A mai plecat un învins. Aseară și-a încheiat toate socotelile cu viața, a deschis larg ușile și ferestrele implorând întunericul să-l acopere și acesta a intrat, l-a învăluit cu aripile de mătase, au dansat ultimul dans și, poate, spre dimineață, au plecat împreună. În cealaltă împărăție. Pentru totdeauna.

L-au găsit vecinii spre seară, în ziua de Sfântul Ioan, după Bobotează, plutind țeapăn pe apa rece ca gheața în fântâna din colțul casei. Era singura casă de pe stradă care avea fântâna lângă temelie, chiar lângă zid, și celor ce se minunau de acest fapt li se răspundea că numai așa s-a putu salva fântâna la modificarea casei bătrânești, altfel ar fi trebuit astupată. Îl căutaseră mai întâi peste tot: prin casă, în beci, prin grădină, pe malul Streiului, râul care curge la cincizeci de metri depărtare de casă, dar omul dispăruse pur și simplu, fără urmă: îi găsiseră doar hainele frumos așezate pe scaunul de lângă fereastra deschisă chiar deasupra fântânii de lângă temelia casei. După o vreme cineva avusese inspirația să se uite în fântână, apoi a scos un țipăt. Ceilalți s-au adunat repede și au privit peste stoborul de piatră. De la câțiva metrii, din ochiul de apă, bărbatul se uita parcă la ei. Avea întipărită pe chipul vânăt de frig o expresie de compasiune, probabil ultima stare pe care o simțise, când sosise să-l ia îngerul morții. Murise cu mâinile încrucișate pe piept, semn că trăise cu stoicism acest moment. Medicul legist a stabilit că moartea se instalase prin hipotermie și nu prin înec, pe la patru dimineața, când gerul era cel mai năprasnic. Practic, sfârșitul venise la câteva minute după ce, în ochii săi se așternuse întunericul.

L-au tras cu lanțul de la cumpănă. În loc de găleată, din fântână au scos un mort. Se adunaseră în curte vecinii, cunoscuții de pe stradă iar cei mai bătrâni își făceau cruci mari: nu mai pomeniseră așa ceva. Câțiva apropiați plângeau. "Ce s-a întâmplat"? întrebau cei ce treceau prin acel loc, opridu-se mirați. "S-a aruncat Belu în fântână"! Își făceau cruce și plecau, repede, mai departe.

Belu împlinise chiar de anul nou șaizeci de ani. În ultimii doi ani nu te mai puteai înțelege cu el. De când își îngropase, pe rând, părinții. Iar soția sa, după 35 de ani de căsnicie, își luase lumea în cap și plecase și ea la Clara, singurul lor copil, în Timișoara, nu mai avea odihnă și bea mai vârtos ca oricând. Locuia între unguri, în partea ungurească a orașului, în Ceangăi, iar cei de pe strada principală își amintesc cum îl vedeau, încă de la primele ore ale dimineții, cum își împingea, ca pe un ambalaj, trupul scheletic, pe marginea drumului. Era înalt și slab, cu capul mic și rotund, ca un ou uriaș, ce se sprijinea pe umerii căzuți; între trunchi și căpățâna din care creșteau urechile mari, semănând cu niște toarte la o cană de pământ, exista o vădită disproporție. Avea mâinile lungi iar degetele subțiri și îngrijite arătau clar că omul nu-și câștiga existența trudind cu ajutorul lor.

Se oprea întotdeauna la birtul din colț, de lângă pod, locul poreclit, pe rând, "la Wainer", "la Nana" și, ultima dată, "la Alic", după numele de botez sau poreclele birtașilor. Acolo își începea ziua, dând pe gât "un deț", adică o sută de grame de rom, băutura lui preferată, pentru a-și îndepărta greața instalată în pântece, în urma beției "soră cu moartea", cum îi plăcea să spună, din noaptea ce a trecut.

De acolo pleca mai departe, bătea cu piciorul orașul, trecea, pe rând, pe la cele mai populare bombe de pe traseul închis: "Trei chiloți", "Grădina de vară" și, la sfârșit, "Pufoaiaca ruptă". La aceasta din urmă, o tavernă deschisă exact lângă toaleta din piața orașului, gard în gard cu cimitirul, ajungea pe la amiază, cerea întotdeauna ceva de mâncare, de regulă o porție de ciorbă de burtă și răcituri și apoi comanda, dacă era iarnă, vin fiert. Cei câțiva prieteni fideli se strângeau în jurul lui, deoarece era vestit ca fiind un bețiv generos, își dădea și cămașa de pe el amicilor de pahar. Când era în toane bune, cânta. Ca în vremurile lui de glorie, când fusese dat afară de la conservator, la Cluj. Avea o voce de bariton, profundă, amplă, personalizată; uneori urca melancolic sau se stingea, alintător. Cânta romanțe. Pe versuri de Goga sau de Coșbuc. Dar când cînta el

"Cruce albă de mesteacăn
Răsărită printre creste
Cine te mai știe oare
Cruce fără de poveste?"

ridica toți bețivii orașului în picioare. Ba mai mult, cântecul răzbătea trist până la tarabele din piață. În acele momente toată lumea tăcea și asculta.

