Simțire

Toți cei care așteaptă dimineața trebuie să învețe să trăiască noaptea. Iar pentru mine – noaptea și întunericul sunt tot ce știu. Tot ce sunt.


Treizeci și opt de pași stânga după ce cobor din taxi, șaptesprezece trepte tot înainte până în pasaj, …optzeci și opt de pași în dreapta până la scările ascendente. Gara ar trebui să fie pustie la două noaptea.
Am simțit compătimire în vocea șoferului când am insistat să oprească chiar în dreptul marcajului din stație, compătimire și stânjeneală. Nu voiam să primească vreo amendă, dar era important să fiu lăsat într-un punct de reper pe care să-l cunosc. Nu poți să ajungi undeva dacă nu știi de unde ai plecat.
Plătesc suma pregătită anterior de doamna Simona, cea care e ochii mei și fără de care aș fi mai pierdut decât sunt.
Peronul e burnițat și vântul rece face ravagii prin paltonul meu. Bat inutil cu bastonul în pavaj, știu unde merg și știu că nu e nimeni pe aproape. Trenul de 2:17 de la Bistrița e de obicei aproape gol când ajunge în Cluj-Napoca.

Mă gândesc la sora mea și la norocul pe care l-a avut în viață, trăsătură care pe mine m-a ocolit de la prima gură de aer trasă în piept. Nu, Eta a avut șansa de a primi de la mama toate cele trebuitoare, caracteristici care poate erau atent măsurate și nu au mai rămas pentru un al doilea copil care nu s-a putut naște altfel decȃt orb.

Cârtiță.

Eta vine la mine o dată la câteva luni să mă verifice, să vadă dacă am slăbit, dacă apartamentul e curat (bine face că sună înainte, așa am timp să-i amintesc doamnei Simona să sune la firma de curățenie). De obicei cară o tonă de mâncare și câteva sticle de țuică de la tata, cele pe care reușește bătrânul să le ascundă de proaspătul ginere. Soțul Etei are vreo câțiva ani în plus, un copil dintr-o altă căsătorie și un gât de grosimea canalului Suez. Dar în ciuda defectelor e un om bun și are mereu o vorbă caldă. Când sunt acasă de sărbători insistă de fiecare dată să fie el cel care mă conduce dintr-o cameră într-alta, chiar dacă știu casa ca pe propriul buzunar.

În primii ani după ce mi-am găsit un loc de muncă la Cluj, am avut adevărate conflicte cu sor-mea, nu voia să înțeleagă de ce insistam să vină cu trenul ce ajungea la cea mai imposibilă oră dintre toate. Mi-a părut rău că m-am răstit la ea, “tu nu ești oarbă!” i-am strigat la telefon și am auzit-o începând să plângă, străduindu-se în același timp să nu plângă când o pot auzi. Știam că plânge și se roagă pentru mine tot mereu, însă nu mai cred demult în asemenea lucruri.
Prefer orele cu oameni puțini pe străzi din motivele evidente, pe lângă că mă bucur de pavăza întunericului, sunt mult mai puține șanse să testez glezna cuiva cu vârful bastonului.

Și chiar nu suport mila străinilor. Și nici un fel de altă milă…

Am fost cu adevărat fericit când am primit telefonul de la DinAlco, nu-mi pusesem speranțe prea mari, de la început mi s-a părut un vis și eu nu mai credeam de mult în vise. Dar totul s-a schimbat din acel moment, am reușit –în sfârșit- să plec din casa părintească, să-mi iau viața în propriile mâini și să dovedesc că-s în stare să mă descurc fără însoțitor. Locul de muncă a fost cu mult peste așteptări. Încă de la zece ani m-am gândit la ce aș putea face, cum aș putea să-mi câștig pâinea, cum să nu fiu o povară. De câte ori mă gândesc cu câte greutăți îmi cumpărau ai mei manuale școlare în Braille, sau cât se zbăteau ca să pot să dau aceleași examene ca toți ceilalți îmi vine să plâng și să îi strâng în brațe fără să le mai dau drumul. Am o familie perfectă în defectele ei, n-aș schimba pe nimeni și sunt recunoscător că sunt așa cum sunt. Ei sunt viața mea, motivul pentru care mai am o viață.

La douăzeci și patru de ani, cu șase ani mai târziu decât ar fi trebuit, am absolvit liceul de Științe ale Naturii, am făcut-o de acasă, fără ca măcar să știu cum miroase o sală de clasă. Un an mai târziu plecam din Bistrița pentru a-mi croi drum la o sută cincizeci de kilometri distanță de tot ce știam și iubeam. Nu mai știu de câte ori am adormit plângând, sau de câte ori mi-am pus la modul serios în plan să renunț la tot. Femeia care mi-a închiriat o cameră la etajul casei unde locuiește mi-a salvat viața în repetate rânduri, ea mă trezește dimineața la șase, mă ajută să-mi aleg haine, vine cu mine până în stația de autobuz, loc în care o găsesc după-masa. Nu știu cum m-aș descurca altfel, nu știu dacă ce voiam eu să fac ar fi fost posibil fără oamenii minunați din jurul meu. De la ei am primit pace, cu ei am învățat că, deși nu pot să-i văd, asta nu înseamnă că viața trebuie să-mi fie un chin, că nu mă pot bucura de aceleași lucruri cu toți ceilalți.

Aproape aceleași lucruri.

Oricât de mult m-ar accepta cei din jur, cu toată grija și atenția cu care ma copleșesc, nimeni un vrea să se apropie prea tare. Ironic, eu nu pot, ei nu vreau să vadă. Dar ce drept am să condamn, în locul lor aș face poate la fel.

De undeva din spatele meu prind un zgomot sec, ritmic, care după intensitate vine direct spre mine. Îmi este atât de familiar încât pentru câteva secunde nici nu-mi imaginez ce ar putea fi...