Nu știu ce m-a apucat încă de dimineață să trec pe străduța ce urcă de-a lungul apei, începând de la podul din beton armat, succesorul podului vechi din lemn de stejar, pe care l-a luat apa la inundațiile din 70. Să fie vreo douăzeci de ani de când n-am mai pus piciorul prin această parte de sat, devenită între timp stradă a orașului, deh, ani mulți de când pustietățile de acum nu mai sunt animate de sentimentul de viață din acele vremuri. De fapt orășelul acesta s-a născut și a crescut odată cu noi, cei optezeci, nouăzeci de inși de același leat, care am alimentat cu material uman două clase primare în școala din centrul vechi, de dincolo de pod și două clase primare în școala din centrul nou, devenită mai apoi Orașul Nou, de dincoace de pod. De multe ori am sentimentul că orășelul acesta a luat ființă chiar în mine, nu mai există decât în mine și dacă aș închide ochii pentru totdeauna s-ar nărui în abisul ce va continua să existe sau să nu mai existe în interiorul ființei mele.

Nimeni nu va afla niciodată cum a fost cândva în această parte de lume, iar amintirile cu imagini colorate, asemănătoare unor albume și-ar retrage ochii telescopici între coperțile cenușii ale cărții vieții mele, odată cu ultima mea răsuflare. Și nu va mai rămâne, poate, nici un semn despre satul devenit centru muncitoresc, promovat oraș la apelul bocancilor lui Gheorghiu - Dej, dotat cu una bucată combinat siderurgic, prin anii optzeci, făcut praf de fier după revoluție și transportat peste mări și țări pînă în prezent. Nu, nimeni nu va mai spune nimic. Dar orașul din mine este încă viu, respiră, ca un pisoi care toarce cuminte atâta vreme cât eu voi exista.

Cu aceste gânduri mi-am dezmorțit pașii, încă de dimineață, mergând în susul firului de apă, imediat după pod. Nici nu-mi venea să cred că am revenit în acest loc neînsemnat de pe fața pământului și în care am fost cândva atât de fericit cum nu voi mai fi, poate, niciodată. Ieri mă plimbam pe străzile Romei, în jurul meu se făceau pregătiri de Crăciun iar pe fețele oamenilor citeam o nespusă bucurie, solidaritate, și poftă de viață. Luna trecută îmi desfătam sufletul pe străzile unui alt orășel italian aflat la doi kilometri de granița cu Elveția și simțeam cum îmi furau bucăți în suflet casele albe, inundate de lumina zilei de decembrie. Iar acum parcă am deschis ochii într-un vis cenușiu, dar totuși, atât de drag.

M-am oprit la numărul 99, în dreptul unei porți masive confecționată din țeavă pătrată, de fapt o imitație de fier forjat, încadrată de un gard din piatră lăcuită, care împrejmuia o casă mare, cu mansardă. Din curtea pavată cu dale maronii se zgâia la mine un câine uriaș, plictisit, agățat de un lanț cu zale firave. O fi dintr-un material foarte rezistent mi-am spus, și am realizat că disproporția dintre animal și lanț copia, la o scară redusă, disproporția dintre imobilul imens și curtea pentru care aveai sentimentul, privind-o, că nu a mai rămas suficient loc la terminarea casei.
Numărul 99 precede numărul perfect 100, mi-am spus. M-am forțat să-mi amintesc, după poziția gardului față de râu, casa din vremea copilăriei mele și deodată, în mintea mea s-a făcut lumină. Acum albia râului este cosmetizată cu beton, iar firul de apă curge, umil, cu câțiva metri mai jos decât în vremurile acelea când pe maluri creșteau, "la liber", sălcii și tufe de anini, printre care ne jucam până uitam de noi, de-a hoții și vardiștii. Atunci și râul acesta avea personalitate și, la cea mai mică ploaie în aval își tulbura valurile și ieșea din matcă, urlând furios spre casele din jur, mai ales primăvara și toamna când își exprima furia în valuri înspumate prin curțile oamenilor. Atunci era un spectacol frumos, pentru noi, stăpânii malurilor; zile în șir treceau basculante încărcate ochi cu zgură bazică de furnal aduse direct de la uzina metalurgică: consolidau malurile. Când se retrăgeau apele ne plăcea să scurmăm, ca niște păsări mici și curioase, prin zgura basculată pe maluri: era ca un ametist, adus din inima flăcărilor pe marginea apei.

