Sunt în ultima săptămână a lunii iunie 2011. E o săptămână întunecată, deși vine imediat după solstițiu. Weekendul se termină la fel de ploios cum a și început, ca toate zilele acestei ultime jumătăți din cireșar. De zile întregi sunt de serviciu pe unitate. Domnul inginer Trifan spune că sunt „ofițer de serviciu” – eu admit însă cu totul altceva, că parcă aș semăna cu o ordonanță... Elevii dau acest bacalaureat păcătos. Le citesc repartizarea pe clase, regulile ce nu trebuie încălcate, pentru a nu risca foarte mult. Mulți dintre ei nu pot descifra ceea ce s-a afișat pe ușa de intrare în Școala Nouă. Primesc, în calitatea neobișnuită de… portar, pe președintele comisiei, care-și permite să facă glume cu mine și cu Dragoș, adevăratul om de la poartă, tizul meu.
- Ce-i, măi, câine, vrei să mă muști? Vrea să fie amabil președintele comisiei, pe care l-am așteptat încremenit la poartă vreo trei sferturi de ceas, pus de directoare.
Răspunde Dragoș, portarul:
- E blând, stați liniștit, nu face la nimeni nimic.
Și îl luă pe Cerber de ceafă, ridicându-l și mutându-l spre stânga. Deși era cât un talan, câinele se mișcă ascultător și el, precum un iepuraș.
Vizitatorul, știind că a doua zi urma proba la care era președinte, voi să se pună bine cu lighioana:
- Ce faci, măi, cuțule, doar nu vrei să mă muști… Să știi că am să-ți aduc pâine, ca să ne împrietenim!
Îl lămurii, deși dărnicia nu prea era scrisă pe fruntea șefului comisiei de bacalaureat:
- Nu se uită la pâine, domn președinte. Mănâncă împreună cu toți dulăii de pe-aici numai carne.
Un alt moment ca lumea a fost când am afișat listele, iar la insistența elevilor de-a douăsprezecea să le spun amănunte despre cum avea să fie cu proba scrisă, le-am dat vestea:
- Sunteți puși în mai multe săli. Vestea bună-i că nu s-au instalat în niciuna dintre ele camere de luat vederi.
- Nici nu ar avea ce să surprindă. Pentru că noi nu vedem să copiem în bancă.
- Lasă, că să discutați între voi veți putea…
- Așa e, răspunse Ana, căreia îi rămăsese porecla de Ana "nichi", de la repetițiile și filmările pentru „Tache, Ianche și Cadâr”.
- Þie nu-ți mai citesc regulamentul de bac, cred că-l știi de la dirigintă. Tu și cu Leo ați fost și la olimpiada de la Arad. Sunteți olimpici. Să nu-mi spuneți că aveți emoții.
- Nu mâine... Răspunse tot Ana. Dar apoi urmează matematica.
- Și ce, Leo, vă e teamă de matematică? Nu se poate.
- Cam ne este, domnule profesor. Dar ne mobilzinăm, nu ne lăsăm. Și chiar nu știți oare… Am strâns și noi câte ceva. Am auzit că tocmai au venit greii comisiei. Nu vor ceva, o tratație?

Asta-i bună, eu nu le-am fost profesor deloc, numai pe vreo trei i-am luat pe la trupele de teatru, pentru concursul LicArt. Însă ei mă cred deja intermediar de bacalaureat. Om de legătură, persoană de contact. Nu și-au găsit omul. Era să le spun direct: ia fugiți imediat în internat și puneți-vă cu burta pe carte! Însă îmi dau seama că oricine ar fi fost în locul lor s-ar fi interesat despre acest aspect – uitându-se în urmă, la modul cum s-a dat bacul în ultimii ani, zeci de ani la rând.

- Vorbiți voi cu diriginta. Poate știe mai multe. Vă spun drept că nu știu nimic.
Interveni Ana "nichi", șireată, cu glasul cald, de psiholog în devenire:
- Domnule profesor, ce părere aveți despre președintele și vecepreședinta comisiei? Haideți, că vă pricepeți la oameni. Ce fel de om e? Dar doamna vicipreședinte a comisiei?
Sări și Leo, entuziast:
- Da! Haideți, lămuriți-ne și pe noi, sunt aspri, exigenți, ori mai îngăduitori?

