III

Au vândut caprele, au luat bruma de lucruri pe care le aveau, s-au suit într-o căruță și au plecat la noua locuință. O căsuță curată și primitoare. În ea locuiau mai mulți chiriași. Era disponibilă o singură cameră mobilată cu două paturi mari, o masă, două scaune și o sobă mare de teracotă. Copiii se uitau încântați, mama își făcea socoteli cum s-o aranjeze mai bine, George se gândea ce-o să facă când vor termina banii după capre. Restul mai mergea cum mai mergea. Cum schimbaseră cartierul, copiii trebuiau înscriși la școli noi. Iar Ema se gândea la Ninel, pe care simțea că n-o să-l mai vadă niciodată. Degeaba zisese moșul că s-au mai văzut povești din astea. Ea simțea că un destin nemilos i-a despărțit pentru tot restul vieții, cu toate suișurile și coborâșurile lui.
Îmbrăcată într-o fustiță neagră și lungă, croșetată de mama, și o bluziță în dungi alb cu negru croșetată chiar de ea, Ema cu Nelu s-au prezentat la noua școală. Acomodarea celor doi copii era anevoioasă cu toate că erau obișnuiți să umble din școală în școală. Noroc că erau isteți și învățau bine. Părinții nu aveau necazuri cu ei la învățătură. Nelu era premiantul școlii la oricare se afla iar Ema ținea pasul după el. Aici școala era mai mare. Profesorii erau mai puțini și mai bine pregătiți. Se făcea carte, nu glumă. Matematica o amețea pe fată dar Nelu stătea de veghe și tot ce nu înțelegea ea la școală îi explica el acasă. Ema era foarte bună la literatură și desen. Talentul la desen și-l descoperise când Nelu făcea două portrete pe pătrățele. Ea s-a apropiat de el și a văzut figurile a doi bărbați cu barbă și s-a mirat că-i face pe pătrățele.
- De ce îi desenezi pe pătrățele?
- Vreau să-mi iasă cât mai bine, altfel risc să nu-mi semene cu ei desenul pe care îl fac eu!
- Dă-mi și mie o hârtie, eu pot să-i fac, așa cu mâna liberă! Eu nu am nevoie de pătrățele!
- Mă, da’ chiar că te dai mare! Adică nu pot eu și poți tu? Măi fir-ar să fie! Hai, să nu zici că sunt rău cu tine, ia foaia asta – dacă-i faci pe ăștia doi să semene îți fac toate problemele la matematică pentru mâine.
Ema s-a grăbit să ia foaia și să înceapă cât mai repede desenul. După două ore de migală ea s-a dus cu primul bărbat la Nelu să vadă ce zice.
- E, chiar că nu mă așteptam! Să știi că ești foarte talentată! Mie nu-mi place să desenez, eu o să-ți fac problemele la matematică iar tu desenele mele!
Așa o încuraja el mereu. Familia încerca din răsputeri să se pună pe picioare. Dar era greu. George pleca cu noaptea în cap la muncă iar Meri muncea până-și dădea sufletul să facă față la cei patru copii. Au început să apară și bucuriile. De Crăciun toți copiii s-au îmbrăcat cu ce aveau mai frumos și s-au dus la fabrica unde lucra George să sărbătorească pomul de iarnă și să primească daruri de la Moș Crăciun. Când au ajuns lumea era adunată, umpluse o sală mare, un pom imens împodobit cu beteală și becuri luminoase trona lângă scenă. În sală era călduț și o atmosferă de sărbătoare, multă gălăgie. Liniștea se așternea numai atunci când un copil era chemat să ia darul, dar mai înainte trebuia să recite o poezie. Toate acestea se întâmplau în ordine și disciplină. Dar iată că sunt strigați și copiii lui George. Acestuia îi bătea inima în piept de emoție. Pentru prima dată întreaga fabrică îi vedea familia. El își îndemna copiii să se apropie de Moș Crăciun.
- A, uite ce copii cuminți și drăgălași, ia veniți voi la Moșu’ și spuneți câte o poezie, altfel nu vă dau darul! Spune tu, păpușă, cum te cheamă?
- Viorica! spune cea mică plângând.
- Dar de ce plângi, fata moșului?
- Nu știu, așa îmi vine mie să plâng!
- Uite, ia darul de la Moșul și lasă-l pe frățiorul tău să spună!
