Atata agitatie in jurul meu si totul este mut. Intins pe spate privesc ingerii de pe tura de noapte, atat de tacuti...nu vreau sa tulbur aceasta liniste cu gandurile mele. Putin debusolat ma ridic in dorinta de a afla ce se intampla...cum am ajuns in acest loc?
Parea un oras minier, case saracacioase, cladiri parasite...mi-a atras atentia o padure strabatuta de o alee pietruita, inconjurata de un zid nu foarte mare pe care erau scoase in relief scriei in mai multe limbi. Un domn mai in varsta, imi face semn catre o straduta mica inconjurata de blocuri gri, inalte de patru etaje. Ma indrept catre locul cu pricina, poate reusesc sa ma trezesc din visul asta ciudat. In capatul strazii puteam distinge o usa in stil baroc din lemn masiv ranforsata cu fier negru si balamale maronii, supravegheata de un barbat brunet destul de inalt, imbracat intr-un costum alb. Ma apropii de acel domn si incerc sa aflu mai multe, fara a schita nimic imi deschide usa pentru a-mi continua druml. Trec pragul acelei usi putin nervos, trebuie sa recunosc, nu imi spune nimeni unde sunt sau ce ar trebuii sa fac, numai indicatii fara explicatii.
In fata se intindea acum o priveliste total diferita de ceea ce cunosteam si vazusem eu pana atunci, o campie impartita in doua de poteca pe care eram, pe o parte iarba uscata sau arsa de soare, arbori imensi smulsi din radacini peste care planau nori cenusii in forma de ciclon, pe cealalta parte, covoare de flori multicolore umbrite de pomi fructiferi sau norisori albi ce dansau printre razele de soare...pictura abstracta din care nu intelegeam nimic.
Dupa aproape o jumatate de ora de mers mi-as fi dorit sa ma intorc inapoi, dar pe masura ce inaintam in spatele meu se lasa o ceata densa, parca impenetrabila. O rascruce de drumuri, ma trezeste din zecile de intrebari care imi ocupau timpul. As fi dat cu banul, din lipsa, aleg calea cea mai usoara...o iau pe drumul cel mai sigur si mai frumos, nu vreau sa merg oriunde as merge, inconjurat de un peisaj morbid, m-ar intrista. Deci ramanem la iarba verde si florile frumos mirositoare.
Nu dupa mult timp zaresc un castel, fara strajeri la intrare, fara ziduri inalte de zece metrii...impresionant prin marimea sa. Nu avea o culoare anume, aceasta schimbandu-se in functie de intensitatea luminii. Sala principala la care ajungi printr-un hol plin de statuete din marmura neagra iluminate de candelabre gigantice, era impanzita de coloane aurii in forma de arbori. In mijlocul ei o femeie privea mirarea de pe chipul meu.

femeia: - Vino mai aproape, de astazi vei fi ucenicul meu.

Ochii negrii in cotrast cu parul alb ce ii cadea pe spate, silueta perfecta acoperita de rochia semitransparenta m-au hipnotizat.
In sfarsit cineva imi vorbea, dupa atata timp in care gandurile au fost singurul meu interlocutor.

barbatul: - Vreau sa stiu cine esti si cum am ajuns aici?
femeia: - Eu sunt Diavolul, Satana, Iadul...ramane la precierea ta si ai ajuns aici pentru ca asta a fost alegerea ta.
barbatul: - Asta inseamna ca sunt mort? Dar nu a fost alegerea mea sa mor.
femeia: - Tu ai ales drumul.
barbatul: - Dar nu inteleg, am ales calea cea mai frumoasa, cea mai linistita.
femeia: - Nu intotdeauna calea cea mai usoara e si cea mai buna.
barbatul: - Si dece ucenicul tau? Pacatele mele nu au fost chiar atat de mari.
femeia: - Tocmai de aceea, cel mai bun ucenic este acela care incepe de la zero.
barbatul: - Si ma rog, Diavolul este barbat din cate tin eu minte.
femeia: - Diavolul este rautatea din noi, nicidecum o persoana.

Un fior de neputinta imi scutura corpul si totul dispare invaluit de intuneric. Grele imi sunt pleoapele si incerc sa deschid ochii catre lumina ce ma ghideaza. Deasupra mea, ingerii de pe tura de noapte imi soptesc...ai avut un accident, totul va fi bine mai avem putin si ajungem la spital.