O rază minusculă de soare coborî pe o roată de foc și se așeză pe creștetul micului portocal. Semn că îi va îndruma pașii atât lui, cât și lui Andros. Se limpezise cerul, întins ca o piele de Cordoba, când Andros pășii pe nisipul unei plaje pustii. Pe mal, alături de carapacea soioasă a unei bărci, un bătrân, dezbrăcat până la brâu, robotea de zor la chila ei. Din când în când își punea mâna streașină la ochi și scruta zarea. Ca și cum ar fi așteptat un semn venit de departe. Copăcelul îi șopti lui Andros: “ El este Philemon, un pescar bătrân ca marea pe care s-a născut și unde și-a trăit viața. Un bătrân încăpățânat. Care a preferat mereu să iasă singur în larg, sfidându-i pe ceilalți pescari din sat. Sumețindu-se nevoie mare cu stirpea lui, care se spune că a apărut pe aceste locuri odată cu ridicarea primei căsuțe din papură și stuf. Dar marea este uneori o amantă perfidă. Uită jurămintele de dragoste ale pescarilor care încearcă să o prindă în năvodul vorbelor lor meșteșugite, șoptindu-i că ea, marea, rămâne singura ființă pe care pescarul o îndrăgește pe lume. Și de câțiva ani încoace Philemon se întoarce cu plasele goale. Uneori rupte, ca și cum o forță nevăzută din adâncuri și-ar râde de truda lui zadarnică.
Andros văzu cum statura încă în putere a lui Philemon se îndreaptă de șale și se apropie de mal. În zare se ițeau ca niște mătănii înșirate pe ață mai multe bărci, legate una de alta. Ajunseră la mal în chiotul de veselie al pescarilor care începură să tragă cu greu din bărci năvoadele pline de ugerul gras al peștilor. Philemon privea înciudat bucuria generală, scuipând cu mânie în direcția din care fârtații pescari mulțumeau mării prin plecăciuni adânci pentru captura ce va înviora masa familiilor lor. Atunci, copăcelul îl trase de mână pe Andros și îi spuse: " Omul singuratic este asemenea unei stele ce vrea să strălucească pe boltă, dar lumina ei nu încălzește niciun suflet, fiindcă cerul ei este doar un petic de întuneric, care nu se vrea a fi împărțit cu nimeni. Brațele pescarilor, unite, fac mult mai mult decât orgoliul sărac al lui Philemon. Omul trebuie să trăiască printre oameni! Să se bucure alături de ei și să se ofere ca sprijin și sfătuitor”.
Andros îl asculta uimit. Se gândea de unde poate ști un biet portocal de ceea ce simte un om. Portocalul nu-i lăsă timp să-și răspundă singur la această întrebare și îi spuse: „Te întrebi, pesemne, de unde știu eu, un copac umil, de ceea ce se petrece în sufletul oamenilor, nu? Știu, Andros, știu, fiindcă și noi, copacii, avem suflete sub coajă. Și noi simțim, ca și voi, sentimentul de împlinire, atunci când rodul ne este deplin. Sau tristețea, așa cum o simt eu, când mă văd văduvit de pârg bogat. Fiindcă sunt la fel de singur ca și tine. Un destin amar m-a făcut să răsar pe culmea acelui deal ce îți străjuiește căsuța. Dar sunt la fel de singur ca și tine. Iar fructele mele poartă în ele sâmburele mâniei că nu pot fi parte dintr-o livadă plină de rod bogat. Vino, vino, Andros, și ai să-mi înțelegi tristețea!”. Și copăcelul îl trase de mânecă pe Andros purtându-l spre un deal în vârful căruia odihnea o mică bisericuță. Intrară într-o livadă gemând de rod. Copaci semeți, portocali cu crengile la pământ. Cu fructe ca niște sfere de foc, strălucitoare. Andros se apropie de unul dintre ei și rupse o portocală. Avea un miez cărnos, parfumat, ai fi zis că lumina soarelui mediteranean cususe straturi aromitoare unele peste altele, gata-gata să plesnească coaja subțire și plină de mirosuri mirifice, vii. „Vezi”, i se adresă copăcelul, „livada asta ar fi trebuit să fie și casa mea. Din păcate, stau singur cuc pe un vârf de deal. Cu poame sărăcăcioase, încât nici cel mai ostenit călător nu va jindui vreodată după vreun fruct de al meu. Recunoaște că nici măcar tu, aflat atât de aproape de locul exilului meu, nu ai suit niciodată dealul pentru a-mi gusta roada de peste an!”. Andros privi în pământ, un pic rușinat. Căci așa era. Nu văzuse în copăcelul ce-i străjuia orizontul decât un avorton nevrednic de a i se pleca ramurile la pământ în căutarea unei portocale mirifice. „Vezi, Andros, și noi, copacii, avem nevoie de alți copaci ca să ne simțim împliniți. Să putem crește și să simțim mâinile harnicilor culegători ce vor umple coșurile cu fructele noastre minunate. Sunt tot la fel de singur ca tine. Dar spre deosebire de tine, care ai dobândit încă de la naștere liberul arbitru, putând să-ți clădești singur destinul unde îți dorește inima, eu sunt pe veci prizonierul acelui deal, fără să pot spera măcar că într-o bună zi voi simți lângă umărul meu de frunze adierea altor ramuri într-o grădină edenică. Să mergem! S-a înserat și faetonul soarelui va străbate cerul pentru a-l urca în el pe zeul-soare. Luna, prietena nopților tale de singurătate, îți va fi din nou companion. Căci va trebui să vezi cu ochii tăi ce înseamnă să te bucuri în mijlocul oamenilor”.
