Închipuiește-ți că este toamnă și suntem cu toții împreună. Nu o să-ți fie greu pentru că toamna este anotimpul cu care ne-am obișnuit atât de bine. O primăvară sau o vară ar fi cu mult mai greu de imaginat chiar și într-un vis. Și cât de bine îi stă toamnei cu noaptea și cu vântul. Ascultă cum șuieră crengile copacilor, felinarele caselor se clatină ca niște mingi de aur în beznă. Nu este frig. Undeva scârțâie o poartă metalică în sunete joase, grave și amenințătoare. Și mai sunt aceste scântei argintii care trec fulgerător prin noi. Obloanele de lemn se agită, pocnesc înfundat, iar ferestrele oarbe privesc către străzile înguste. Ne înconjoară un fel de ceață sau praf, sunt și umbre și copaci care strigă subțire și gros, iar drumul pare mai mult o iluzie. Numai scânteile sunt reale și se înmulțesc, dansează în vânt ca niște șoapte nepământene care ne atrag, ne împing într-un joc neînțeles.

De nicăieri apare cineva, se apropie o fată. O recunosc chiar dacă nu îi disting decât fața și părul negru, are ochii ciudați, schimbători și mari. În lumina felinarelor culoarea lor bate spre negru și spre verde.
- Ce părere ai? mă întreabă.
- Ochii tăi sunt fascinanți, Maria. Așa schimbători cum sunt, îi răspund și o aud cum râde.
- Nu despre ochi te întrebam, ci despre locul acesta.

Nu răspund, încerc să-mi amintesc cum am ajuns aici și de fapt ce înseamnă aici.
- Îți spun eu, aici înseamnă Remetea, locul unde m-am născut.

Confuzia și incertitudinea capătă dimensiuni abisale, pentru că atunci când visezi nu conștientizezi că visezi, nu îți spune nimeni că visezi. Se întâmplă și gata. Remetea... cunosc o localitate Remetea din vremea când făceam stagiul militar la Sfântu Gheorghe. Dacă la satul acesta se referă, atunci mă aflu în mijlocul Ardealului. Pe atunci făceam marșuri interminabile și nu mai știu cum de-am ajuns într-o dimineață chiar deasupra satului. Privind de sus, din munte, vedeam doar acoperișuri cărămizii din care se deschideau spre cer doi sau mai mulți ochi, acoperișuri ce păreau că aleargă deasupra gospodăriilor până departe, către celălalt munte. Se jucau iluzoriu și riscant, se îmbinau, făceau ocoluri și uneori rămâneau suspendate în gol, ca imediat să urce sau să coboare într-o căutare continuă. Altădată aveam impresia că-și agață sprâncenele mirate în vreun turn mai înalt, o clipă apoi iar lunecau.

Acestea sunt amintirile mele despre Remetea anilor 1980, numai că acum este noapte și toamnă.
- Vino cu mine să-ți spun cum a fost.

Habar nu am unde vrea să mă ducă și apoi mai este și atmosfera asta bacoviană, cu noaptea ce lucește straniu în ochii Mariei. Curiozitatea îmi dă ghes și merg după ea, să aflu cum a fost. Ajungem în dreptul unei biserici, vântul se izbește de pereții rotunzi de la altar, își schimbă direcția, iar scânteile se joacă mai departe, atingându-ne ca din întâmplare. Și toamna ne împinge către o poartă de fier ce pare închisă definitiv, ne oprim.

Þi-am spus, în vis totul se reduce la un exercițiu de imaginație pe care dacă îl iei în serios câștigi o poveste. Și uite cum intru în joc și ating poarta, pun mâna pe mecanismul prins în rugină, apăs și el se mișcă surprinzător de ușor.

Poarta se deschide fără zgomot, iar înăuntru penumbra ascunde o scară de fier. Treptele se întind în fața noastră sub arcade impozante, iar scânteile cad înainte ca o grindină, parcă s-ar dezice de noi. În spate vântul șuieră amenințător, s-a întețit dintr-odată, iar agitația de afară devine înspăimântătoare.

Coborâm în adăpost ca într-o amintire, pășim fără emoții și nu știu de ce am senzația că suntem așteptați. Scara se termină brusc, iar aici pereții, tavanul și podeaua sunt placate în cărămizi roșii. Lumini subțiri se strecoară prin spațiile mici din piatră, ca niște licurici și noi înaintăm mereu prin lumina difuză. Nu se mai aude nimic din toamna răscolită de afară sau poate vântul s-a oprit, neputincios în fața acestui adăpost. Nu o mai văd pe Maria, o simt însă aproape și continui să merg.

Deodată scânteile se strâng în fața ei și luminează. E prima oară când o văd pe Maria Nagy într-o lumină asemănătoare cu cea a reflectoarelor care țintesc doar scena și artistul.

- Þii minte? A fost un timp când eram un idol pentru tine, mă căutai, mă ascultai cântând. Și au mai fost și zilele acelea când umblai aiurea pe străzile din Miercurea doar-doar mă vei întâlni. Mai știi? Mă comparai cu Bonnie Tyler și îmi cântai melodiile, cu toate că nu reușeai niciodată să le termini.
- Dar tu unde erai?
- Plecasem din Miercurea, stăteam în chirie chiar în orașul tău.

