Drumul spre lumină. Pulberea zvâcnea în fiorul cald al salbei de raze, abia întrevăzute în lumini și umbre. De fapt, boarea secetei și glasurile îndepărtate ale copiilor -o fată și un băiat- îi generau imagini profunde, de parcă ar fi văzut cu adevărat și, de care, se bucura ca de o înviere.
Auzi sapa tăind pământul; scrâșnea în Chetrușul acoperit de vii, înotând uscat sub miile de vițe ale pirului. Mai tăia, în jumătăți zvârcolitoare, viermii grași.
Simțea pașii îndesați ai femeii, ca pulsul unei inimi leneșe sau ca un ecou neîncetat. Era obosită. Se oprea să răsufle, să privească și să cuprindă, dintr-o singură rotire, labirintul geometric al câmpului. Aștepta.
Gustă din mlada târzie a viei; era prea acră. Pipăi strugurii mici, cruzi cu boabele pietroase. Acru și verde, broboane de sudoare, așteptare și sete; era seară. Pesemne, copiii căutau poamă văratică sau alergau după iepuri.
Cineva întârzia, dar acum, simțurile îi erau adormite. Prin bășicile care udau coada lustruită a sapei și acele de la încheieturile mâinilor, gusta lentoarea crepusculului. Să se apropie de-a dreptul, ar fi speriat-o. Trecu pe alt rând, se ridică pe labele inferioare și îndreptându-și coloana, simți cum crește. Își potrivi bastonul de orb și trecu prin dreptul ei lovind, în ambele părți, rugii, sârmele și stâlpii de beton.
„Iată-l. Tot timpul se plimbă prin vii. O fi cu-adevărat orb? E murdar de praf și îmbrăcat ca pe vremea bunicului. poartă costum demodat, ceas cu lanț de argint, cămașă scrobită, pălărie de cioclu și pantofi din piele întoarsă. Ei nu s-au întors; ar trebui să-i strig ceva mai târziu ca să nu-l sperii. Cu siguranță mă cunoaște după glas. O fi îndrăgostit de mine. Dacă n-ar fi orb, m-ar vedea roșind. Altădată mi-era de-ajutor și Druțu. Anul acesta nici mama nu poate. De tata ce să mai zici! Uite cum lovește strugurii cu bastonul, parcă o face intenționat! Arșița asta… Druțu trebuie să prășească via Imdiolei acum. Să-l vezi cum ar fi venit la un pahar de vorbă, dacă tata ar fi fost sănătos. Cum se adunau flăcăii seara… Tata scotea vin și petrecea cu ei! Îi îmbăta pe toți pețitorii mei. Adevărat, vinul le dezlega baierele inimii, iar Druțu era tot mai mohorât. Nu-i plăcea cu cine cochetam. Îi cunoștea el… În ultima vreme, s-a schimbat mult. Poate e fericit cu Imdiola. Are sânii plini, picioarele fără cusur și ochii șireți ce farmecă omul înaintea vorbei. Dar tot n-avea parte de bărbați cum trebuie, așa cum n-am avut nici eu. Blestemul părintesc. Nu-i asculta, era prea încrezătoare în frumusețea ei. N-ar fi cerut-o nici un băiat cumsecade. Numai Druțu, dar cine știe ce s-a petrecut cu el în armată? Ceva misterios l-a schimbat mult. Nu l-a înrăit; l-a descurajat. Mai e și povestea aia învățată de la tata. Și-i bâiguie în delir continuarea. E mai mult decât o idee fixă. Toți ascultătorii sunt extaziați. Cu cât delirul lor era mai confuz, cu atât mai fermecați erau ceilalți. L-am ascultat și eu, dar n-am găsit nimic deosebit. O fi așa cum spun ei: fiecare își trăiește propriul basm. Al meu s-a încheiat foarte repede. Oare orbu’ acesta poartă ceasul doar de decor? Da, se-nvrednicește cu o întoarcere. Ar trebui să-l ajut, chiar dacă n-am încredere în el. După cum e îmbrăcat, merge la gară. Am mai văzut eu orbi, dar toți mergeau însoțiți de cineva. S-or înțelege bine? Poate ea îi înțelege basmul. Pe mine mă ocolește. Îi este rușine de mine. Înainte, a cunoscut câteva fete prin mine. Îmi povestea toate aventurile sale. Multe s-au întâlnit cu el pentru că