poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-02-28 | | Nu mai știu unde am auzit de coloana infinitului. De coloana spinării știu unde am auzit, a doua zi, de la doctor, cand am căzut de pe bicicletă și am dat cu coloana spinării de asfalt și mi-am spart doi dinți. - Ce s-a întâmplat, m-a întrebat doctorul a doua zi, cu niște sprâncene groase, pline de mătreață și împreunate, parcă era un căpcăun în halat alb, dar să nu mă minți, că nu sunt taică-tău. - Am trecut strada, l-am mințit eu cu nerușinare. Pentru că semăna cu tata chiar dacă nu era tata. Dar nu de aia. Oricum, nu era tata. Adevărul e că mergeam în zig-zag cu bicicleta să mă vadă o fată sosită de curând în școala noastră pe care tocmai o ochisem. - Atunci să n-o mai treci de-a berbeleacul! (Exact ca tata). De data asta ai scăpat cu leziuni ușoare. Doar niște julituri. Și vezi un dentist să-ți restaureze dinții. Pe urmă a venit o asistentă mătăhăloasă să mă panseze și am răcnit un pic. Când am auzit de restaurări m-am speriat în ultimul hal, a doua zi mi-am imaginat niște clești uriași și chiar o cheie franceză și chiar dălți și ciocane cu care tata restaura scaunele din când în când și ușile pe care eu și cu Troancă le desfiguram din greșeală. Plus cuiele și șuruburile. Plus cleiul de oase care îți muta nasul din loc. Mai bine nu m-am dus la dentist. Speriam lumea din cartier cu dinții mei până m-am întâlnit din nou cu fata pe care încercasem s-o impresionez și fata a luat-o la fugă. Fugea și striga: - Vârcolacul! În timp ce fugea, fetei i s-a ridicat fusta și i-am vazut chiloții. A doua zi am chiulit ultimele ore de la școală și m-am dus la Biblioteca Județeană să consult dicționarul. O carte foarte groasă, mai groasă decât biblia mamei, cu scrisul la fel de mărunt. În dicționar scria că restaurare nu era ce credeam eu, iar cu numele de vârcolacul puteam rămâne dacă fata aia, căreia îi văzusem chiloții, l-ar mai fi repetat. Asta nu mai scria în dicționar, am gândit-o singur. Prin deducție. Aveam un vecin a cărui poreclă era râmă. Râmă/fărâmă. Și unul pe care-l strigam ștrulă. E rău să te cheme ștrulă, rimează cu o porcărie și era moda să pronunți numele cu rima lui împreună. Pe mine mă strigau DoDu/schilodu. Nici Denis nu era bine să te cheme. Și, bineînțeles, m-am uitat la toate ilustrațiile din dicționar, unele colorate, mi-ar fi plăcut să am și eu un dicționar explicativ acasă. - La ce-ți trebuie, s-a mirat tata, îți explic eu toate cuvintele din limba română că o știu pe de rost. Ia, încearcă-mă! - Casă. - Colibă. - Ceas. - Oră. - Da, dar matale nu-mi dai definiția cuvântului, nici explicația, numai sinonimele. Nu mai vorbesc de cuvinte cu înțelesuri multiple. - Multiple de cât? - Nu știu, dar casă poate fi și dulapul în care păstrezi banii, iar ceas e și instrumentul cu care măsori orele. - Dar ce-i ăla sinonim? - Un cuvânt pe care matale l-ai omis și nu l-ai învățat pe de rost și are același înțeles cu alt cuvânt. - Și care e sinonimul sinonimului? - Similar. - Poate că am să cumpăr un dicționar, s-a nervat tata din cauza sinonimului. Să le dau peste bot colegilor de la serviciu. A doua zi am mers la dentist din propria mea inițiativă lăsându-i pe toți prietenii mei cu gura căscată. Ștrulă/cap de ... a zis că dentiștii sunt niște călăi și-mi asum un risc incomensurabil. Din cauza incomensurabilului a trebuit să vizitez din nou Biblioteca Județeană. Mi-am restaurat și dinții. Dar nu mai rodeam oase și nici nu mai mușcam din mere de sus în jos, numai de jos în sus. Restaurarea a durat câteva luni. Iar când