Întotdeauna m-au obosit datele exacte, ele nu au ce căuta în poveste. Și nici în vis. În plus de unde știe Maria de căutările mele, de rătăcirile din timpul armatei și uite cum ies la suprafață îndoieli. Încep să am dubii în legătură cu visul acesta... - Uite care-i treaba, spun dar mă opresc pentru că iar nu o mai văd. Scânteile s-au stins la fel de brusc cum s-au aprins și întunericul este iarăși deplin.

- Povestea e gata, eu mă țin întotdeauna de cuvânt. Þi-am promis c-o să afli cum a fost și vei afla, numai că datele exacte sunt obligatorii în poveste, înțelegi?

Nu, nu înțelegeam. În schimb mi-am amintit de corespondența noastră din iarnă și de telefonul primit de la Maria Nagy. Atunci mi-a cântat un refren, vorbeam împreună despre muzică și emisiuni și deodată a cântat. Maria - Remetea - Miercurea - București - Cairo... povestea începe să capete sens.

Mă cuprinde o stare ciudată de moleșeală, ca atunci când rememorezi ceva plăcut sau te gândești la o persoană de care îți este dor.
- Cu ce începi?
- Cu o amintire din 1957, început de toamnă, Remetea.

*
* *

M-am născut pe 16 septembrie 1957, în România, la Remetea - județul Harghita. Suntem trei surori: eu, Tereza și Magdalena. Până la vârsta de 12 ani am cântat doar acasă și o singură dată pe scena Casei de Cultură din Remetea.

Mereu am fost comparată cu Bonnie Tyler, din pricina vocii mai ales. În definitiv comparația e prea puțin fondată, chiar dacă între noi există și similitudini. E adevărat, amândouă am început cariera cu folclor, respectiv country și niciuna din noi nu a fost mulțumită de genul abordat, nu ne reprezenta. Noi trebuia să cântăm altceva, unii spuneau că ar fi vorba despre muzică pop, alții despre balade rock. Oricum s-ar fi numit, stilul era inacceptabil și indecent pentru România acelor ani, genul care se apropia de muzica lui Janis Joplin.

Cei din jur au simțit talentul meu nativ și au reacționat. Recunosc, mulți ani singurii susținători au fost părinții. Au avut mereu încredere în vocea și în talentul meu și m-au îndemnat să merg pe drumul muzicii. Au făcut sacrificii uriașe în acest sens.

*
* *

Ciudat cât de ușor conștientizez întâmplările pe care mi le spune. Și ce mult a trecut de atunci... O parte din poveste o cunosc din anul trăit în cazarmă, la Sfântu Gheorghe.

- Știi ceva? Nu pot asculta aceste întâmplări fără să te văd, îi spun și încep să scotocesc prin buzunare după cutia cu chibrituri. Trebuie să te văd, înțelegi?

Scot primul băț de chibrit, îl scapăr... la început flacăra albă mă orbește, apoi îndepărtez mâna și mă obișnuiesc cu lumina. Chibritul topește prima vrajă, oprește șoaptele scânteilor care zboară peste tot, lumina le deconspiră. Păreau sute, ei bine nu sunt decât zece scântei care se mișcă repede și o clipă mă gândesc la cele zece muze. Dacă tot suntem în poveste, la timpul cuvenit, ele se vor materializa și vor deveni femei frumoase. De peste tot aud voci omenești și strune de chitare, recunosc nume cu iz de legendă.

Chibritul se stinge, îl caut pe următorul, îl scapăr... altă flacără albă și altă vrajă dispare atunci când pășesc pe o scenă cu multe candele aprinse, în partea opusă un stadion în care lumea cântă. Mai văd zăpadă, imaginile se suprapun și nu au sens, nu se leagă și este nevoie de al treilea chibrit, ultimul, ca să disting fețele celor pe care îi simt aproape. Și zâmbetul Mariei, ca un jar care doare.

Nu am alte chibrituri și de fapt nici nu mai trebuie. Acum îmi este clar. Iar vocea începe să se audă din nou, indiferentă parcă la efortul meu de a găsi certitudini.

*
* *

- Când eram copil cântam melodiile pe care le auzeam la radio sau pe discurile de vinil. Eu nu-mi amintesc, dar vecinii povestesc că mă întorceam de la grădiniță și urcam pe gardul din fața casei să cânt: „Este pasărea noastră”, așa ziceau.

Părinții îmi promit că după nașterea celui de-al treilea copil, îmi vor cumpăra acordeon. Pe vremea aceea, la al treilea copil născut, familia primea o mie de lei, iar acordeonul costa 999. În februarie 1968 se naște sora mea, Magdalena. Se țin de cuvânt și astfel primesc primul instrument muzical. Învăț singură să folosesc acordeonul.

Câțiva ani mai târziu, în 1969 la Casa de Cultură din Remetea, urc prima oară pe o scenă, cânt folclor și câteva melodii ale Margaretei Pâslaru. Era idolul meu. Și află că atunci am obținut primul BIS, iar succesul m-a amețit.