Nu știu de ce mi-am amintit, așa, din senin, toate aceste lucruri. Casa care poartă astăzi numărul 99 este un imobil tânăr, născut artificial, nu are ascendență în vechea casă din cărămidă, cu două încăperi, "târnaț" și acareturi în curtea din fund. Acea casă nu mai există decât în memoria mea și poate în amintirile vecinilor, dacă or mai fi în viață. Doar numărul, în mod curios, s-a păstrat. Aici locuia, pe vremuri, familia Helingher. Am uiatat să amintesc că vechiul sat, devenit prematur oraș, avea, ca toate satele din aceast colț de țară, două părți: partea românească și partea ungurească, numită Ceangăi. Pe unguri i-am pomenit aici, tata spunea că și el i-a pomenit tot aici, au fost aduși pe la 1910 din Moldova de stăpânirea maghiară și au fost împroprietăriți pe pământurile unor grofi. Prea mult nu m-au interesat atunci aceste povești. Nu-mi băteam capul cu ele.

Pe atunci pentru mine și ceilalți era mai important faptul că în fiecare duminică dimineața pe terenul de fotbal din fața birtului de lângă pod jucau întotdeuna fotbal ungurii cu românii. Dar fotbalul era doar un pretext pentru distracție și voie bună. Lăzile de bere așteptau în spatele porților. La sfârșitul meciului beau toți până o luau razna. Plata o făcea echipa care pierdea meciul. De ce îmi amintesc oare aceste lucruri? Pentru că pe strada din dreapta podului era marcată și acceptată în mod tacit granița dintre ceangăi și români, o străduță pe care noțiunile etnice nu-și aveau rostul, deoarece în cele câteva gospodării locuiau și unguri și români Ba chiar în căsuța din marginea podului locuia Naina, țiganul satului casre era și unul dintre "covaci", adică dintre fierarii urbei, iar casa sa nu avea gard, ca semn că încă se mai aduceau cai la potcovit, în vechea covăcie. Pe Naina îl chema Gheorghe, dar toți îi spuneau Naina din cauză că era și meșter și în mânuirea arcușului pe vioară, iar faima sa de cântăreț la nunți o întrecuse pe cea de făurar.

Cei din familia Helingher aveau o mândrie aparte, pe sau aș ni se părea nouă deoarece trăiau foarte retrași față de restul oamenilor. Noi, românii, le spuneam "Helingăroni", așa cum celor din familia Mareș le ziceam Mareșoni, celor din familai Wainer - "Waineroni" și tot așa mai departe, fiecare familie avea porecla sa. La penultima casă de la capătul străzii locuia familia Podar iar noi le spuneam "Podărești" și eram încredințați că înaintașii lor vămuiau și întrețineau podul. Așa era obiceiul la noi, fiecare casă a avea o poreclă, întregea personalitatea fiecărei familii.
M-am oprit la numărul 99 și în mine a înflorit din nou o amintire care mi-a luminat și apoi mi-a umbrit copilăria. Am revăzut în minte vechiul gard din lemn cu poarta sculpatată, strămoșul, probabil nelegitim al zidului măreț de astăzi și mi-am amintit de Mutu Helingăronilor, așa îi spuneam, un mut în carne și oase, pe care încă îl revăd în gând, cu figura sa luminoasă, stând proptit cu coatele deasupra acestei porți și urmărindu-ne cum ne jucam printre arinii de pe malul apei. Prezența lui ne înspăimânta, dar în același timp ne fascina. Mutu era un om matur dar se purta ca un copil care nu știe să vorbească. Mult mai târziu am aflat că era surdo-mut, că nu știa să vorbească pentu că nu auzea cuvintele și nimeni nu avusese timp să-l învețe să vorbescă. Uneori Mutu desena pe trotuarul de beton din fața porții și desenele lui erau atât de frumoase! Ne lăsa să ne apropiem la cîțiva pași și să le admirăm. Se uita la noi cu fața strălucind de plăcere, încântat de încercarea noastră de a descifra acele desene. Ne minunam și ne întrebam cum îi vin ideile, cine îi punea în minte acele împărății din lumea poveștilor pe care nu i le-a povestit nimeni, niciodată. Atunci îmi spuneam că Dumnezeu coboară, seara, în fiecare copil și aduce în mintea lui lumea poveștilor, o deschide cu o cheie cum deschizi un seif sau chiar poarta unei cetăți. Și acestui mut, care nu era decât un copil cu chip de bărbat în toată firea, i-a adus Dumnezeu poveștile și poruncea poate unui înger să i le tălmăcească seară de seară. Numai așa îmi explicam talentul evident al omului. Dacă Mutu observa pe fețele noastre cel mai mic semn de îndoială sau de ironie începea să urle și ne alunga astfel de la poarta casei. Fugeam de mâncam pământul: pentru că era rău la mânie.