Andros auzi un huruit puternic de roți. Erau roțile faetonului zdrumicând norii în bucățele minuscule. Raza de soare din creștetul portocalului ce-l însoțea se ridică spre tăria albastrului stins al cerului și discul soarelui se rostogoli pe pernele albe, pufoase, de nori ale faetonului, dispărând spre apus. Luna, ca o fecioară despletită, coborî până peste creștetul portocalului său și îi zâmbi lui Andros, murmurând: “Vom merge în Ayia Napa! Să vezi câtă bucurie simt oamenii în suflet atunci când se căsătoresc. Și ai să înțelegi de ce nu este bine ca omul să fie singur pe lume”.
Când ajunseră la Ayia Napa, marea fremăta sub catifeaua catargului unei brize slabe. Intrară într-o curte imensă. Ornată cu lampioane multicolore. Plină de oameni ce dansau sub mlădierea unui sirtaki molcom.
“Vezi”, îi șopti luna, “în seara asta doi oameni își leagă destinul pentru viața întreagă. Ai iubit vreodată, Andros?”. Andros nu răspunse. Căci îi era rușine să recunoască faptul că pentru el femeile se limitau la părul roșu al d-nei Protagorou și la trupul de sirenă al Despinei Ioannou. “Poate că am iubit cândva”, murmură el, parcă rușinat. “Nu cunosc îndeajuns acest sentiment, dar de câteva ori am simțit cum o otravă lentă îmi inundă sufletul când priveam femeia pe care o doream cu patimă. Știind că nu o pot avea niciodată. Poate că am iubit! Poate...!”.
" Eu nu cred că ai făcut-o”, îi răspunse luna. “Dacă ar fi fost așa, ai fi simțit arsura dulce a acestei stări. Ai fi alergat ca un nebun la locul de întâlnire, părându-ți-se că zbori, nu calci pe pământ. Ai fi îndurat foamea și setea doar de dragul de a fi lângă ființa dragă, aflată la zeci de mile depărtare. Þi-ai fi aprins privirea ca o candelă sângerie doar ca să poți fura o clipă din imaginea femeii iubite plecând pe lângă tine. Tu ai iubit cu disperare o singură femeie. Singurătatea. O femeie stearpă, care niciodată nu ți-ar fi putut lumina pridvorul casei cu trupuri plăpânde de prunci. O femeie care se machiază în fiecare zi cu același rimel al decepției. Cu obrajii pomădați de tristețe. Îmbrăcată în rochia neagră a neliniștii ca nu cumva o rază de soare sau un cântec de sirenă să i te poată fura. O femeie descărnată de simbolurile Evei de sub mărul paradisiac: istețime, frumusețe lăuntrică, vraje în priviri, orfică în glasul cu care te cheamă să o iubești. Privește la acești oameni cum frământă pulberea drumului sub tălpile lor dornice de a arăta că prin dans, prin atingerea mâinilor, prin respirația pe care cel de lângă tine ți-o împrumută ca pe un dar de mare preț te poți socoti om între oameni. Mirii, îi vezi? Saltă ca niște miei blânzi, curați încă la trup. Cu gândul că după miezul nopții se vor contopi unul în celălalt, lăsând vâltoarea cărnii să se împreuneze într-un izvor ce va curge fără meandre din același munte începând de mâine. Ei nu vor ști în veci ce este singurătatea! Privește-i, Andros, și leapădă-te de haina grea de regrete a singurătății!”.