Anii 1969 - 1971 în România se organiza Festivalul Cerbul de Aur. Victoria Luminiței Dobrescu, care câștiga marele premiu, îmi dă speranțe. Luminița era ca și mine, o puștoaică și uite că reușea prin forțe proprii să câștige un festival internațional. Deci se putea! așa gândeam. Îți dai seama că pentru mine, o fată din Remetea, o unguroaică de pe malul Mureșului, Televiziunea, Radioul și orașul București erau de neatins și păreau la mii de kilometri depărtare. Pe atunci viața îmi era împărțită între școală și gospodărie și să nu te mire că mergeam la câmp, strângeam fânul, cartofii, duceam animalele la păscut și toate le făceam cântând. Îmi aduc aminte de zâmbetele vecinilor: „Ascultă, se întoarce pasărea noastră!”

La sfârșitul anului 1972, părinții decid să ne mutăm în orașul Miercurea Ciuc. Aici am primit prima chitară, care a costat cât salariul mamei pe o lună de zile. Normal că am studiat singură și acest instrument, nu aveam bani pentru profesori. Și timpul trecea, locuiam deja de câțiva ani în Miercurea și îmi așteptam șansa să urc pe o scenă adevărată, să arăt oamenilor ce știu să cânt. Și uite că s-a ivit în 1976 când în oraș s-a organizat „Festivalul Muzicii Tinere”.

Un grup folk căuta o chitară și o solistă. Conducătorul grupului a venit la mine și m-a întrebat dacă vreau să le împrumut chitara. După câteva minute m-a rugat să cânt cu ei și împreună am câștigat unul din premiile Festivalului. Reușita a dus la prima mea apariție televizată în cadrul emisiunii în limba maghiară, redactor muzical Boros Zoltan.

În concluzie, până în anul 1976 s-au întâmplat destul de puține lucruri care să merite povestite. Nu am făcut decât să tatonez drumul și să caut o breșă proprie în lumea muzicii. Părea însă un lucru imposibil de realizat.

*
* *

Voltaire spunea că îndoiala nu e plăcută, însă certitudinea este ridicolă. Și totuși spiritul puternic nu se teme de eșec, e pregătit să dănțuie pe laurii pe care lumea îi admiră, iar lumea e formată din cei de bună credință dar mai ales din veleitari. Regele coboară de pe soclu, ia masca nebunului, a bufonului, face tumbe, se maimuțărește, se autoironizează cu fericirea dementului și toate astea pentru că este conștient că oricând poate pune capăt jocului. E certitudinea regelui... și totuși o să-i poată pune capăt oricând? Este îndoiala regelui.

Triumful și eșecul... dacă Sisif ar bufni în râs când ar vedea prăbușindu-se stânca pe care a urcat-o în vârf de munte, ce ați crede? Că e nebun sau c-a descoperit al doilea nume pe care-l poartă triumful: eșecul. Căci numai hazardul poate împinge moneda să cadă pe una din fețe.

Dorința de frumos, un diamant cu o fațetă atât de ascuțită încât sfâșie carnea și visele artistului și atunci râsul se schimbă în lacrimi. Dar la râs nu poți renunța, e ca și cum ai renunța la apă sau la aer. Și atunci ce ar trebui să facă muzicianul? Să renunțe la ce este frumos și să se exileze în autoironie?

Nu este o soluție. Și totuși laurii învingătorului se transformă în spini doar atunci când este fericit.

*
* *

- Anul 1976 a fost unul decisiv, o cumpănă importantă pentru mine. Comunismul românesc nu lăsa nimic la voia întâmplării, talentele trebuiau educate în spirit patriotic pentru că țara avea nevoie de muncitori, nu de artiști.

Și dacă tot am vorbit despre Bonnie Tyler mai adaug ceva. În timp ce eu făceam primii pași în muzică alături de acel grup folk, în Þara Galilor se petrecea o dramă. Bonnie părea că își încheie definitiv cariera muzicală. Pe corzile vocale îi apăruseră niște noduli care o împiedicau să vorbească și să cânte. Decide să se opereze, iar succesul intervenției este relativ. O eroare medicală îi modifică definitiv vocea și Bonnie capătă o răgușeală ciudată, răgușeala care o va face mai târziu celebră. Ciudat, nu? Destinul îi dăruia vocea cu care mă născusem eu. Cine știe, poate muzele au simțit că îmi iroseam harul și au decis să îl mute.

*
* *

Se întâmplă ceva, vocea se stinge și încăperea prinde culoare. Cele zece scântei nu mai zboară haotic, se adună și fac lumină. Se abandonează privirii și da, sunt chiar muzele. Se pregătesc să-și desfacă vrăjile pe rând. Maria stă undeva la marginea scenei, e absentă sau tristă și pare să nu observe transformările care au loc în clipa aceea. Muzele se prind de mâini și lumina se rotește sub tavanul din cărămidă roșie, ca într-un fel de ritual.

*
* *

- Din păcate nu puteam profita de avantajele unei țări sănătoase economic, politic și cultural. Cântam melodii în limba maghiară împreună cu Folk Group 5, iar anul următor, în 1977, câștigam împreună cu ei, Marele Premiu al Festivalului organizat la Miercurea Ciuc. Astfel apar noi înregistrări la radio și la televizor, în plus plecăm în turnee prin Ardeal, cântăm folk în maghiară și în românește. Aceste reușite pregăteau momentul 1978, un alt an de cumpănă pentru mine, o să vezi imediat de ce.