"Cântă Belu!", șopteau ascultătorii cu admirație. Odată, Bâtiu, cel mai dur boactăr de noapte milițian al orașului despre care toți știau că este un nenorocit de bețiv, s-a luat de el. Mulți încă își mai amintesc de întâmplarea aceea, care a făcut înconjurul orașului. "Te scoli și vii cu mine la post, tovarășe", l-a apostrofat militianul, bătându-și pulanul ostentativ, peste palma stângă. Era în timpul uneia din multele razii din anii premergători revoluției. În local se lăsase o înfiorătoare tăcere. "Ce spui, creștine?" se auzi, de sub mustățile mari, vocea gravă a lui Belu. Beția îi sărise ca la comanda unui fost ofițer ce era. Brațul drept se încleștase în buzunarul hainei pe mânerul briceagului. Ochii îi scânteiau și în ei se citea ura, oțelită în multele generațiile de honvezi, ale străbunilor săi. Toți știau că mama sa era unguroaică iar tatăl, Rusalim, evreu. Iar acesta din urmă dezertase în 40 de pe front, nu voise să lupte alături de germani și a stat ascuns într-o pivniță, chiar sub drumul din fața casei, până la venirea rușilor. Drept recompensă a fost primul deputat în Marea Adunare Populară din localitate. "Ce zici, creștine ?" , repetă și mai tăios întrebarea. Cei de față jurau că Belu era treaz de parcă n-ar fi băut nimic în acea zi. Ochii sticletelui Bâtiu se lipiseră de mâna ce dispărea în buzunarul hainei lui Belu, și care se încleștase pe prăselele briceagului. Pistolul său era în tocul fixat pe centură, la spate. Ezita. Și-a amintit cu cine are de-a face. Pentru că Belu spunea, adeseori: "eu când beau, beau sânge!", deși nimeni nu știa dacă a tăiat vreodată pe cineva. După câteva momente de încordare s-a mai auzit doar vocea răgușită, din cauza tutunului, a milițianului: "mâine dinmineața să fii la post", și apoi a ieșit afară. Victorie deplină. A băut întreaga asistență, până după miezul nopții.

Cei mai bătrâni își aduceau aminte că Belu a fost un copil cuminte și frumos ca o fecioară, că învăța bine la școală și cânta dumnezeiește. Toți însă îl condamnau pe tatăl său, Rusalim, deoarce nu îl lăsa la Biserică. Ba mai mult, tovarășul Rusalim se opusese cu înverșunare ca el să fie botezat. Cu toate acestea copilul a crescut foarte înalt, era mai mare cu un cap decât toți cei de vârsta lui. Au urmat anii de militărie, apoi anii de conservator. În școală și-a arătat el pentru prima dată predispoziția spre băutură. Nu se știe nici astăzi de ce a abandonat școala. Unii spun că se încurcase cu fata unui om important din Cluj și că ar fi fost forțat să plece din acestă cauză. Despre asta nimeni nu a îndrăznit să-l întrebe vreodată. Iar cei care știau mai mult nu au simțit nevoia să scoată la lumină nici o fărâmă de amintire din acele vremuri tulburi. Sespre ele nici Belu nu vorbea niciodată. Belu era un om citit, sociabil, educat și când era bine dispus nu se mai oprea din povestit. Umblase peste tot. Revenise, totuși, acasă ca absolvent de școală de mecanic de locomotivă, apoi, în scurt timp ajunsese șef de depou în Uzina Metalurgică în care își câștigau pâine vreo opt mii de suflete.

Era și el un șef, dar mai mic, cum spusese uneori, peste câteva zeci de oameni și peste 30 de locomotive cu abur, hidraulice și electrice; pe acestea din urmă le iubea ca pe proprii copii, le ducea personal la revizii sau la reparații capitale în Craiova sau la Timișoara. Și pe oameni îi iubea. Dar în felul său ciudat. Nimeni nu-și amintește să fi făcut rău la cineva. Mergeai la el cu o problemă, doreai o parte din concediu, o învoire, mă rog: te asculta întotdeauna, atent. "Bine, creștine", te expedia cu glasul său baritonal, solemn. Și problema se rezolva.

Nu știe nimeni ce a fost între el și educatoarea, soția sa. Și-au făcut casa nouă, a venit pe lume fata, Clara, au stat în pace vreo douăzeci de ani dar chiar înainte de pensionare, pe când fata era studentă la Timișoara, diavolul a găsit o fisură prin care și-a vârât coada, deschizând o adevărată prăpastie între ei. Este adevărat că în ultimul timp venea acasă tot mai des însoțit de bețivi bărboși, nespălați, îi aduna de prin crâșme - beau întreaga noapte și cântau: cine să mai poată dormi de ei? Văzând că nu-i nici o speranță de îndreptare doamna educatoare și-a luat inima în dinți și a plecat la fiica sa. Din acea zi nu s-au mai văzut nicodată.

Belu a împrăștiat toate lucrurile din casă: le-a dăruit, zicea că nu mai are nevoie de ele și că îi era de ajuns pensia pe care o avea. În holul casei adusese un butoi din lemn de dud, de vreo sută de litri pe care îl alimenta, regulat, cu țuică de prună. Butoiul ținea loc de masă bună la toate pe care bea și mânca. În jur așezase butuci din stejar aduși direct din magazia pentru lemene din spatele casei, înlocuitori de scune, spunea el, ca la cramă. O bardă cu coadă de salcâm stătea întotdeauna pe masă. De multe ori îi chema seara, când nu mergea la birt, pe vecinii săi Rully Briceru și Polly, electricianul și îi ruga să bea cu el. Trăgea din butoiul de dud țuica galbenă distilată din prune bistrițe, care luase culoarea lemnului. Bea și cânta. Când își mai trăgea sufletul apuca barda de pe masă și îi pipăia cu drag ascuțișul, apoi o privea duios, ca pe o iubită. Atunci își deschidea sufletul, scotea viața din cutia cu amintiri: povestea. Își amintea cum a cutreierat munții iar Rully baci îl imita perfect cum mângâia barda, șoptind cu ochii pironiți în tavan: "afară ningea, nu vedeam nici o cabană, se pornise vântul. Vâjâia. Știam că ne-am rătăcit. Atunci am auzit lupii hăuind..." Și povestea trecea cu pași repezi peste granița realului.

Tot Rully baci știa pe de rost povestea din ziua când și-a aruncat, pe jos, carnetul de partid. Venise tot mai des beat la serviciu și se închisese în birou unde dormea. În acea vreme afirma în fața prietenilor de pahar că nu și-a propus să facă umbră prea multă vreme deasupra pământului. L-au chemat la partid și l-au certat. A scos carnetul și l-a aruncat pe masă în fața comitetului de partid:" Să faceți ceva pe el, ar fi zis. E mort de mult mă, e mort". Nimeni nu a scos o vorbă. Cel de la județ a înghițit în sec. Toți erau siguri că aveau să-l aresteze dar nu i-au făcut nimic. Își amintea, cu drag, de această aventură, cum o numea el peste ani.

În ultima vreme mersese din rău în mai rău. La început a renunțat la băutură. A fost primul semn. "Se pocăiește Belu", râdeau unii dintre cunoscuții săi. Și nu erau departe de adevăr. Apoi a încetat să mai cânte frumoasele și vechile sale romanțe. Dar după un timp de liniște din casă se auzeau tot mai des cântece bisericești. A fost al doilea semn. În ultimul an, în fiecare duminică cumpăra pachete cu mâncare și le împărțea cerșetorilor și copiilor, la ușa bisericii. Era al treilea semn.

Înainte de Crăciun începuse să umble cu o cruce mare din inox, de unde o fi găsit-o, din casă în casă, și anunța pe fiecare creștin că el este Isus Hristos. Purta sub braț și o Biblie mare cu scoarțele roase, din care declama cu vocea sa puternică versete întregi din cartea "Apocalipsa". A fost al patrulea semn. Numai că revenea, zilnic pe la porțile creștinilor încât aceștia încuiau cu cheia porțile la un simplu semnal:"Vine Belu"!

În fiercare zi din cele trei ale sărbătorii Crăciunului l-au scos bieții enoriași pe sus, pe rând, din Biserica Ortodoxă, apoi, din cea Catolică unde intrase cu crucea în mână și făcuse mare tulburare chemând orice suflet la mântuire. Fusese ultimul semn. De atunci și până în ziua de apa botează umbla pe străzi neîncetat, chemând oamenii la pocăință. Anunța că el este prea bun, nu doar pentru lumea aceasta dar și pentru cea de dincolo, unde îngerii se împotrivesc să-l lase să intre. Dar tot va intra, spunea el, printr-o jertfă deosebită. Să nu creadă cineva că va da înapoi. El nu este un învins. Pentru învinși nu este loc printre îngeri.

În cea din urmă noapte de luptă a coborât în fântână. Ultimul joc adevărat. În lumea aceasta.