L-am văzut ultima dată răcnind plin de durere, agățându-se cu înverșunare cu brațele puternice și sănătoase de poarta de lemn. Era o zi de sărbătoare, nu mai știu care sărbătoare, ungurii cu românii jucau fotbal pe bere, noi ne jucam sub podul de lemn, căutam broaște ca să le "dresăm" și să le umflăm cu paiul când s-a auzit primul răcnet, ca al unui urs rănit de moarte. Ce să fie? - ne întrebam în gând, uindu-ne mirați unii la alții. "Îl duc pe Mutu la azil!", răspundeau parcă acestor nedumeriri glasurile femeilor de pe pod. Am alergat într-un suflet printre tufele de anini. Ne-am oprit să nu ne vadă. Parcă eram iscoade indiene în jurul unui fort al albilor în preria sălbatică, în lumea personajelor lui Karl May, autor pe care tocmai începuserăm să-l cititm. Ne împrumutam singura carte unii altora. Stăteam întinși pe burtă, cu ochii țintă la Mutu, răstignit parcă pe gardul de lemn. Trăgeau de el doi oameni în halate albe, apoi au mai venit doi: l-au desprins cu greu. Gâfâia, răcnea ca un animal care-și dă ultima suflare. Ne miram că nu era nici urmă de cei ai casei.

Adică de nepoți. Cu două săptămâni în urmă murise Helingăroanea, mama Mutului. Cei ce aveau grijă de ea și de Mutu erau doar nepoți de frate, copii ai fratelui ei care se prăpădise pe front. Unul era zidar, îi spunea Șoni și celălalt lucra la securitate, la raion. N-am aflat niciodată cum îl cheamă. El aranjase să îl ducă pe Mutu la azil. De aceea nu spunea nimeni nimic și nu era nici țipenie de vecini pe la porți. Dar noi știam că erau ascunși pe după garduri și că le este frică să fie văzuți, fie români, fie unguri. Toți erau bătuți în cuie de frică și tăceau mâlc.
La un moment dat când Mutu s-a oprit din urlat chiar și aerul s-a liniștit iar cerul s-a înseninat brusc. Mutu a privit insistent spre tufele noastre de arin. Știa că suntem acolo și ne simțea solidari în durere, în inimile noastre de copii pe cale să devenim copii mari. Atunci cedase. Renunțase la luptă și arăta că știa că nu se poate împotrivi și că-l vor duce departe iar lacrimile din ochi îi secaseră. Romy a mișcat tufișul și toți am înmărmurit dar în tăcerea deschisă ca o fantă în prezent parcă timpul a foșnit, trecutul nostru cu Mutu cel ce ne desena pe asfalt a foșnit și el și au curs deodată toate lucrurile până departe. A văzut tufișul mișcându-se, a tresărit, a devenit calm și blând ca un miel. Pe fața lui plutea liniștea: la început o liniște mulțumită de faptul că noi eram acolo și ne părea rău de el, apoi liniștea aceasta adoptase un aer sinistru, mai mult decât toate singurătățile la un loc, era un sinistru al morții. Mutu și-a lăsat degetele să-i fie descleștate, pe rând, ca unui copil de pe dunga pătuțului, apoi, când l-au săltat în aer, trupul său s-a întins parcă și a devenit inert. L-au pus în duba albă a salvării ca pe un ambalaj oarecare. În sufletele noastre Mutu era mort. Îl omorâseră. Pac, pac. Roțile cu amprentele roase ale mașinii au aruncat pământul uscat peste tufișuri chiar desupra noastră și salvarea a demarat în trombă. O soartă crudă descărca în fiecare din noi, în plin, un încărcător de gloanțe.