Dar înainte să continui povestea, trebuie să reamintesc că în perioada septembrie 1973 - iunie 1985, în România se desfășura o activitate culturală intensă cu muzică folk și literatură, prin intermediul Cenaclului Flacăra condus de poetul Adrian Păunescu. Singurul concurent real al Cenaclului era Scânteia Tineretului și Serbările organizate de Nicu Ceaușescu. În afara acestor două mișcări culturale, în România nu exista nimic, iar artistul nu putea evolua decât într-una din cele două tabere.

Prin martie 1978, sunt selecționată de poetul Adrian Păunescu, împreună cu Folk Group 5, pentru ANTENA VÃ APARÞINE, o emisiune realizată în acele zile în județul Harghita. Păunescu îmi scrie un poem numit "Fericire de împrumut", iar eu compun o melodie pe aceste versuri. Mai târziu, voi cânta această piesă doar eu și chitara, fără grupul meu.

Ce să îți spun, anul părea să-mi fie benefic. Visele mele încep să capete consistență. Pe îndepărtata Televiziune Română din București, Canalul 1 transmitea primele melodii cu mine și Folk Group 5. Printre cântecele selecționate era și "Fericire de împrumut".

În vara aceluiași an, sunt invitată la Cenaclul Flacăra fără grupul meu și particip împreună cu Arpad Domokos din Miercurea Ciuc. Este prima apariție în cadrul Cenaclului Flacăra, pe stadionul Republicii, în fața a 30.000 de oameni.

Cânt din nou "Fericire de împrumut", în timp ce Adrian Păunescu recită poemul, așa cum obișnuia să facă în vremea aceea. Mai cânt și o melodie a Mariei Tănase și crede-mă, am simțit atunci întregul stadion vibrând alături de mine. Cucerisem publicul din România care îmi va rămâne alături întreaga carieră. Oriunde cântam, sălile de spectacol deveneau neîncăpătoare. Însă dacă opinia publicului unei țări bolnave va fi suficientă ca să decidă soarta artistului... asta o vei afla mai târziu.

În luna septembrie vin în București.

*
* *

Cuvintele au tăcut atunci când s-a pornit furtuna. Mirosea a frunze răscoapte și a toamnă bucureșteană. Deasupra stăteau spânzurați nori sumbri, care se învălmășeau precum gândurile negre. Iar culorile s-au mai amestecat un timp, apoi au început să ursească vibrând pe rând aidoma unor diapazoane de argint. Prima a fost Melpomene, muza cântării, chiar dacă mai târziu va fi numită stăpâna tragediei. Își aduce aportul și atinge brațele Mariei care prind imediat culoare. Se mai învârte de câteva ori, ca să-și admire opera, apoi se așază pe margine, pulsând ușor.

Polyhymnia, cea mai blondă muză, cu zulufi și zâmbet larg, împreună cu Thalia se ridică în același timp și dau culoare tălpilor alesei lor. O pregătesc pentru dans și pentru spectacole. Ciudat cum la fiecare atingere Maria se schimbă, se aprinde și se stinge într-o rotire completă.

Erato și Euterpe așteaptă să intervină, să-i așeze în mâini o liră vrăjită la care să cânte cu iubire și dăruire. O clipă se aud armonii de harpă care produc ropote de aplauze. Apoi se face iarăși liniște, o liniște goală, ca așteptarea înțeleptei Calliope, muza cântecului și a celei mai frumoase voci. Și ea o atinge colorând-o într-un fel aparte, ca și vocea Mariei.

Dorul și neuitarea sunt aduse de Terpsichore și de Clio, iar însăși Mnemosyne, mama celor nouă vrăjitoare bune, îi șoptește Mariei cuvinte ascunse.

La sfârșit vine ultima muză, Urania, pentru a-i ursi dragostea celui care o ascultă. Abia atunci furtuna se liniștește. Culorile mai luminează un timp, se transformă pe rând în scântei pe care vântul iscat din senin le amestecă sub arcadele visului. Sunetul diapazonului de argint pecetluiește întâmplarea, luminile se sting una câte una, doar câteva candele mai pâlpâie un timp.

*
* *

- M-am desprins definitiv de Miercurea Ciuc și am venit în București cu o singură valiză, câteva haine, o chitară și multe speranțe. Nu cunoșteam pe nimeni, pierdusem până și contactul cu Păunescu, iar Cenaclul Flacăra avea pauză în perioada aceea. Mi-am găsit ceva de lucru și un timp am locuit în chirie la o familie pe care o cunoșteau părinții mei.

M-am înscris la Școala Populară de Arte, la clasa doamnei profesoare Florica Orăscu, eram în același an cu Gabriel Dorobanțu și Natalia Guberna.

Tot atunci, la începutul anului 1980, în clasa noastră a venit Titus Munteanu, era obiceiul lui de a căuta noi talente. Titus mă redescoperă și mă invită să cânt pentru Albumul Duminical de la TVR1. Cât de banală este acum participarea la o emisiune televizată, dar atunci nu era așa. O astfel de invitație putea certifica o carieră muzicală.

