3.

Dacă cineva i-ar fi spus lui Simon Răureanu că totul, chiar totul, – toate întâmplările din viața lui erau doar simple întâmplări și nimic mai mult, adică nici una dintre ele fie bună fie rea, fie importantă sau banală, nu îi era predestinată dinainte de către o forță superioară, el ar fi fost de acord cu acea persoană care i-ar fi spus acest lucru. Cum la fel ar fi fost de acord, dacă cineva, poate chiar aceeași persoană, i-ar fi spus că nimic din ceea ce i se întâmplă lui în viața de zi cu zi, nu e pură întâmplare ci totul e dinainte hotărât de o forță superioară și că orice i s-ar întâmpla nu depinde de el. Cu siguranță, în ambele cazuri, ar fi clătinat din cap hotărât și aprobator, într-un fel anume știut numai de el. Un fel de «Așa e dom’le, ai dreptate!...» Și asta numai pentru că întotdeauna era de acord cu toți, fie că aveau sau nu aveau dreptate.
Îi era jenă, sau mai bine spus teamă, o teamă pe care nu a înțeles-o niciodată, de a fi în dezacord cu cineva, chiar dacă acel cineva nu avea dreptate, sau se înșela crezând că are dreptate, sau pur și simplu el nu era de acord cu acela pe care-l aproba. Până la urmă ce-l costa dacă dădea aprobator din cap „«Așa e dom’le, ai dreptate!...» Nu-i plăceau controversele de nici un fel. Iar când cineva îi cerea părerea, fiind la mijloc o contrazicere între două sau mai multe persoane, strângea din umeri nevinovat, exact ca în bancul pe care-l auzise odată, stând la rând într-o farmacie, despre doi bețivi care se ceartau privind spre cer. Unul dintre ei susține că e soare, iar celălalt că e lună. Trecând pe acolo un al treilea, îi cerură părerea. Acesta strânse din umeri nevinovat: «Nu pot să vă spun fraților, pentru că nu sunt de prin partea locului.»
Dacă totul era întâmplător, sau nimic nu era întâmplător, Simon Răureanu nu știa,
sau nu era sigur, sau pur și simplu nu-l interesa acest lucru. În schimb era foarte sigur că totul depinde de timp și de loc, de locul în care te afli în acel timp, când ți se întâmplă ceva. Dar dacă îți era scris dinainte să te afli în acel loc, în timp ce urmează să ți se întâmple anumite lucruri, asta era «altă mâncare de pește». La fel de sigur era și de faptul că două, trei secunde banale pot schimba cursul vieții unui om. Da, două, trei secunde pot ucide, sau dimpotrivă, pot salva viața unui om, – totul depinde de timp și împrejurări! De asta era sigur Simon Răureanu.
Tocmai câteva banale secunde îi schimbaseră și lui Simon Răureanu cursul vieții. Da câteva banale secunde! Doarece dacă nu s-ar fi aplecat atunci, preț de câteva
secunde să-și lege șiretul de la bocanc, după ce își pusese rucsacul în portbagajul taxiului, cu siguranță taxiul nu ar fi prins culoarea roșie la semaforul din colț și astfel mai mult ca sigur, la următoarea intersecție, nu s-ar fi tamponat cu dubița verde, iar el ar fi prins trenul, singurul tren care pleacă odată pe zi din oraș, care l-ar fi dus departe de acel orășel. Atunci cu siguranță nu l-ar fi cunoscut pe Matei Creastă, puștiul cu buza de iepure, care i-a spus că la Grupul Școlar din oraș e nevoie de un fochist. Chiar așa i-a spus «De un fochist», după care i-a explicat: «De un om care să spargă lemnele, să le care în sălile de clasă și în fiecare dimineață să aprindă focul în sobele de teracotă.»

Va urma.