mi-era frate. Nu știu care din ele să fi fost îndrăgostită de el, poate doar prostuța de Ica. Ea se-ndrăgostea, întotdeauna, repede și de băieții cei mai nepotriviți naivității ei. Acum, i s-a înfundat. La nașterea mea n-au sunat trâmbițele. Am crescut în pelinci de in. Păstrez și acum plăpumioara, rochița de grădiniță și șorțulețul tăiat de Druțu când l-am necăjit prea tare. Creșteam greu, eram mărunțică. Nu-l puteam ține prea mult în brațe. Era obositor să-l leagăn, tot timpul, cu o pernă pusă pe picioarele mele firave. Uneori eram geloasă pe el, dar nu pentru că lui i se cuvenea tot ce era mai bun. Deși era mai alintat, tot eu făceam cele mai mari năzbâtii. I-am spart capul, țin minte, cu-n dinam de bicicletă. A început să țipe o gură. Speriată, m-am ascuns. Mama nu era acasă și el continua să țipe. Trebuia să ies din ascunzătoare. Apropiindu-mă sfioasă de el, i-am spus, plângând de mila lui, de frică și datorită convingerii că am făcut cea mai rea faptă de fața Pământului:
-Bate-mă!
A ridicat doar privirea la mine. Sângele îi șiroia pe față până la bărbie și cădea în picături repezi pe un baschet cu șireturile mereu înnodate.
-Bate-mă, i-am spus cu o jumătate de glas și i-am smucit mâna, ridicând-o spre capul meu.
A rămas cu mâna ridicată spre mine, dar n-a lovit; ba mai mult, plânsul i s-a potolit ca prin minune. L-am luat de mână, i-am spălat rana și i-am pus petale de flori pe ea, așteptând să se vindece văzând cu ochii. Nimic. Când s-a auzit poarta, am fugit în grădină pândind din porumbiște cum mama dă mâncare la lighioi, rupe găteje și face focul. Dacă nu m-ar fi alungat întunericul și frica în casă, aș fi stat ascunsă acolo până dimineață. Ce-o fi o fi... În casă, nimeni nu mi-a spus nimic. Druțu era deosebit de prietenos cu mine și, se vede treaba, nu m-a pârât mamei. N-a fost ultima oară când am stat fugară.
Câteodată, stăteam nemișcată pe podeț, în fața porții, gândind că toți trecătorii mă consideră statuie și așteptam să-mi fie închinate mormane de flori. Nimeni nu intra în jocul meu. Treceau pe lângă mine prefăcându-se că nu mă zăresc. Nu eram niciodată în centrul atenției. La serbări nu primeam decât roluri neînsemnate. Doar cei mai ciudați băieți se îndrăgosteau de mine. Unii erau sfioși, alții mă necăjeau. Eram însă bine păzită de mama. Mă ținea numai pe lângă ea, pe când Druțu era liber să bată toate prundurile. Se ascundea în cireșul din deal să citească și să spioneze jumătate de sat. Numai eu îi cunoșteam locul său secret, dar mă prefăceam neștiutoare și naivă. Era domeniul său, de unde privea mereu spre miazănoapte. De acolo aștepta să vină zânele, să-l roage să le însoțească în lumea lor. În același timp, prelucra basmul tatii, populându-l cu tot soiul de personaje pe care, mai târziu, le-a abandonat unei memorii adormite. Mă sfătuia mereu, cu cel mai serios glas, să mă feresc de Orbete. Îi mâncase mâncarea când era la pescuit.
Se strecura șerpește, capul îi semăna cu cel de șarpe, iar corpul era o combinație între nevăstuică, șobolan și câine. Avea un lătrat sinistru, parcă venit din străfundul timpurilor. Măcar nu te putea ucide cu privirea ...
Tot timpul am trăit cu frica de absurd. Mă înfioram la fiecare răscruce de drumuri neștiută. Mă temeam să nu pierd calea realității, să nu apuc spre acea lume, cu infinitul ei de ființe supranaturale, dovedindu-se doar o excrescență a delirului, în care imaginarul tulbure ar fi cu mult mai statornic decât lumea noastră. De asta nu vreau să cred că acest biet orb ar fi Þâncul.