Aninii bătrîni foșneau și ei, parcă răniți de ce i se întîmpla omului care a crescut de când era de-o șchioapă la umbra lor. Mi se părea că pe stradă se făcuse aproape întuneric și de la acel moment toate se amestecă în negura din mintea mea. Nu știu de ce mi-am amintit acum toate acestea. Mai știu că nepotul Șoni, zidarul, a rămas în casa Mutului iar după ce s-a însurat a făcut trei feciori. Fratele său, securistul, cel fără de nume, nu s-a mai întors niciodată acasă. Rudele spuneau că este în Ungaria, unde ar fi fugit, dar alții spuneau altceva, cum că a fost adus între patru scânduri dintr-o misiune. Din cei trei feciori ai lui Șoni doar doi mai sunt în viață. Cel mai mare, tot Șoni îl chema, s-a prăpădit la 40 de ani, a căzut pe scările casei și a murit. Dăduse în boala beției. Am uiat să amintesc că Mutu avea 40 de ani când l-au dus la azil. Unul din cei doi feciori ai lui Șoni, zidarul, are picioarele tăiate de la vârsta de 40 de ani. Nu l-a mai văzut nimeni niciodată. Vecinii spun că stă între pereții camerei și nu vrea să vadă pe nimeni, că de la pierderea picioarelor nu mai scosese nici o vorbă din gură. Muțise. Un singur fecior al lui Șoni mai trăiește pe undeva prin România. Plecase de la 14 ani din casa aceasta și nu se mai întorsese niciodată.
Nu știu de ce m-au năpădit aceste amintiri. Cînd m-am dezlipit, cu greu, de la poarta casei cu numărul 99 era să mă lovesc de o mogâldeață de femeie cernită, cu ochelari cu o lentilă lipsă pe ochiul sănătos. "Cine locuiește aici?" am întrebat într-o doară. "Nu locuiește nimeni", mi-a răspuns în limba maghiară. Avea ceva blând în ochiul sănătos. Semăna cu Mutu. A privit spre curtea casei dar n-a intrat și a trecut mai departe - așa cum trece un vis prin lumea ta nevătută într-o noapte când somnul vine târziu.

Mi-am amintit de acea dată când l-au dus pe prietenul meu Mutu la azil. În seara aceea când am ajuns acasă am citit în ochii mamei că și ea știa despre durerea mea. Dar nu am spus nici unul nimic. Am realizat pentru prima dată un mare adevăr: că în viață
nu se întîmplă totul așa cum vream noi și că este o durere născută din trecerea vremii, care nu vine de la noi și pe care nu ne-o dorim. Pur și simplu se naște din nimic... dar vine. M-am zvârcolit în așternuturi până târziu. Să mă gândesc la ceva frumos și să adorm, mi-am spus. Și mi-am amintit de colega mea din banca din față, de transpirația ei amestecată cu lavandă ieftină de care mi se făcuse atîta dor în acea vacanță de vară. Am adormit. Visam că ea mă sărutase și mă văzuse mama. Dimineața m-am trezit plin de pudoare dar conștient că în mine se înfiripa ceva necunoscut, aproape ireal.

Din acea zi nu ne-am mai jucat niciodată pac-pac prin tufele de arin de pe malul râului. Îl îngropaserăm pe Mutu adânc, în în noi înșine. Ne feram să-i pomenim numele. L-am jelit fiecare în sufletul său și apoi l-am uitat.

Cine să se mai joace cu un mort...