod și mă holbez la dracu. Lângă mine, Ștefan privește la rândul lui același drac, din alt unghi, iar eu zâmbesc în interior și îmi trec degetele prin părul interiorului meu închipuindu-mi cum va scrie Ștefan-cel-veșnic-îndrăgostit, primul lui poem despre dracu și despre povestea asta bizară.

’’Te-am așteptat la cimitir’’ gândește dracu cu voce tare și mă minunez de vorbele lui. ’’De ce m-ai așteptat acolo? De ce ar fi trebuit să vin la cimitir?’’ întreb tot în gând, dar dracu nu răspunde imediat. Mai întâi se uită la mine, are un fel ciudat de a mă fixa, uneori închide ochii, alteori îi deschide atât de larg încât pupilele lui înghit toate ființele din jur (neapărat să reții imaginea, pentru că dracu are ochii foarte mobili și îi rotește permanent). ’’A murit Anghel’’ gândește dracu, iar eu ar trebui să știu cine este Anghel și motivul pentru care nu am ajuns la înmormântarea lui.

Vezi tu, întâmplarea asta mi-a zguduit din temelii teoria despre draci, pentru că întotdeauna mi-am închipuit că dracul este de gen masculin, că are un falus enorm iar oamenii nu fac decât să se repeadă să i-l spele cu apă încălzită în sticle de plastic și cu săpun lichid. Îl vedeam uneori cum se plimbă pe străzi, cum intră în case, în săli de cinematograf sau în restaurante, iar lumea se năpustea la picioarele lui să-i spele falusul uriaș.

Întâlnirea de care îți povestesc mi-a dovedit contrariul, pentru că dracu m-a așteptat într-un birou fără personalitate, luând înfățișarea unei femei. Nu este adevărat, vor striga Diana și Ștefan (vreau să ții minte că ei au fost cu mine la întâlnirea cu femeia-drac), ființa nu semăna cu o femeie în adevăratul sens al cuvântului. Era mult prea grasă, avea haine din plastic colorat, iar dungile de leopard frumos îi strângeau trupul peste care se revărsau colaci de osânză, ca să nu mai vorbim de privirea ei malefică. Deci ființa nu era femeie! strigară Diana și Ștefan.

Înainte să mă așez pe scaunul incomod de care ți-am spus și să mă holbez la dracu, am stat câteva minute în fața unei porți uriașe până ce Ștefan a chemat spiridușul să descuie mecanismele complicate (nu trebuie să te miri că dracu are spiriduș care nu este deloc simpatic, ba dimpotrivă, are o față de-a dreptul hidoasă și face numai gesturi sacadate). Spuneam că spiridușul ne-a deschis ușa și ne-a invitat să urcăm douăzeci și nouă de scări prin partea dreaptă (voi sublinia acest aspect, pentru că am urcat la dracu pe scările din dreapta cu toate că existau niște scări asemănătoare și în partea stângă). În urma noastră poarta s-a închis cu un pocnet sinistru și am auzit mecanismul care ne încuia grav și adânc în interiorul clădirii.

La etajul întâi am intrat în camera Ne-curatei, era o încăpere dotată cu pisoar (nu orice fel de pisoar, ci unul sofisticat), ce se întindea în toată camera. Să nu ți se pară deloc ciudat că în pisoar exista un birou, un calculator, o măsuță joasă și nouă scaune incomode, era deci o cameră încăpătoare. Din pereți curgea cu un debit constant teoria conspirației, o treabă destul de complicată de o consistență vâscoasă, un fel de soluție galben-muștar care era colectată de un sifon la fel de sofisticat și performant situat sub picioarele noastre. Șuvoaiele urât mirositoare veneau de peste tot, din pereți, din tavan, din gura femeii-drac, din gurile spiridușului și a unui individ necunoscut cu care Ne-curata șușotea când am intrat.

Am privit la Diana, cu teamă am privit să nu iasă și din gura ei același fluid grețos, am răsuflat ușurat, nu ieșea nimic. Nici din gura lui Ștefan nu șiroia nimic, nici din a mea. De fapt abia am apucat s-o văd pe Diana, pentru că în clipa următoare s-a strâmbat și a ieșit pe coridor. Să nu vă surprindă reacția ei, este la vârsta care nu concepe compromisuri.

Cum spuneam, m-am așezat pe scaun și mă gândeam cât de hilar era tabloul (dacă ar fi fost un pictor cu noi, sigur ar fi reușit o pânză inedită). Noi doi, îngeri banali și desperecheați, ne strângeam aripile pe lângă trupuri, să nu le murdărim de lichidul acela galben și priveam stingheri prin casa dracului care zâmbea cu gura, cu ochii, cu plasticul de pe corp. Zâmbea și cu părul strâns într-un coc uriaș (chiar dacă până acum am uitat să descriu părul roșu al Ne-curatei, nu trebuie ignorat), vorbea mereu, iar buzele i se mișcau în sus - în jos - în dreapta - în stânga, spunea lucruri plictisitoare și anacronice. Monologa despre ființe pragmatice, la fel de malefice, despre Băsescu și Oprescu dacă poți să-ți închipui, apoi începu să pună niște întrebări penibile, voia neapărat să cunoască părerea mea despre președinte.