Și, dintr-odată, Andros se simți prins de mînă și începu să se învârtă în hora ce stârnise toți coclaurii cu freamătul celor ce o formau. Privea în ochii celor din jurul său și le vedea bucuria de pe chipuri ca o pecete de ceară fină, pe care vraja acelei nopți o făcea să strălucească precum aurul curat. I se întinse o cană de vin pe care Andros o bău pe nerăsuflate, ștergându-i sudoarea de pe fruntea nădușită de pasul viu al dansului. Cei din jur îl priviră blând și mirele îi spuse: „Prietene, sparge bărdaca de pământ pentru ca toate relele să fugă de la viitoarea mea casă, iar tu să fii ferit în veci de necazuri!”. Andros sfărâmă de pământ cana din care ultimele picături de vin se scurseră prin pulberea drumului ca niște firișoare de viață și își simți sufletul ușor ca un porúmb gata să-și ia zborul spre înaltul nopții de cleștar. Goli în acea noapte și alte căni de vin. Legă prietenii cu bărbați semeți, ca și el. Simți în palmă atingerea catifelată a câtorva femei cu care dansase vrăjit de mirosul lor viu. Și parcă din trupurile lor ațâțate de dans și de vinul amăgitor șerpuiau spre el vinișoare de lavă fierbinte izvorâte din vulcanul inimii lor tinere, neastâmpărate. Dornice de a simți cum mâna puternică de bărbat le cuprinde mijlocul subțire și le conduce pe căi de pierzare și vis.
Apoi atât își mai aminti Andros: că se așezase istovit de vin și de dans pe pajiștea ce mirosea a busuioc crud și a pulbere de stele. Și adormise îndată.
- Sunt curios, prietene, i-am spus eu în șoaptă companionului meu, sunt curios să aflu finalul acestei povești.
- Este târziu, mi-a răspuns el. Dar nu ne putem despărți fără să știi care a fost destinul lui Andros. Spre dimineață s-a trezit tot lângă cearșaful înrourat de coriandru din fața căsuței sale... Purtând în mâna-i strânsă un ram mic de portocal. Semn că acea călătorie, care nouă ni se poate părea fantastică, a avut loc.
- În vis sau aievea?
- Depinde de fiecare dintre cei ce o ascultă...De cât de sensibil este fiecare...
- Și Andros... Andros ce a făcut cu viața lui?
- Andros și-a amintit că în acea călătorie îndrăznise să privească drept în ochi viața. El, Andros, cel sfios ca o fată mare. Privise strălucirea de miere de pe aripile Melissei. Văzuse încrâncenarea din privirea de ametist a pescarului Philemon. Zărise pulberea de aur a grădinii de portocali. Precum și setea neostoită de viață din ochii mirilor. Al celor cu care frământase pământul în acea vălurire de euritmii necunoscute până atunci. Ochii lui știau acum cum arată cealaltă față a lumii. Cea poleită cu speranțe. Cu prieteni. Cu vise ce pot deveni realitate. A părăsit chiar de a doua zi mica lui căsuță din cărămizi de ceamur. A plecat spre portul Lemessos. A cunoscut oameni și locuri pe puntea unor corăbii care i-au arătat fața neștiută a lumii. S-a căsătorit. Are patru copii. Este un om obișnuit ca oricare dintre noi. Acum trebuie să te părăsesc. Mă așteaptă cei dragi acasă. Seara este ceasul tainic când fiecare trebuie să soarbă liniștea domestică cu cei ce ne fac viața frumoasă cu prezența lor.
Și tovarășul acelei nopți s-a ridicat cu greutate de pe scaun. Și-a verificat echilibrul cu o calmitate proprie bărbatului ce știe că jugul aspru al băuturii îi poate poticni pașii. L-am privit cum se depărtează și abia atunci mi-am dat seama că nici măcar nu știam cu cine stătusem la acea masă a poveștilor bahice. “Prietene”, l-am strigat, “care îți este numele? Fiindcă ori de câte ori voi povesti cuiva întâmplările pe care mi le-ai depănat vreau să-mi amintesc de tine”.
“Andros... Andros din Ergates...”, mi-a spus el tărăganat, întorcându-și capul în direcția mea, chipul lui bătut de vânturi părând că îmi zâmbește din spatele privirii de cenobit în care pâlpâia o lumină vie de viață.



***
Sigur că pentru cei mai mulți dintre cei cărora de-a lungul timpului le-am povestit călătoria lui Andros din Ergates totul nu a părut a fi decât un basm. Trăim vremuri în care imaginația și visul nu mai fac parte din structura noastră moral-volitivă. Ne place mai mult să plonjăm în realitatea ce ne înconjoară. Chiar dacă de cele mai multe ori ea este crudă. Futilă. Fără speranța unui viitor mai senin. De aceea, m-am hotărât, odată ajuns acasă, să aștern pe hârtie povestea lui Andros. Fiindcă știu un lucru pe care ar trebui să vi-l însușiți și voi ca o cutumă nescrisă a vieții voastre: în fiecare dintre noi stă ascuns, tainic, un basm. Ce se cere descoperit și povestit celor care vor să-l asculte...

Decembrie, 2010, Cipru