Mă lăsasem purtată de val, când abia cunoscusem gustul mereu nou al aceluiași sentiment defrișându-mi pădurea de rețineri. Izolată în turnul de fildeș, ar fi imposibil să-mi pot înfrunta temerile întunecate. Simțeam pentru prima oară acel firicel de lavă care-ți inundă ființa cu o bucurie sălbatică și cu dorința perpetuă de a dezlega ițele piedicilor de moment. L-am primit în sufletul meu fără a-l cunoaște prea bine. Eram îndrăgostită de imaginea sa oglindită pe retina imaginației arzând în vâlvătăi de fiori necunoscuți. Eram prizoniera unui mic univers intim, unde ordonam zadarnic. Nu-mi puteam stăpâni dorințele. Atunci, nu-mi puteam înfrâna pornirile dragostei și mă îmbătam cu senzațiile noi. Carnea îmi tremura pe culmea sărutului, inima pulsa în ardoarea sacrificiului, ochii mi se îmblânzeau, semănând cu cei ai căprioarei în răstimpuri de liniște, oglindiți în limpezimea izvorului din pădurea adâncă și profitând de geana de lumină a poienii într-o continuă luptă cu frunzișul. Îi treceam cu vederea scăpările și nerăbdarea provocată de imaginea mea de victimă sigură, lăsându-mă adormită de veșnica-i boare de trandafir.
Când evitam, din reflex, unul din lațurile aroganței sale, mă prindeam în cel al pretinsei sale suferințe din dragoste. Mă zbăteam, la început mânată de inerția refuzului, dar lațul se strângea și-i acceptam puterea posesivă. Obișnuită cu o astfel de sclavie a trupului, negam evidența. Era prea târziu; umanizam urletul de plăcere a prădătorului. Îi divinizam superioritatea lui de stăpân. Mă revoltau doar rarele lui momente de slăbiciune, când își impunea să mă iubească, doar pentru a prelungi și mai mult chinul. Chiar și după sfârșit eram dependentă de el. Se dezicea de mine și de trecut, dar era înfrânt cu propriile lui arme. Nu mai putea să scape de mine. Ca să nu-mi accepte victoria, a fost silit să fugă. Teama de dragostea mea supusă persista și după câțiva ani când, întâlnindu-ne, se prefăcea a nu mă recunoaște”.
Înota, ca un adevărat orb, prin pir și pălămidă.
-Hei, auzi în sfârșit strigătul ei salvator. Era speranța vieții. Sufli asupra ei, dar nu ești sigur de puterea duhului ei însuflețitor. Se opri, se întoarse și ascultă. Parcă auzise ceva.
-Om bun, cum de te-ai rătăcit tocmai pe-aici?
-Da’ unde mă aflu? Nu-i drumu’ spre gară?
-La gară? Păi, ai pierdut drumul nucetului. N-ai pe nimeni să te ajute?
-Nu… cât o fi ceasu’?
-Parcă-oi ști?! Dar, sigur ai pierdut trenul și, până la celălalt, mai este. Mai așteaptă să-mi vină băiatul și te-o conduce el la gară.
-Numai să ies la șosea, apoi nimeresc eu. Pe-aici nu deosebesc drumu’ de câmp… De, am fost la Mălăieni, la o rudă și nici nu am găsit-o acasă.
-Mai odihnește-te oleacă, timp mai este.
„Ea este fără îndoială. Parcă îi lipsește vioiciunea de atunci. Era prinsă rău în mrejele dragostei. He-he! S-o fi văzut atunci nădită în noapte cu vorbe dulci. Își cam pierduse capul. Dar nu de tot… Se scutura ca poama coaptă după brumă. Avea însă, rădăcini adânci. Era mlădie din fire și se lăsa, dar numai cât o ținea coarda. Nu ducea lipsă de argumente. Îi furnicau mâinile mângâietoare, era îmbătată de aroma de vin vechi a sărutărilor. Părea o pară zemoasă din care nu te poți mulțumi doar cu o mușcătură”. Și-acum îi ploua în gură după fructul acela bine pârguit. Nici acum nu era o ruină. Se schimbase; oho, se schimbase și, acum, n-avea alt argument decât dorința mereu tânără de a ispiti și a seduce. Totul era sub masca prefăcătoriei, a nevoii spornice de mărire. Era mamă, numai așa putea cunoaște timpul și suferințele altora. Numai din punctul acesta de vedere percepea schimbarea, capetele și începutul sau diferența dintre întuneric și lumină. Iar el nu putea vedea decât în lumini și umbre. Povara sfârșitului, viclenia, întunericul și constanța erau atributele sale.
