Cândva. Am fost.

Mă-ntreb dacă a uitat c-am fost. Mă-ntreb cum eram când îmi era cândva. Pe când mă privea fără să obosească. Cândva, înainte să o las să plece. Sunt clipe care merită amintite și povestite. Sunt clipe care merită aduse înapoi. Apropierea mea ... așa-i spuneam, te-am îndepărtat.

Orologiu vechi, prieten drag, părăsit de vremuri, atât mi-aș fi dorit, să-i fiu măcar o dată, un adevăr, un sens al vieții ei. Să-i fiu umbră într-o zi toridă, să-i fiu soare într-o iarnă cu nămeți, să-i fiu viu, să nu o mai gâdil în talpa-i ca mătasea.

Era fata aceea, care știa să viseze, care știa să cerceteze visele și realitatea. Era fata dintre puținele, era aceea care avea o logică. Dar, ce mai conta? Nu mai conta, când mă adânceam așa de mult într-o floare căreia mi se părea că îi semăn ...

Nu-mi ești nici ploaie, nu-mi ești nici vânt, îmi ești adiere și izvor, îmi ești infinit și apus, ești poate, nebunia cea mai corectă. Dar, am mai vorbit despre asta ...

Senină, te mișcai încet, dar repede. Trebuia să-mi țin ochii închiși ca să te văd continuu. Și te-am văzut o dată, o singură dată, și-ai lăsat înăuntru-mi potop, incendiu și cele mai cumplite boli. Ș-a fost nevoie să te caut, negăsireo ....