A fost cândva când soarele ardea și totul în jur avea miasmă de peruzea. Ea, doar o simplă fată, cu părul bălai, ochi albaștri, dar care de iubire habar nu avea. Credea că doar frumusețea contează și că sentimentele nimic nu valorează. Atunci, zâna cea bună, Love, a făcut o vrajă. Când cineva o privea pe Ana, vedea doar urâta ei fațadă. Ea a început să plângă căci știa că nimeni nu o va elibera de sub farmec. Dar, zânei de Ana i s-a făcut milă și a ajutat-o printr-un descântec. Doar razele lunii ce cad în noaptea înstelată pe chipul ei hidos îi vor arăta adevărata ei formă și zâmbetul ei frumos.
Au trecut ani și ani la rând. Ea se oglindea în lacul înstelat plângând.
-Doamne, cât am greșit...doar un lucru efemer am iubit. Nu am apreciat iubirea și acum nu voi mai întâlni nicicând fericirea. Și, cu lacrimi în ochi, pune capul pe iarba moale și încet adoarme.
Amor, un prinț de prin meleaguri străine, se oprește în dreptul lacului. Mare mirarea i-a fost când a zărit o minune. Un înger cu părul aurit era în fața lui. Ar fi vrut să o trezească cu un sărut, dar de frumusețea ei dormind era prea uluit. Curând, au apărut razele soarelui și îngerul s-a preschimbat în vrăjitoare. Prințul era prin vise pierdut și chipul de zi al Anei nu l-a văzut. Fata s-a îndreptat spre el, l-a admirat îndelung...Amor când și-a ridicat privirea s-a înfricoșat și iute s-a îndepărtat. Deși zilele treceau în neștire, Ana încă se gândea la el și suspina prelung...
-Nicicând un asemenea prinț nu mă va iubi. Voi rămâne urâtă, singură...până voi muri, și lacrimile îi ardeau chipul. Of, cât de crud e răsăritul !
Și Amor, neîncetat, o avea în minte, în suflet, în cuvinte.
-Ajută-mă tu zâna a iubirii, Love, să revăd acel înger, să fim doar noi și clipele. Vreau să-i revăd chipul și să-i descopăr ochii. Îmi doresc doar să-i fiu alături și să fim împreună de-a pururi.
Love i-a ascultat ruga ce i-o adresase cu lacrimi în ochi.
-Dacă vrei să descoperi adevărata iubire nu te lua după aparențe, după o mască. Dacă acel înger ar fi devenit demon, l-ai mai căuta ? Lângă el ți-ai mai dori veșnicia ?
-...nici dacă ar fi un diavol, nu ar conta. Va fi mereu un înger în privirea și inima mea.
-Atunci, nu mai aștepta. Când pe cer va răsări luna, du-te unde l-ai zărit întâia oară.
-Și va fi acolo ? Mă va aștepta ?
-Te așteaptă de mult, dar nu uita să închizi ochii la răsărit. Apoi, după o clipă, după ce în ochii ei iar te-ai oglindit și vei simți iubirea din ei, să îl iei în brațe, să îl iubești.
-Voi face precum poruncești.
Pe când cerul se picta cu stele, Amor a ajuns la lac. A revăzut acele buze care întâi l-au fermecat. Apoi, ochii Anei albaștri ce străluceau la vederea lui. În aceea noapte, au zburat printre aștri și printre zei. S-au plimbat desculți prin iarba catifelată și alergau ca doi copii prin zefir, ținându-se de mână. Clipele se îmbătau în iubire, în jur presărau fericire. Valurile valsau lin către mal, iar cei doi simțeau că totul e ireal. Curând, s-a ivit răsăritul și Ana a vrut să plece, dar Amor a oprit-o, doar în ochi a privit-o. El nu vedea decât îngerul de care s-a îndrăgostit și nu chipu-i vrăjit. Atunci, a apărut Love și i-a mângâiat. Nu era nevoie să desfacă vraja căci iubirea lui o făcuse deja. Ana redevenise fata cu părul bălai și chipul palid, surâzând. Au trăit o iubire ca în rai, dar pe pământ. Amor a făcut-o mireasa lui, ce zi fericită. Toată lumea simțea că plutește printr-un vis, o clipă unică. Florile dansau în simfonia adierii, presărați cu pulbere multicoloră roiau în jurul lor fluturii, iar luna și soarele s-au reîntâlnit după o veșnicie la nunta lor. Deși au trecut anii, povestea lor a fost mult cântată, o poveste despre un băiat și o fată. El, un prinț ce de iubire nu a fugit, ea, un înger ce în sfârșit pe altcineva decât pe sine a iubit. Un final fericit.