Constantin face o plecăciune și-i spune Moșului o poezie chiar despre Moș și sărbători. Un ropot de aplauze îi estompează ultimele versuri. După rușinea cu Viorica, George s-a mai liniștit puțin. Meri în sală îi privea cu ochii plini de lacrimi.
- De ce oare de fiecare dată fata asta mică ne face să ne simțim ultimii oameni din lume?
Dar gândurile i-au fost întrerupte de vocea Moșului, care o invita pe Ema să recite.
- Hai tu, brunețico, să vedem ce știi!
- Vreau să recit balada “Miorița”!
Nimeni la școală n-o întrecea în recitări. Ea începe primele versuri în șoaptă, se contopește toată cu versurile pe care le spune. În sală se lasă o liniște de mormânt, iar când baciul este omorât de ceilalți doi, din ochii oamenilor ies lacrimi și trăiesc alături de fetiță tragedia mamei care-și caută băiatul. Poezia se termină. Ema cade în genunchi pe scenă punându-și palmele la ochi. Cei din sală aplaudă copilul acesta talentat. Și iese de pe scenă plină de emoții, cu brațele pline de cadouri. Nelu își aștepta rândul în fața lui Moș Crăciun.
- Eu voi recita “Împărat și proletar” de Mihai Eminescu, marele nostru poet!
- Bine, treci la treabă! spuse Moșul.
Nelu începe să recite încă înduioșat și fericit de succesul surorii sale. De fapt el îi fusese profesor și o învățase toate intonațiile versurilor, așa cum se ocupase la Buzău s-o învețe să spună în biserică “Tatăl nostru”. El spunea “Crezul” iar în biserică toate babele plângeau și se emoționau.
Spunea de data aceasta cu atâta patos de parcă spectatorii și vedeau scenele descrise de poet. Liniștea de data aceasta e și mai mare ca la Ema. Din ochii lui albaștri sar scântei și bărbăție. Sunt când îndurerați, când plini de o voință de neclintit. Poezia ia sfârșit, cei din sală nici nu-și dau seama că s-a terminat. Cineva se duce pe scenă, ia băiatul în brațe, îl sărută și alții dau buzna peste ei. Îl poartă pe brațe și‑i doresc un Crăciun fericit, felicitându-l pe George pentru copiii pe care îi are. Meri, lângă cei mici, privește la cei doi copii, Ema și Nelu, care între timp erau pupați și purtați din brațe în brațe.
Serbarea s-a terminat. Multă vreme familia nu a uitat această zi iar lumea pe la fabrică, pe unde îl întâlnea pe George, îl felicita pentru cum și-a crescut copiii.
Dar cum bucuriile se duc așa cum au venit, un necaz trebuia să pună iar în dificultate familia Emei. Când s-a întors de la școală ea a aflat că Meri trebuia să se interneze în spital. Muncise prea mult să arate cât mai arătoasă camera în care locuiau. De atâta efort făcuse hernie și trebuia operată. Cine trebuia să aibe grijă de cei din casă? Ema.
Și iat-o pe biata Ema ținând loc mamei. La început se ducea și la școală, dar nu a putut să facă față. Trecuse mai bine de o lună de când lipsea de la școală ca să-și ajute frații și tatăl, care se lăsau conduși și îngrijiți. Într-o seară, când tata venise de la serviciu, toți copiii se scărpinau care mai de care în cap, până și Ema făcea la fel.
George a dat lampa mai aproape de capul lor și a înlemnit când a văzut că toți copiii aveau păduchi.
- Doamne-Dumnezeule, Ema, tu nu i-ai spălat pe cap!
- Nu, tăticule, i-am spălat numai pe corp, trebuia să car apa de la colțul străzii și nu aveam atâta putere! Mai ales că de atâta efort a început să-mi curgă sânge din nas!
- Asta nu e bine, trebuie să te duc la doctor, trebuia să-mi spui, îți căram eu!
- Veneai și tu obosit și nu puteam să-ți cer așa ceva!
- Ba da, eu sunt bărbat, chiar dacă sunt obosit, sunt mai puternic decât tine. Uite, ne-am umplut de păduchi! Cum o să scăpăm de ei? Adu tu un cearșaf alb, un pieptene des, o foarfecă și sticla cu gaz.