Iar Titus Munteanu a fost atât de sigur de succesul meu, încât m-a introdus în grila de program, înainte de înregistrare. Numai că la filmare, în studio, Octavian Ursulescu m-a prezentat astfel: - Maria Nagy lansată de poetul Adrian Păunescu și membră a Cenaclului Flacăra.

Cuvintele au căzut ca un verdict și, după filmare, cenzura m-a scos din programul Albumului Duminical. Membrii comisiei responsabile cu Albumul erau sătui de Adrian Păunescu și nu vroiau să mai audă de el sau de Cenaclul Flacăra. Ei bine, eu consider această întâmplare drept cel mai mare eșec personal, chiar dacă nu am avut nicio vină.

Cu siguranță arhiva televiziunii păstrează înregistrările de atunci, cu melodiile mele cântate live pentru Albumul din 1980. Ce puteam face? Să neg meritul lui Adrian Păunescu în cariera mea? Nu puteam, era real. Să consider Cenaclul Flacăra o rușine care trebuie ascunsă? Nu aveam niciun motiv.

Multă vreme am fost marcată de această eliminare. Și am conștientizat pentru prima oară că numele meu va fi așezat mereu în umbra poetului Adrian Păunescu. Dacă el greșea, plăteam amândoi. Concluzia era clară: ca să-mi urmez cariera muzicală, trebuia să mă îndepărtez de Cenaclul Flacăra. Ușor de spus, trebuia însă mult tact, iar pașii urmau să fie gândiți pe etape.

*
* *

Dragoste versus ură, certitudine versus îndoială, rațiune versus pasiune sau frumos versus urât, sărac versus bogat și exemplele pot continua. Oricât am analiza termenii, vorbim de aceleași două tabere antagonice, mereu adverse. Cei de bună credință se ascund întotdeauna printre speculanții de sentimente, printre veleitari, dar asta e de când lumea și așa va fi. Veleitarii ar trebui să știe că oricât de mult ar prețui rațiunea, ea nu este nici pe departe un împărat cu puteri depline, ea nu are drepturi peste inimă și nici nu poate considera pasiunea drept o servitoare murdară, uitată afară.

Este destinul fixat dinainte și noi trebuie să ne conformăm lui? Ciudată și nedreaptă teorie, nu crezi? Iar dacă vrei să afli mai multe, curiozitatea te împinge în templul lui Apollo, ca să auzi cu urechile tale șoaptele Oracolului din Delphi, să știi ce îți rezervă viitorul. Te strecori printre ruine, pășești cu grijă, aici florile cresc direct pe rocile diforme. Flori de piatră ce trăiesc abrupt, prinse cumva între viață și moarte.

În templu orice șoaptă pare un destin, cauți înțelesuri pe care numai Apollo le-ar fi putut descifra și totuși ce eroare! El n-a descifrat niciodată nimic, pentru că nu este nimic de descifrat.

Singurătatea din Delphi s-a instalat pe un piedestal uscat, înclinat de vreme și aparține altor vremuri. Acum se cer temple noi la vremuri noi, doar că alte temple nu mai apar. Legendele vin dintr-o singură direcție, le poți afla, cunoaște, te poți minuna de ele și atât. Așadar este destinul fixat dinainte?


*
* *

Un an mai târziu reîncepe Cenaclul Flacăra, iar eu revin pe scenă. Devenisem mult mai lucidă, înțelegeam discrepanțele de stil, locul meu nu era lângă formidabilii folkiști din perioada aceea. Iubeam un alt gen de muzică și deja cântam melodii din repertoriul lui Bonnie Tyler, Rod Stewart și Suzi Quatro. Acesta era ritmul care curgea în sângele meu.

Și chiar dacă am compus patru cântece folk, eram conștientă că nu voi avea nimic de spus pe acest gen. Nu mă puteam numi cantautoare, eram doar o solistă care putea promova bine muzica pop-rock. Numai că în România o astfel de muzică era aproape de neconceput. Ca să cânți acest gen, trebuia să fii sprijinit de partid, iar eu nu îndeplineam condițiile să fiu promovată. Ce rămânea de făcut? Probabil aici se ascunde cauza greșelii pe care am făcut-o câțiva ani mai târziu.

În perioada aceea am avut un timp mort, umblam toată ziua pe etajele Televiziunii Române, prin studiouri, priveam filmările vedetelor, le urmăream și atât. Într-o dimineață, în timp ce așteptam liftul, a trecut pe lângă mine Tudor Vornicu. S-a oprit o clipă și mi-a spus: - Fată, vino luni la ora zece și caut-o pe Ileana Vlad.

Am ajuns dimineață cu jumătate de ora înainte de zece. Ileana vroia trei melodii pentru un recital. Și astfel, împreună cu Lidia Oprea (Boeriu) de la Radio, care făcea și emisiuni de televiziune și cu textierul George Oprea am filmat melodiile „Vis de noapte”, „Numai dragoste” și „De când ai plecat”. Așa am apărut pe post, la emisiunile lui Vornicu. E vorba desigur despre înregistrările care circulă astăzi pe YouTube, filmări făcute în parcul Herăstrău, în zăpadă.