Îmi vine să expediez cât colo iscoadele clasei a XII-a. Să le răspund:
- De ce nu plecați voi în camere?
Totuși, din fire nu sunt atât de indiferent, de răutăcios. Mă mustru că nu închei mai repede discuția. Norocul meu e că sunt chemat să intru. Doamna secretar mă lasă pe mine singurul om al liceului:
- Doamna vicepreședinte o să plece destul de repede la liceul dânsei. Apoi se va-ntoarce, într-un sfert de oră. S-o conduceți, vă rugăm, domnule profesor! S-o apărați de câini.
- Bineînțeles.
Apoi pleacă directoarea. Val-vârtej. Brusc, se mai oprește să vorbească vreo zece minute la mobil, oprindu-se cu mașina în poartă. Câinii încep să hămăie în jurul mașinii. Parcă ar vrea să se încaiere. De fapt vor să-i dovedească stăpânei locului că sunt animale de nădejde, un fel de badigarzi...
Mănânc semințe NutLine. Mi-am luat și eu obiceiul lui Mărgelatu. Citesc din biografia lui Eminescu, scrisă de Zoe Dumitrescu Bușulenga. Însă nu scuip cojile direct pe scările intrării în Școala Nouă, lângă statuia lui L. Braille. Pentru că acolo o să ni se facă și nouă, profesorilor și pedagogilor statuie, pentru câte ore, zile, săptămâni, luni stăm în plus după coada elevului din internat, tot timpul anului, din septembrie până în iulie. Braille are statuie de piatră. Noi o să avem de bronz. Măcar un grup statuar să ni se facă... într-un crepuscular moment de recapitulare a meritelor... Scuip cojile semințelor într-o pungă de covrigi, goală. Aproape că mă satur de semințe așteptând ca vicepreședinta să fie sunată de soțul său, care vine mereu s-o ia cu mașina.
Cântă mierlele după ploaie. Parcă s-a mai eliberat cerul de nori. Și acasă sunt așteptat. Pleacă, iată, și cele două secretare. Le strig. Le întreb:
- Nu știți, chiar n-am voie să vin și eu mâine, să-i ajut pe elevi?
- Nu, vă rugăm să nu veniți, pentru că așa a spus doamna directoare!
Apoi îmi răspunde cu amabilitate și cealaltă secretară, șefa care s-a pensionat de la 1 mai:
- Stați liniștit, domnule dragă, nu-i nevoie.
- OK. Mă conformez. Nici nu voi călca pe-aici.
Nu știu dacă profesoara elevilor de-a XII-a va binevoi să intre în sălile lor. Deși, fiind mereu ordonanță, ar cam trebui ajutați ei... Mai ales că nu văd să copieze... N-au această șansă acordată de stat, cea a unui furt pe față până acum un an!

Mă bucur că solicitarea elevilor, într-atât de amăgitoare în consecințe încât să mă coste excluderea din învățământ, la care le răspunsesem oricum negativ, după trei zile continue de serviciu pe școală, de vineri până în această duminică seară, cade din start. În fond, nu sunt elevii mei. Nu le-am predat o clipă.

Aud mașina soțului vicepreședintei, apare în marșalier pe aleea liceului. Mă ridic. Îi deschid poarta doamnei. Își aduce aminte că n-a verificat ceva în sala comisiei. Urcăm la etajul întâi. Descuie. Stă puțin. Iese. Încuie. Coborâm. Nu-s câini. Pleacă.

Iar aștept. Se lasă întunericul și nu mai sosește vicepreședinta de la trei-patru stații de autobuz, unde-i plecată. Abia după o oră și un sfert apare. Mai aduce o listă, eu dau iarăși cu lipici pe geamul de la intrarea în Școala Nouă. Pleacă, împreună cu soțul și fiica sa. Terminând și eu, mă grăbesc să semnez la poartă, apoi să ajung mai repede la metrou.



Epilog, după o săptămână

Mă întreb acum, după atâtea știri alarmante despre acest bacalaureat. Ce-au făcut elevii din liceul meu? S-au descurcat la toate probele? Ori au picat majoritatea ? Numai să nu le fi dat prea greu la ultima probă, la biologie. Îmi spun că oricum aproape toți rămân internii noștri, cu și fără bacalaureat luat anul acesta. Mâine voi fi pentru întâia data și eu supraveghetor, dar nici acum la bacul păcătos care... a trecut în el pe-atâtea nulități spre consacrările… politice. Băse a luat 7,50 sau 7,60. Elena Udrea, la Buzău, puțin mai mult, până-n 8. Medie generală la bac! O să supraveghez de mâine, de dimineață la admiterea în școala postliceală de Balneo și Masaj, care a rămas ca prin miracol și n-a fost desființată până acum. Chiar pe elevii ce au dat bacul. Dar Neculaion Þanu ar vrea să ne mute și pe noi, în viitorul apropiat, când se vor înscrie și mai puțini elevi aici, tot pe-acolo unde i-a mutat pentru un termen nelimitat pe colegii noștri și elevii din Centrul Școlar nr. 3, tocmai la S.A.M. 3, lângă spitalul Pantelimon. De pe Austrului, sau de lângă bulevardul Pache Protopopescu tocmai la mama… lui.