De la înălțimea scaunului incomod, am răspuns că nu venisem acolo să discutăm despre Traian Băsescu, că nu el era tema dezbaterii noastre, dar dracu a subliniat că înainte de toate trebuie să știe care este orientarea mea politică, chiar așa a spus, că e de acord cu orice decizie pe care o ia președintele. Am zâmbit și am levitat până în dreptul ferestrei, geamurile s-au deschis și mi-am continuat zborul deasupra copacilor înfrunziți, deasupra blocurilor de pe Calea Moșilor, am văzut tramvaiul cum se legăna înaintând spre cartierul Colentina, era încărcat cu oameni încruntați, nici urmă de veselie în ridurile lor, pe trotuare alți oameni la fel de îngrijorați, la fel de preocupați ca și mine de hotărârile pe care le ia președintele în numele nostru. Plutind mereu am revenit în camera cu pisoar și am spus că literatura și folkul nu au nicio legătură cu Băsescu.

În timpul acela șuvoaiele vâscoase curgeau din ce în ce mai tare, sifonul performant părea să fi obosit, nu mai colecta cu aceeași viteză voma urât mirositoare, astfel că nivelul lichidului începu să urce, să ne depășească încălțămintea, să ne umezească ciorapii și pantalonii. Am privit către ușă, Diana nici gând să se întoarcă în cameră, are fata asta un instict fenomenal, cum îl simte pe dracu, cum dispare.

Mă fâțâi nerăbdător pe scaun, sper ca discursul Ne-curatei să nu fie lung, să nu fim nevoiți să înghițim lichidul acela galben-muștar, mă plictisesc îngrozitor, mă ridic în cele din urmă și merg la birou. Explic în câteva cuvinte ce facem noi în timpul nostru liber, îți închipui cât eram de grăbit și trăgeam continuu cu coada ochiul la nivelul șuvoaielor care ne înghițeau palmă cu palmă. Am făcut repede o demonstrație pe computer, cum știi literatură și spectacole de muzică, poezie, teatru. Când am terminat, dracu a râs și ne-a chemat în altă cameră (lichidul vâscos ne trecea de genunchi și ne deplasam cu dificultate prin clădire).

În cea de-a doua cameră nu era decât un singur scaun situat fix în față, iar vorbele noastre începură să formeze ecouri ciudate, un fel de reverberație gâlgâită, se întorceau în gurile noastre coagulate din pricina greței, iar noi ne forțam să le înghițim repede, să nu ne murdărim pe fețe sau pe tricouri, nici nu știam pe ale cui vorbe înghițeam. Ideea era că lichidul atinsese cote alarmante și urca mai departe cu o iuțeală înfricoșătoare, așa că ne grăbeam să terminăm ce aveam de discutat și să plecăm, căutam cu disperare un pretext ca să ieșim din casă.

Și uite cum telefonul mobil al Ne-curatei a început să sune. În clipa aceea s-au petrecut multe lucruri deodată, așa că am rugămintea să fii atent, altfel n-o să înțelegi și o să mă pui să repet. Spuneam că telefonul a început să sune, spiridușul a tresărit și s-a aruncat în lichidul galben-muștar, înota bine pentru vârsta lui, vroia să răspundă cât mai repede (el nu se ferea de vâscozitate, dimpotrivă, părea că-i place), a dispărut în birou, a luat aparatul de pe masă și, cu aceeași viteză, a înotat înapoi, ținând telefonul în gură, i l-a dat femeii care a răspuns imediat. În timp ce vorbea la mobil, dracu a închis pentru câteva clipe ochii pentru a-i deschide în cealaltă parte, să îl privească pe interlocutor așa cum m-a privit și pe mine atunci când stăteam pe scaunul incomod. I-am luat mâna dreaptă (dracu ținea telefonul cu stângă), i-am scuturat-o în semn de rămas bun, am vrut să plec, mi-am simțit degetele înotând în pliurile celor o mie de burți, nu știu cum au ajuns acolo și nici vorbă să se dezlipească de plasticele hainelor și de cordonul ombilical verticalizat. Am început să trag de mână, mi-am eliberat falange cu falange fiecare deget, am coborât cele douăzeci și nouă de scări prin aceeași parte dreaptă, cu spiridușul pe urma noastră.

Lângă poarta încuiată ne aștepta Diana (vreau să ții minte că pe față i se mulase o grimasă de silă, o săptămână i-a luat ca s-o dea jos), s-a lipit de zid și i-a făcut loc spiridușului, el a scos din buzunar inelul cu chei și a descuiat poarta. Cum era de așteptat, ne-am agățat imediat în niște cârlige de o sârmă întinsă între doi copaci, afară încă era soare și puțin vânt, așa că am stat vreo jumătate de oră să ne uscăm de lichidul văscos care ne pătase tricourile, pantalonii și sufletele.

Cu toate astea, întâlnirea cu Ne-curata a fost utilă, cum să-ți explic... am înțeles unele lucruri. În povestea noastră erau folkiști și scriitori, în povestea ei era politică și mai era scursoarea aceea care țâșnea din pereți și duhnea îngrozitor. Poveștile nu aveau cum să se împletească, nu au găsit puncte comune. Iar pe tine, cel care citești rândurile astea și cauți înțelesuri criptice (zile întregi am căutat să uit întâmplarea, nu am reușit și vezi că până la urmă am scris-o) te-aș ruga insistent să nu-mi spui vorba cu fă-te frate cu dracu până treci puntea, chiar dacă ea vine din bătrâni.

Nu e deloc atât de simplu cum pare la prima vedere, ca să știi.