Am descoperit acest loc într-o fericită zi de vară. Trenul este resortul eliberării mele de tot. În acest sens nu sunt puține cazurile când fără nicio explicație,nici pentru mine,nici pentru univers alerg cu metroul sau troleul 62 ori autobuzul 178 până la locul magic - Gara de Nord -
Destinația o cunosc de mult,numărul trenului la fel,chiar și locul unde urmează să stau. Biletul e o garanție... simt că fac și eu ceva pentru trenul care face atât de mult pentru mine.
14.20,15.20,16.20,17,29... sosire gara CF Pietroșița,o clădire cochetă care păstrează în ea anii de început.
Locul este minunat,melancolia se amplifică cu primii pași.
Linia se termină la aproximativ 50 de metri de peronul stației cu un pod și un turn de apă; paralel,însă venită parcă de nicăieri merge micuța linie de mocăniță,tot mai departe,în același necunoscut bizar și captivant.
Cu valențe de acrobat mă străduiesc să îmi mențin echilibrul pe îngustul drum de fier. Trec de pod,tot mai departe.
Oameni simpli și acele căruțe decupate din ,,Moromeții,, .
Soare cald, ,,verde crud,verde crud,, urmează un poduleț haios prin care micuța linie își face loc și apoi drumul intră într-o junglă ,pe parcursul a 2-3 kilometri.
La un punct de întâlnire al liniilor,unde se așteaptă mocănițele una pe cealaltă,mă trezesc cu bătrâna locomotivă în față/ Obosită,cu o culoare vie totuși merge de peste 80 de ani pe același drum . Mecanicul privește gol. Vagoanele încărcate cu proaspăt calcar,transportat din munții Piatra Leaota,cariera Lespezi. Trec și mai departe și ajung în localitatea decupată dintr-o altă istorie. Moroieni sau Moroeni.
Linia CF își continuă drumul către Lotul 4 de unde se încarcă materialul,însă urc înainte pe drumul național 71 Târgoviște- Sinaia.
O clădire ciudată,apare în spectrul meu. Aspectul alb,gol,impunător,mascat de brazii veșnic tinerii,fără de an,îmi sugerează un frumos hotel montan,într-o zonă pitorească cu accente de vis și de rai.
,,Domnule nu e niciun hotel acolo; acolo ( un oftat prelung ). acolo este Sanatoriul TBC MOROIENI
Am urcat pe drumul sanatoriului însă din motive de siguranță am rămas doar in parcul stabilimentului.
O pace deplină,departe de orice agitație a vieții cotidiene. Oamenii triști împăcați cu sine. Un loc de graniță. În spate,frigul munților și al morții. În față,iluzia vieții pierdute și a primei iubrii și desigur imaginea fragmentată a orașului capitală. Ecou.
Soarele leneș cădea de la locul său.
Întunecimea nopții imprima brazilor un gri metalizat,răcoritor,umbre de iubire. Priveam cuminte,imensul decor cenușiu al locului.Dincolo de pădure,dincolo de mine,dincolo de munți; alte zări,poate ahh.. orașul Sinaia... ce departe e ! și ce frumos și cald e acolo și plin de viață ! Era prea târziu însă,drumul lung se cerea a fi străbătut abia în zori,pe lumină.
Acum noapte,în singurătate,cu puterile neajutate.
Luminițe bolnave aprind geamurile sanatoriului. O fantomă a părerilor de rău. Bătrânii se sprijină de ferestre în căutarea... Ochii lor limpezi,văd,dincolo de boală și de frig , dar mai ales simt. Căci aici am venit,mai aproape de cer,de rai,de purificare pentru a trece dincolo.
Aici sufletul își încheie drumul. Aici sus este poezie !
Șuieră mocănița,încă un drum în noaptea nesfârșită și plină de păcate. Bate Satanica Oră. Îmi este frig. Nu știu dacă voi mai ieși din Tristissima Nox acum.
Ecouri de revoltă și de jale. Sanatoriu.
Sunt atât de aproape de viață. Plânge.