Până în 1980 singurii oameni care au crezut în talentul și în vocea mea au fost Adrian Păunescu, Lidia Oprea și Tudor Vornicu. Însă pentru mass-media și pentru conducerea de partid, eram în continuare omul lui Păunescu, iar cenzura continua să fie sensibilă la numele lui.

Prin intermediul lui Eugen Dumitru, redactor muzical la TVR 1, care colabora pe atunci cu Petre Magdin (el îi asigura materialul muzical), primesc câteva piese compuse de Magdin. Melodiile „Din oglinzi”, „Și un tramvai”, „Clipe vii” sunt înregistrate cu Ionel Tudor la pian, Mircea Romcescu la chitară și Eugen Tegu la bas și vor fi singurele piese din repertoriul meu compuse de un român. În rest voi cânta doar piese din repertoriul internațional.

Ce să spun, conjunctura nu m-a făcut favorita vreunui compozitor român (cu excepția lui Vasile Șirli din Timișoara). Și uite cum, în plin avânt, sunt condamnată la uitare. Iar paradoxul continuă, pentru că sunt mai departe dorită de publicul care umple invariabil sălile de spectacol. Nici măcar această realitate - succesul - nu a contat pentru compozitorii din România sau pentru media. Așadar ai răspunsul: dorința publicului unei țări bolnave nu este suficientă ca să decidă soarta artistului, înțelegi ce spun...

În schimb muzica pe care o cântam în acei ani mă îndepărta din ce în ce mai mult de Cenaclul Flacăra. Simțeam că sosise timpul să mă rup definitiv de Cenaclu și de folk.

Și realizez lucrul acesta din doi pași: prind un turneu în afara Cenaclului cu SEMNAL-M și Păunița Ionescu, eu deschideam spectacolul cu muzică folk. Iar cel de-al doilea pas, prind și mult râvnitul turneu rock alături de Roșu și Negru, turneu organizat de Serbările Scânteii Tineretului. Serbările, cum am spus, reprezentau singurul loc unde putea să se refugieze artistul care părăsea Cenaclul Flacăra. În România acelor ani, te încadrai ori în tabăra lui Păunescu ori în tabăra lui Nicu Ceaușescu. O soluție de mijloc nu exista.

În sfârșit cariera mea prinde o direcție clară, iar eu încep o viață nouă. Particip la turneele organizate de Teatrul Mic, alături de Nicu Alifantis, Mirabela Dauer, Marina Voica, Cornel Constantiniu, Gil Dobrică, Laurențiu Cazan. În anii 1982 - 1983 colaborez cu Teatrul Constantin Tănase alături de Alexandru Arșinel, Eva Kiss și trupa Patrichi, iar nopțile cânt la barurile Athenee sau Melody. Desigur, vara merg pe litoral, unde cânt de obicei la Hotelul Internațional.

Dacă prima concesie pentru a urca pe scenă a fost muzica folk, a doua concesie a fost cântatul în bar. Nu trebuie să mă condamnați, știu că în baruri nu se făcea artă în adevăratul sens al cuvântului, numai că, în acei ani, era singura soluție ca să obțin o expunere în lumea muzicii.

*
* *

Ce cauți sau ce găsești?... Umbli prin locuri legendare să descoperi adevăruri despre ce s-a întâmplat acum o sută, o mie de ani și nu le mai vezi pe cele din prezent. Peste ele doar calci ca să ajungi dincolo. De exemplu, cauți să înțelegi ce-ți spune Oracolul, ce adevăruri șuieră vântul printre ruinele templului și ce reușești să tălmăcești. Atât este esențial pentru tine, tălmăcirea.

De fapt cine este Apollo? Un zeu, o să răspunzi, sau numele unor navete spațiale și chiar nu contează că Apollo este în realitate protectorul muzicii și al poeziei. Vii de departe să vezi minunea de la Delphi, s-o asculți, vrei să știi ce-ți rezervă viitorul. Îmbraci haina pelerinului, cobori în locurile unde Apollo a creat legende nemuritoare și abia atunci realizezi că adevărul pe care-l cauți în temple și ruine sau îl răstălmăcești din bolborosiri încâlcite, se află numai în tine și ți-a fost întotdeauna la îndemână.

*
* *

În primăvara anului 1983, primesc un telefon de la Aria-București. Mi se propune un contract pentru o lună de zile în Egipt, împreună cu Teatrul Constantin Tănase. În același timp vine și o propunere de la Vasile Șirli, pe atunci director la Electrecord, care îmi sugerează să scot un LP în limba română și maghiară.

Aleg Egiptul. Plec și cânt la un teatru din Cairo, promițându-i lui Vasile Șirli că voi scoate LP-ul la întoarcere. La Cairo muzica mea este atât de bine primită, încât contractul mi se prelungește cu încă o lună. Într-o seară, un impresar grec vizionează spectacolul și, după revenirea mea în țară, în septembrie 1983, îmi trimite un contract pentru Sheraton Cairo. De data asta mi se propune să cânt alături de o trupă locală vreme de șase luni.

Atunci am avut al doilea moment de slăbiciune. Simțeam că voi face o alegere crucială și nu știam pe ce drum s-o apuc. În balanță stăteau într-o parte România, unde eram iubită de public - o Românie însă din ce în ce mai săracă, unde cultura era muribundă și, de cealaltă parte, străinătatea care îmi oferea o altfel de expunere și poate chiar recunoașterea.