Ema a adus tot ce i-a cerut George. Când acesta i-a luat cozile și i le-a tăiat, a început să plângă. S-a dat cu gaz, a așezat-o în mijlocul cearșafului alb și a început să o pieptene. Cădeau păduchii secerați de moarte. Parcă erau mitraliați; unii mai mișcau dar erau omorâți și striviți.
Așa a făcut bietul George timp de-o săptămână, până a scăpat copiii de păduchi, de chiriașii nepoftiți.
Afară ningea cu fulgi mari și grei. Dacă îi priveai cu atenție în dansul lor jucăuș îți umpleau sufletul de încântare. Oamenii mergând pe stradă păreau mai frumoși, cerniți cu falduri de zăpadă. Nu era frig. Era tocmai cum e să te simți bine și mulțumit. Zăpada era așa de deasă, la câțiva metri nu puteai vedea iar picioarele ți se afundau în covorul moale și catifelat. Oamenii își zâmbeau unii altora fără să se cunoască. Ema privea pe geam toată priveliștea minunată. Viorica scâncea într-un colț al camerei după Meri, care trebuia în această zi să iasă din spital și să se întoarcă acasă.
Ema făcuse mâncare, spălase toate rufele, făcuse curat prin cameră. Dorea din tot sufletul ei de copil ca mama să nu mai aibe nimic de făcut, mai ales că era operată. Dorea să înceapă din nou școala, ce-ar fi zis colegele și profesorul care o aprecia așa de mult? Ieri i-a curs din nou sânge pe nas. Ninel ce-o face? Oare la Buzău o fi o iarnă la fel de frumoasă? Ce-o fi zis el când a văzut că a plecat ca o trădătoare fără să-și ia rămas-bun de la el?
- Da uite că vine mama! Lasă miorlăitul și vino cu mine s-o întâmpinăm pe mămica!
O ia pe Viorica de mână și iese cu ea în curte. Aceasta se smucește din mâna Emei și fuge țipând:
- Mamă, mămico, m-a bătut Ema!
- Asta ai tu să-mi spui, Viorica mamă, când vin eu acasă? Nu mă mai duci tu pe mine, lasă!, chiar dacă te-a bătut înseamnă că a avut dreptate! Mi-a spus George că au fost prea multe pe capul ei. A trebuit să lipsească de la școală.
Ema o îmbrățișează pe mama, bucuroasă că s-a întors. Și de acum încolo o va ajuta pe mama dar nu va mai fi nevoită să le facă ea pe toate. Și s-a lipit recunoscătoare de Meri, ajutând-o să-i fie cât mai ușor să intre în casă.
- Draga mea, ce frumos te-ai descurcat! Și cu ce masă frumoasă m-ai așteptat! Mi-a spus George că toate sunt făcute de mâna ta, el doar ți le-a cumpărat. De mâine o să te duci la școală. Misiunea ta s-a terminat!
- Nu, mămico, am să te ajut! În lipsa ta mi-am dat seama ce multe sunt de făcut într-o casă și de aceea te-ai îmbolnăvit, că nu te-a ajutat nimeni din familie!
- Mulțumesc, draga mamei, dar mai întâi școala!
În dimineața când a început Ema școala, ningea. Genele și sprâncenele îi erau pline de zăpadă, abia mai putea vedea. Se bucura de fiecare fulg care îi cădea pe obraz, ba uneori mai scotea și vârful limbii, simțind catifeaua rece care îi pișca limba. Mergea la școală fericită că se va întâlni cu colegii și mai ales cu Luiza și Lenuța, cele două gemene care erau premiantele clasei. Se împăca foarte bine cu ele. Profesorul de română era acum chiar la prima oră. Mare i-a fost mirarea când a intrat în clasă și a văzut că profesorul Niculescu își dădea paltonul jos. Ema a încremenit. Luată de farmecul ninsorii a mers mai încet ca de obicei și a întârziat. De frică a vrut să fugă pe culoar dar profesorul a chemat-o în sală.
- Bună dimineața, domnișoară, ți-ai mai adus aminte să vii și la școală?
- Domnule profesor, a început copila speriată, am avut probleme, dar mi-am făcut toate lecțiile. Mi le aducea fratele meu în fiecare zi!
- Spune-mi și mie ce probleme așa de mari poate să aibă o fetiță de vârsta ta, să nu vină la școală!