m-am întâlnit cu fata i-am tras un zâmbet cu toată dantura. - Cum te cheamă? - Dorian - Nume de rânjit. - De ce de rânjit? Nu mi-a răspuns, am dedus eu singur, ci a luat-o iar la fugă ținându-se de fustă cu amândouă mâinile. Poate în ziua aia n-avea chiloții pe ea. A doua zi am așteptat-o după un copac. Am strigat oaa! și i-am sărit în față. Ea mi-a aruncat cu ghiozdanul în cap și... la fugă. Din ghiozdan i-a căzut un caiet și din caiet i-a căzut o foaie de hârtie. Pe toată foaia scria Dorian, erau peste o sută de Dorian acolo. Acum ce să fac, m-am întrebat, dar prin cap nu mi-a trecut nicio deducție. Am așezat totul la loc și i-am scuturat ghiozdanul nou nouț de praf. I l-am dus acasă fiindcă aflasem unde locuiește, o urmărisem a doua zi după ce s-a mutat la școala noastră. Fata mă aștepta la poartă, mi-a smuls ghiozdanul din mână, dispărând în două secunde cu toate că, până la urmă, îi băgasem în ghiozdan un pietroi destul de greu. Totuși, am reușit să o întreb înainte să dispară de tot. - Pe tine cum te cheamă? - Nana. Ori poate mi s-a părut. - Nume de curcă! i-am strigat, regretând imediat în clipa următoare. În realitate, Nana era atât de frumoasă încât îți tăia respirația. Mie mi-o tăia. Și-mi muia și genunchii, altfel de ce-aș fi căzut cu bicicleta. De când o văzusem prima oară o visam de cum închideam ochii. Pe lângă alte porcării pe care le visam. Visam că mergeam împreună pe stradă și o țineam de mână. Visam că avea mâna catifelată și caldă. Îmi place mie cuvântul ăsta, catifelat. A doua zi de dimineață am așteptat-o pe Nana peste drum de poarta casei în care locuia. S-a prefăcut că nu mă vede. Ea mergea pe trotuarul ei iar eu mergeam pe trotuarul meu paralel. Ea își furișa privirea din când în când spre mine iar eu mă uitam numai la ea, gata să iau doi castani în brațe. Nana a râs cristalin și râsul ei mi s-a înfipt în timpane pe tot restul zilei aceleia. De la școală ne-am întors unul lângă altul. Progres. Ne mai atingeam cu coatele din greșeală. Dar fără să ne ținem de mână. La capătul drumului, Nana s-a oferit să-mi facă un cadou. - Cadou de despărțire, a accentuat ea și veselă dar și tristă, în acelați timp. N-am înțeles ce era cu despărțirea, a doua zi aveam să o aștept din nou în fața porții, nici nu se mai punea problema. Totuși, am acceptat cadoul. Cadoul a fost tocmai pietroiul pe care i-l strecurasem eu în ghiozdan. Îl mai păstrez și acum. A doua zi am aflat că Nana s-a mutat și de la școala noastră, în alt oraș, din cauza serviciului părinților săi și n-aveam să o mai revăd. Ce gol mi s-a umflat în stomac și-mi venea să dau cu picioarele în toate gardurile de pe stradă. - Un gol atât de uriaș, i-am arătat prietenului meu, ghindă/oglindă, cu care devenisem frate de cruce. I-am arătat o poză secretă pe care o decupasem în ascuns la Biblioteca Județeană din dicționarul explicativ. - Păi nu-i așa mare, și-a dat el cu părerea. Poza îmi încăpea în palmă, iar eu aveam pălmile mici. - Ce e în poză? - O statuie. - Aia văd și eu, dar cum îi zice? - Coloana infinitului. De fapt, i-am spus numai coloana, îmi era teamă să nu mă întrebe ce-i aia infinit, citisem definițiile din dicționar și nu înțelesesem mai nimic. Tata m-a asigurat că știe cu ce se mănâncă, dar nu-mi poate explica, iar la școală am aflat că e un 8 culcat. - Vrei să spui, coloana infinitului! - Vreau să spun coloana infinitului. - Pentru că mai sunt și alte coloane, m-a atenționat Ghindă/oglindă, a doua zi. - Da, știu, coloana spinării, de exemplu. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate