Bianca își privea sânii în oglindă și se gândea că avea șaisprezece ani, o vârstă dulce-amară, ce îi trezea un vag dezgust și îi provoca flash-back-uri trăite nu cu nostalgia obișnuită a amintirilor, ci cu o emoție plină de nerăbdare.
Ca și cum micile vârfuri ale aureolelor roz, pe care le prindea cu degetele și le trăgea înainte, sperând că poate așa or să crească mai repede, ar fi aparținut unei actrițe faimoase surprinsă de paparazzi topless pe un yacht de lux și nu unei puștoaice blondă și complexată cu anatomia ei de adolescentă.
Se machia în oglindă ca să-și uite chipul de copil și de fapt – trist dar adevărat- copilăria era cea care o uitase pe ea, de când ursulețul de pluș se mutase în camera surorii mai mici, iar rochița galben-lămâie, transformată în perdea, flutura indiferentă la geamul de la bucătărie.
Mai sunt doua ore până să vină Andrei să o ia cu mașina. Își putea permite să lucreze liniștită la noua ei imagine, să experimenteze umbre și lumini pe obraji, negru și violet în jurul pleoapelor. Să se rujeze. Să facă ceva cu părul rebel de care era veșnic nemulțumită. Dar de ce era ziua aceasta atât de deosebită, ce putea fi atât de tentant și de provocator ca să își scrie la status-ul de Messenger fraza : Life won't wait – Viața nu va așteapta? O șovăială enervantă o făcea să nu se poată hotarâ ce pereche de blugi să aleagă; se așteptase să fie așa. Afară era soare și vânt. Începea primăvara.
Merse în bucătărie cu dezinvoltura pe care o avea când era singură acasă și își făcu o tartină cu gem și unt de arahide, gustul acestuia îi declanșă un alt flash-back…În urmă cu aproape doi ani, într-un week-end spre începutul clasei a noua-a… mânca același sandwich pe malul mării…
Pe lângă casa bunicilor trecea o șosea aglomerată la sfârșit de săptamână. Ea era o adolescentă cuminte și supusă oricărei autorități dar în serile de vineri schimba adidașii cu pantofii cu toc, blugii cu o rochie albastră cu corset și ceva floricele brodate și alerga spre mașina prietenilor ei și se arunca în ea ca într-o barcă de salvare de la naufragiul care era viața ei monotonă și provincială. Șoseaua ducea spre mare ! Cu picioarele goale în nisip și săruturi sărate ; dacă vrei să știi cât de mult te iubesc numără valurile, așa îi spunea drăguțul ei de atunci. Apoi dansau toată noaptea și beau votcă amestecata cu coca-cola. La întoarcere aveau ochii cârpiți și inima frântă. Bianca privea pe geamul Daciei obosite cum îi depășeau tipi cu jeep-uri elegante, rapide, treceau de ei, treceau de orașul lor, treceau de toate barierele unde ei s-ar fi oprit și mergeau spre București cu 200 de km la oră. Ar fi vrut ea să aibă atâta viteză și atâția bani, să trăiască zgomotos și să nu se mai întoarcă la liceul ăla de idioți. Peste câteva luni, când se muta cu părinții în București, se gândi că nu va mai simți niciodată acea satisfacție, acea briză a libertății ca atunci când evada din casa bunicilor aflată în micul oraș cu reactoare nucleare.

În curând Andrei va fi aici și Bianca nu-i va spune, va face eforturi să nu-i spună tot ce ar vrea ea să schimbe în relația lor. Altfel el i-a fi răspuns : « Bla, bla, bla » cu aceeași nepăsare tandră cu care ignora concepțiile ei despre viață și apoi ar fi răsucit accelerația motocicletei cu o nervozitate spontană, masurată de vitezometrul electronic în prea mulți kilometri pe oră, iar ei i s-ar fi făcu frică de accident și poate de aceea, devenea prudentă, renunțănd dinainte să deschidă subiecte delicate.