- Am avut hemoragie de sânge pe nas în fiecare zi, trebuie să mă ducă tata la doctor! minți Ema. Ea nu vroia să știe profesorul și clasa că mama ei se îmbolnăvise spetindu-se muncind. Întotdeauna își ascundea cu grijă sărăcia. Vroia să lase impresia că face parte dintr-o familie înstărită. De altfel, după cum era de frumos îmbrăcată și după cum învăța și se purta era destul de ușor să păcălească lumea.
Profesorul s-a uitat fix la ea și a îndreptat arătătorul spre fată spunând:
- Iată cum se exprimă cea mai bună elevă a mea la literatură! Până acum nu ți-am găsit la lucrări nicio greșeală! Să știi de acum încolo că se spune “am avut hemoragie pe nas” sau “mi-a curs sânge din nas”, ceea ce ai spus tu înseamnă cu totul altceva și nu este corect! Citește, citește mai mult!
Cum era să citească Ema? Părinții nu aveau bani nici pentru cărțile școlare. De unde bani și pentru cele particulare? Atât ea cât și Nelu împrumutau cărți de la alți colegi, mai înstăriți.
Profesorul a luat loc la catedră, nedumerit de cele întâmplate. Ema se întreba dacă o va ierta vreodată pentru greșeala făcută. Nu cumva pe viitor îi va scădea notele să nu mai fie la fel ca cele precedente?
Dar ora pe care o făcea domnul Niculescu era plină de încântare. Era o vrajă care te făcea să intri într-o lume cunoscută numai de el. Era un tip de bărbat solid, purtând pălărie și baston. Emei i se părea în timp ce vorbeau despre lecție că se face din ce în ce mai mare, că cuprinde cu brațele lui întreaga clasă. Parcă ar fi fost Guliver în țara piticilor. Copiii îi sorbeau vorbele de la gură și rămâneau cu creioanele în mână, fără să scrie nimic, le era frică să piardă această vrajă care îi cuprindea. Profesorul îi urmărea de la locul lui pe fiecare și-și dădea seama de puterea pe care o avea asupra lor. Și atunci făcea intenționat o pauză în care elevii își reveneau și le dicta să scrie ce era mai important. După ei totul era important și nu îndrăzneau să spună nimic când acesta sintetiza materia în câteva cuvinte.
Într-o zi a auzit-o Ema pe Meri cum se ruga de proprietar s-o mai păsuiască cu chiria.
- Doamnă Meri, știu că sunteți oameni necăjiți ca și mine! Domnul George ne-a reparat toată încălțămintea în contul chiriei, dar nu avem nici noi bani! Suntem la fel ca dumneavoastră. Din această cauză am închiriat, ca să mai facem și noi rost de un ban. Trebuie să-mi eliberați camera!
- Și unde să mă duc cu patru copii, pe vremurile astea?
- Nu mă interesează, unde oți vedea cu ochii!
Meri a început să plângă neputincioasă. Seara i-a spus bărbatului necazul cu proprietarul. După ce s-a gândit puțin și-a încurajat nevasta și l-a înjurat pe proprietar. La serviciu s-a plâns că va rămâne pe stradă cu nevasta și cei patru copii. El nu știa decât muncă și iar muncă.
- Mă nea George, de ce nu apelezi la sindicatul fabricii, am auzit că-i ajută în special pe cei cu copii mulți, ia du-te și matale, poate rezolvi ceva!
Și George s-a dus; nu era el prea îndrăzneț, dar pentru copiii lui era în stare de orice. Și bine a făcut. I-au repartizat în alt cartier, câte o cameră pentru fiecare copil. Stătea cu repartiția în mână și nu-i venea să-și creadă ochilor. Auzi! patru camere, neam de neamul lui nu avea așa ceva, Doamne ce-o să se bucure Meri când va vedea că s-a descurcat fără ajutorul ei. Până acum numai ea se chinuia. Lăsa căruța cu copiii și boarfele mai departe și numai după ce dădea avansul proprietarului venea cu toate la poartă. Când o vedeau cu patru copii îi apuca frica, dar era prea târziu – socoteala era făcută și nu mai puteau da înapoi. Era și lăcomia banilor luați pe următoarele trei luni. Acum iacă îi va pune hârtia pe masă și mâine se vor muta.