Normal că succesul din afara țării mă bucura, numai că în același timp simțeam riscul de a deveni o necunoscută în propria țară. Plecările pe termen lung nu duceau decât la îndepărtarea mea de scenă, de sălile de spectacol și, în cele din urmă, de public și televiziune. Eram conștientă că a cânta în baruri și în restaurante, fie ele și de lux, nu însemna că fac un act de cultură.

În România dobândisem statutul de vedetă a inimilor și asta fără o mediatizare nemaipomenită prin radio și televiziune. Poate îi atrăgea șarmul meu, nu știu. Iar eu gândeam simplu și lucid - în definitiv nu televiziunea sau radioul decid cine este bun și cine nu, doar spectatorul. Iar pe scenă, succesul îmi era garantat. Cred că aici nu am gândit bine, am pariat mereu pe public și niciodată pe mass-media.

Impresarul grec mă presa mereu, voia răspunsul meu cât mai repede, îmi cerea să semnez contractul cu Sheraton Cairo Hotel. Și uite că iar aleg plecarea. Decizia asta mă va mâhni mai târziu, pentru că Egiptul mă va îndepărta definitiv de scenă și de cariera la care am visat încă din copilărie, la Remetea.

Sfârșitul lunii ianuarie 1984, plec în Egipt pentru șase luni și din nou îl amân pe Vasile Șirli. Abia acolo am înțeles că orice amânare este de fapt o iluzie, e ca și cum ai încerca să-ți păcălești propria moarte.

Cum a fost viața printre străini? Grea... gânduri și regrete, ca niște răni ale timpului, încetau să fie simple suferințe cu care mă obișnuisem și încheiasem de mult un armistițiu. Doar în fața oglinzii rănile se deschideau și pulsau, iar la sfârșit venea întotdeauna machiajul. Urmele se acopereau, dispăreau, doar asta e menirea fondului de ten și a rimelului. Căutarea luminii ca speranță începea în fiecare dimineață, iar soarele părea să răsară tot mai aproape. Doar pescărușii ce mă izolau, cu o încăpățânare protectoare, ca o umbră unde puteam să mă ascund și să-mi aduc aminte cum a fost.

În Cairo am început imediat munca alături de trupa aceea locală. Aveam spectacole în fiecare seară în aproape toate cluburile și hotelurile de lux din Cairo și din alte orașe mari (Luxor, Aswan, Sharm-El-Sheikh). Și câți oameni de seamă nu am cunoscut în vremea aceea... Uite, la barul Ramses Hilton de pe malul Nilului, unde cântam melodiile lui Edith Piaf, m-am împrietenit cu actorul Omar Sharif.

Cele șase luni s-au terminat repede, au urmat apoi alte contracte și uite așa am rămas printre străini. Cu tot succesul pe care te asigur că îl aveam în Egipt, nu m-am simțit niciodată împlinită și uite, nu găsesc niciun eveniment remarcabil, demn să-l povestesc. Fiecare noapte de muncă și fiecare zi de repetiții au fost la fel, aidoma unei piese pe care trebuia să o joc obsesiv, piesă pe care ajunsesem s-o urăsc dar la care nu puteam renunța. Nu aveam alternativă. Luxul din Egipt și aplauzele turiștilor nu mi-au adus nici pe departe același sentiment ca cel pe care l-am trăit pe scenă, în fața publicului din România.

În decembrie 1989 am urmărit din Egipt revoluția din România. Mă gândeam că odată cu schimbările politice, se vor schimba și mentalitățile, am fost tentată să revin imediat.

În 1990 a început Războiul din Golf, iar peste încă doi ani, în 1992 am revenit pentru scurt timp în România. Schimbările din țară erau mari, dar nu toate în bine. Publicul era preocupat de alte lucruri, venise timpul să profite de avantajele postrevoluționare. La conducerea televiziunii naționale erau alți oameni, pe unii nu îi știam deloc, iar posturile noi de radio și TV abia își începeau activitatea și se axau în special pe muzica străină.

Nu, nu mi-am găsit locul în România postrevoluționară nici în 1992. M-am întors în Cairo, unde am rămas până în 1993 când au început tot felul de atentate și acțiuni teroriste, iar țintele erau în primul rând turiștii și marile hoteluri. În același an am părăsit definitiv Egiptul - fără regrete - iar în 1994 m-am dus în Maroc. Acolo am cântat în Marrakech, Fez, Agadir și în Casablanca. Și aici am cunoscut tot felul de personalități ale timpului, prințul Charles, Sting, Bruce Springsteen, Ilie Năstase.

În anul 1996 l-am întâlnit pe viitorul meu soț și în 1997 ne-am căsătorit. Curând s-a născut Julia, copila noastră. Venise timpul să renunț la turnee și la cântările de noapte, să-mi caut un loc unde să mă stabilesc.