-Îmi pare că te cunosc de undeva, cel puțin după glas.
-Se prea poate; orbii sunt mai rar de văzut și ușor de ținut minte. Nu pot spune același lucru despre dumneata, n-am de unde ști cum arăți.
-Hm, da. Oricum, era ceva prea îndepărtat.
-Nu vine băiatu’?
-Acuși! S-a dus până la fântâniță, dar nu-i așa departe. Vine la timp, n-ave’ grijă
-Câți copii ai?
-Pe el și-o fată de cinci ani.
-Să-ți trăiască! Și bărbatu’? La serviciu?
-O fi pe vremea asta, n-am de unde ști, nu mai trăiesc cu el.
„ Trebuie s-aduc vorba pe-un anumit făgaș”.
-Si-acum, stai la părinți?
-Da, mama a plecat ceva mai devreme, tata-i bolnav la pat. Paralizie. Mai am un frate, dar nu stă cu noi. A făcut armata și, la întoarcere s-a aruncat în fața unei mașini. Până la urmă, a ajuns în brațele unei femei care a mai îngropat doi bărbați. Tare mult l-aș vrea despărțit de o asemenea pacoste, dar nu-l poate obliga nimeni să se întoarcă acasă.
-Măcar ați încercat?
-Da, însă fără folos.
-Și de ce a vrut să-și pună capăt zilelor?
-De parcă el ar fi singurul! Nu știe nimeni de ce se grăbesc unii spre un loc în care, până la urmă tot vor ajunge. Ba unii și-au pus în cap că adevăratul motiv pentru ciuma asta ar fi nebunia lui Druțu. Cică le-ar fi dat un exemplu celorlalți.
- Iar dumneata, tot singură ai de gând s-o duci de acu’ încolo?
-De...
-Cum pari tânără și-n putere …
-Când mă gândesc prin ce-am trecut și ce-am trăit …
-Nu-ți fă griji pentru asta, nu seamănă om cu om. Trebuie să ai cu cine să-mparți și bune și rele.
-Acum nu mă pot gândi decât la copii. Un necaz în plus le-ar pune capac la toate. Mai bună-i singurătatea.
-Este o vreme pentru toate, iar tinerețea-i trecătoare. La bătrânețe te zbați în regrete.
„ Puah, calea pierzării. E greu să umbli orb în lumină. Acum sunt neputincios ca și ei. Nici glasul nu-mi sună la fel de mieros și totodată poruncitor. Peste puțină vreme, trebuie s-apară cel mic. Odorul! S-aprinde, oare, luminița? Altele erau condițiile atunci pe-ntuneric. Astfel de femei s-aruncă numai în prăpastia dragostei. Apucă firul plasei în gură, se zbat să scape și se-ncurcă tot mai rău. De-ar fi doar cea preaslăvită de ei! Pe cât o cred de sublimă, pe-atât e de superficială. De-aici pornesc toate slăbiciunile lor. Universul lor e un joc de domino. Trebuia să-mi îngrop duhul înșelăciunii în cea mai slabă dintre făpturi, creată mai perfect decât modelul. Era momeala pentru ruperea cercului perfecțiunii. Din naivitate, s-a prăbușit în adâncul deznădejdii. Trebuia să fie bună sau rea. Nu era luată în seamă convulsia, strălucirea durerii conștiente. Semincioarele erau sădite. Și nu era bobul de piper, nici chipul înroșit în foc, nici vestitorul zămislirii. Nu mi-am cules toate roadele. Învins prin șiretlic. Să mai vorbești singur! Necazul orbului. Din gheață și din foc”.