Pe poteca din mijlocul grădinii te mângâie din stânga și din dreapta, frunze de viță de vie, mai întinse, mai încăpătoare decât palmele bărbatului agricultor, celui ce îngrijește ogorul cu sapa și hârlețul, ce conduce plugul în spatele fratelui cal. Verdele sănătos al frunzelor absoarbe razele soarelui de vară, dând naștere unui abur îmbătător de miresme familiare, care te învăluie, te amețește, te sărută …Toată ființa, tot sufletul îți cresc. După lectura unor capitole din aventurile „Cireșarilor“ te îndrepți spre pomii de cireș și le mângâi trunchiurile și ramurile. Încă mai visezi. Vara e în toi, vacanță, nici un nor pe cer, poate vei merge la pescuit, sau la Moș Achim la baie, sau în vale lângă plopi, sau la șparlit de dude. …Poezia lui Nichita Stănescu de pe coperta din spate a cărții te încurajează, să scrii și tu versuri. Versuri cu mult soare și flori din grădină, ești un Cireșar! …Iată și scorușii! Te apropii de unul din ei. Fructele sunt încă necoapte. Admiri tăria, viața scorușului. El să fie pomul vieții? Întrebare la care nu aștepți vreun răspuns. Te așezi sub coroana lui, la umbră, cu caietul și creionul în mână. Ce-ar fi să-l desenezi pe vecinul lui? Dar parcă vroiai să scrii o poezie? Nu ai plecat nici la pescuit; nici unde. Ce cauți aici? Să încerci să găsești o rimă… pentru poezie sau rîme pentru pescuit... În cele din urmă atmosfera feerică te-a moleșit într-atât, încât ai adormit...
…Un trăznet sardonic se rostogolește în fața ochilor închiși, tunetul pătrunde neașteptat până în cătunul cel mai întunecat al sufletului, care-și dechide ochii convulsiv. Șiroaie de furnici pe picioare, pe mâini, în palmele deschise, împreună cu râme grase și roze pe piele; pe față se târăsc melci lipicioși…. Scuipi ceva, ce se mișcă în gură: O furinică; peste tot furnici mari, negre, chiar coropișnițe. Nu n-ai murit încă!! Ploșnițe și alți gândaci negrii. Îți tragi spatele de trunchiul scorușului împânzit cu furnici. Toată natura a conspirat împotriva ta, intrusul nedorit. …Acum ești alungat. Fugi. S-a-ntunecat. Cu greu găsești calea înspre casă. Casa e goală,… neprimitoare, străină. Nu e casa ta, ești la străini în vizită, la străini, care își văd de treburile lor. Ești eclipsat. Paradisul este interzis. De aceea te retragi în universuri trecute, închipuite de genii comunicative și ospitaliere. Te adâncești într-o carte și speri să treacă, timpul, să treacă toată viața... O viață trece după o lectură... Apoi începi altă viață, la fel de ideală, de ireală, de trecătoare, ca și celelalte de dinainte sau care vor urma. Multe vieți în afara timpului și spațiului. Pe scaunul din verandă rămâi îndelungat, anotimpurile trec, cunoscuții din jur îmbătrânesc, cărțile rămân aceleași. Tu rămâi același...