În România nu mai știam pe nimeni. În București nu aveam casă, mașină și nici prieteni. Lumea se schimbase, niciun cunoscut la Televiziune și la Radio. Și chiar dacă mai știam câteva nume, aceștia nu mă agreau. Și uite-mă devenind iarăși paria în propria mea țară. Dacă în anii 1980 eram etichetată drept omul lui Păunescu și membră a Cenaclului Flacăra, acum eram considerată o străină. În plus, în România apăruse un nou curent, cu mare priză la public: începuse marea manelizare.

O legendă veche spune că, după ce a dat naștere animalelor, Creatorul l-a făcut și pe om. Și pentru că semănau atât de mult, l-a diferențiat pe om de celelalte ființe spunându-i: - Tu, spre deosebire de ele, vei greși! Desigur, aici sunt mai multe aspecte care duc la diferențieri, pentru că numai omul are conștiință, doar el știe ce înseamnă greșeala, regretul și ireversibilul, dar lucrurile acestea aparțin altei povești.

Eu consider că alegerea din 1984 a fost una greșită, că am pornit pe un drum închis, iar tristețea acestei opțiuni m-a urmărit peste tot. Singurele mele țeluri au fost Scena, Publicul și Televiziunea, în niciun caz barurile din străinătate. Și chiar dacă am fost selecționată numai pentru cluburi de cel mai înalt standing, nu mi-a păsat. Nu acest fel de succes îl urmăream.

Mai târziu am făcut o vizită în Ungaria, unde locuia o parte din familie și mi-am cumpărat un teren, mi-am construit o casă. Acum timpul mi-l dedic familiei, în primul rând copilului și nu mă mai gândesc la o reîncepere a carierei muzicale în Ungaria. Și nici în România.

Cred că timpul meu a trecut și nu din pricina vârstei. E vorba despre actualul gen de muzică, acum sunt alte referințe, iar stilul anilor 2011 nu îmi place. Și nici compromisuri nu mai am de făcut. În schimb păstrez cu sfințenie statutul de vedetă a inimilor românilor din anii 1977 - 1983. Acest statut nu mi-l va putea lua nimeni, niciodată.

*
* *

Post-Scriptum

Dragii mei

Chiar dacă mi-am dorit-o cu tot dinadinsul, sinceritatea absolută e greu de atins și de cele mai multe ori, imposibil. Scotocind printre amintiri ca într-o valiză uitată, m-am lovit de o tristețe dezarmantă și este contra firii să iau în mâini fiecare lucru trăit, să-l reconstitui, să-l recunosc, iar la sfârșit să îl pun la loc pentru a-l uita din nou. Orice aș face, clepsidra nu o mai pot întoarce. O confesiune presupune răbdare, voință, curaj dar mai ales o pricepere în alegerea cuvintelor care să exprime exact ceea ce vreau să comunic. Până la urmă este o chestiune de șansă. La drept vorbind ce cuvinte aș putea alege atunci când scriu despre marile tăceri din viața mea? Sinceritatea absolută este exclusă. Și nici nu-mi pot împărți greșelile în greșeli frumoase și greșeli jenante. Tot ce am făcut îmi aparține, sunt responsabilă pentru viața mea. Oricum n-aș mai fi în stare să deosebesc între ce am ales eu și ce a ales destinul pentru mine.

În multe situații, cel care mi-a venit în ajutor, singurul suport real, a fost publicul român. Mulți unguri erau împotriva mea, în primul rând pentru că am acceptat să cânt în românește și apoi pentru că m-a lansat Păunescu. Ce vină am avut eu? Doream doar să cânt, indiferent în ce limbă, pentru că arta este universală. Dar cine știe, poate că viața mă va recompensa la sfârșit. Uitați-vă la Tina Turner, a stat în umbră un timp până s-a relansat în 1984. Bine, nu mă compar cu ea, doar îi împărtășesc durerea.

Eram la Casablanca atunci când am urmărit un interviu cu ea la CNN: Larry King live. Larry a întrebat-o pe Tina de ce a plecat din USA și s-a stabilit în Europa (Elveția). Răspunsul ei a fost simplu: "Dear Larry, in the USA I cannot be on the same level as MADONNA, but in Europe, I get the same respect and recognition as Rolling Stones". Vedeți ce a putut spune uriașa TINA?

Da, viața artistică e plină de nedreptate și nu învinge întotdeauna talentul și valoarea. Din păcate.


*
* *

Gata. Ajuns la capătul unei inevitabile complicități cu Maria Nagy și eliberat astfel de responsabilitatea prezentării unor fapte reale, trăite sau gândite cu o sensibilitate aparte, povestitorul își cere acum dreptul la opinie. Trebuie să recunosc, de multe ori am fost copleșit de sinceritatea întâmplărilor descrise, de tristețea artistului născut prea devreme sau într-un loc nepotrivit. De aceea am scris atât de greu această poveste.

Dar nu asta este important. Esențial este că Maria Nagy își dorește o reîntâlnire cu generația și publicul ei. Îi este dor de scena din România și nu din altă parte și asta e tot ce contează. Vrea să cunoască generațiile mai tinere, să le spună că nu demult, numele ei pe afiș umplea sălile de spectacol, iar oamenii vibrau și respirau muzica împreună cu ea.

Ultima apariție pe scenă a Mariei Nagy a fost în 1997. Următoarea apariție pe scenă va fi în octombrie 2011, în București. Veți veni la întâlnire?