Ei bine, nu! a zis ea și eu deja mă plictisisem trăgând cu ochiul prin gaura cheii la scălămbăieturile lor sinistre ce deveniseră de la un timp ritual îmbrăcat în lapte și miere. încă de la început de fapt de când îi cunoscusem și am devenit astfel vecini de apartament sub acoperiș acolo la mansardă unde razele soarelui încing tabla în zilele călduroase de vară și simți cum picură paparudele prin acoperiș când vrea să plouă și nu mai plouă iar dansul lor nu te mai satisface nici măcar din punct de vedere estetic pentru că bozii atârnați în față și-spate au murit degeaba mai apar șoldurile lor arămii plânse în mătasea sudorii frunzele veștede te fac să bănui că dincolo… de aceea mai trag cu ochiul din când în dând fuga la gaura cheii ca un divertisment așteptând să văd cine știe ce miraj din soarele lichid…

M-am plictisit sau nici măcar atât nu mai pot să suport și o iau încet pe scară iată-mă proiectat jos cu dinții lor putrezi de venin mușcați în carne despărțindu-mă de urletul de acolo de sus din gaura de șarpe a cheii unde nu mai era nimic altceva decât urletul acela mut îmi astupasem urechile ochii rămăsesem răstignit în figura sinistră a lui Munch iar florile otrăvite în prize de aer vezi cancerigene ce-mi ieșeau din gură nu mai puteam să le văd și aud… și acum le mai am încă înfipte în carne întoarse împotrivă în veninul consistent solidificat în smalțul verde și lucitor ce mă împinge injectând combustibilul ars și unde? de ce? și cum? nu importă căci merg asta e toată filosofia mea sfântă – unde biciuie întrebările și rămâne umbra nu mai încape loc de răspunsuri locul e ars gol Negru Negru Negru…

Sunam la ușa aceea nu venea dinăuntru decât umbra de sunet-ecoul abia îl mai auzeam în vata scursă în papucii de pâslă când El mi-a deschis poftindu-mă pe scaunul pe care îl trăsese lângă fereastră era închisă? deschisă? în lumina ce se aprinsese în reflector ca la la interogatoriu nu-mi plăcea și mă excita lumina aceea de ar fi fost mai molcomă sau măcar mai intensă mai halucinatorie starea mea de excitație s-ar mai fi atenuat poate mi-aș fi închipuit aș fi fost într-o biserică din Constantinopol în mijloc acolo unde lumina se taie scurgându-se de jur împrejur sa așa ar fi fost și poate… dar nu cert era că El nu se pricepea la astea am schițat chiar gestul de a fugi l-am schițat în mine și El n-a observat curajul meu disperat scurgându-se în mormanul de lașitate ce m-a făcut să mă las în mâinile Lui atunci când a trecut în spatele scaunului ascuțindu-și scalpelul simțeam cum se ascute pe razele prea moi ca să fie reale numai bune de ascuțit altceva…

Rămăsesem holbat cu El plutind tulbure în ochii mei înconjurat de o aureolă ciudată dată de lumina prea moale care nici lumină nu se putea numi…atunci am strigat Doctore care m-ai făcut așa acum fă ceva dar nu strigam căci glasul nu l-am auzit l-am văzut doar mișcându-se prin încăpere cum vezi o mână ce ți se pare străină mișcându-se mut în fața unei oglinzi în întuneric pudrată cu argint viu și simți deodată cu ochii că mâna este a ta și te îngrozești de mâna aceea fosforescentă de Alb care te privește din oglinda ce nu mai există mâna de acolo a prins o existență autonomă și tinde să vină spre tine bumerang să te prindă deci glasul meu smuls din gât se îndrepta acum spre mine prin coridorul țesut din vagi unde mâna aceea mare plină de licurici înghesuiți am vrut din nou să țip ca la cinematograf când vezi că trenul vine spre tine umple dintr-odată pânza de Negru țâșnind în sală cu roțile prelinse în întunericul dens care te acoperă dar le simți cum trec prin tine așa cum am simțit mâna trecând abil delicat în timp ce glasul meu înghețase…am început să simt din nou plăcerea plăcerea aceea perversă de la cinematograful de cartier când pipăiam puștoaicele pe sub fustă la ci’șpe ani fără să știu de ce poate că actul ce nu se putea desfășura decât pân’ la măsura pufului abia mijit se continua în trenul venit peste noi închipuindu-mi cum o taie pe ea despletită pe șinele lucitore reflectate de verdele Alb halucinant de deșert în El ce mă înconjoară acum cu pași felini căutând să-mi absoarbă orice împotrivire cu scalpelul strălucind mai intens decât aș putea suporta…

Mă trezesc. Impostorule impostor infam doctor de două paralele merg asta e toată filosofia mea sfântă – unde biciuie întrebările și rămâne umbra nu mai încape loc de răspunsuri locul e ars gol Negru Negru Negru…

Ei bine nu a zis ea și deja mă plictisisem de refuzul ei perpetuu imaginar și aș fi vrut să mușc din nou gura cu buzele pârguite în razele soarelui ce încing tabla în zilele călduroase de vară când simți cum paparudele picură prin acoperiș când nu vrea să plouă și etc…