Povestea continuă…
-Și tu, care din personaje ți-l arogi?
„Simt o undă de ironie aici”...
-Vezi tu? Basmul ăsta e rupt din sufletul meu,dar...
„Dar”?
-… Dar a strâns tot ceea ce mi-e străin, acum, și de care m-am debarasat. Nu-i neapărat necesar să mă pun în pielea unui personaj, nu-mi caut un model și, în momentul de față, nu sunt nevoit să fac față vreunei crize datorită vârstei. Cel mult, e legată de trecutul meu zbuciumat, dintr-o lume ascunsă, când la suprafață eram tot timpul radios, proaspăt și pozam o naivitate dezarmantă.
-Eu unul nu-mi complic viața în felul acesta.
-Te pomenești că te-ai săturat și tu de viață. O simplifici până la zero acum, când ai nevastă și copii! Și după cum te știu, nici acum nu te ocolesc femeile.
-Ei, să fim serioși! Nu doarme încă.
-E beznă…
-Voi ați vrut vreodată să plecați de acasă, să încercați să vă înțelegeți puțin sau vă lăsați, pur și simplu, purtați de val?
-Chestia asta e pentru puștani. Ei nu știu ce-i aia. O caută, în moduri diferite, fără a ști că-i trăiesc partea subțire. Gustă uneori glazura și, în acel moment, prăjitura li se pare interminabilă …
„ Oare de ce nu povestesc toți precum tata”?
-Indivizii ca noi sunt simple rotițe. Suntem ratați, chiar înainte de a gusta glazura. Toate visurile noastre din tinerețe au fost spulberate de altele, mai scurte și mai puțin pretențioase. Ce-i mai rău nu-i părerea pe care și-o fac alții despre noi, ci acea dezolare pe care nu reușim să ne-o înfrângem.
-Să nu mai vorbim prostii. Vi-l amintiți pe bunicul? Era cel mai lipsit de noroc pescar din câte am văzut. Totuși, pescuia cu încăpățânare.
-Și sportul ăsta era diferit de tot ceea ce se practică în zilele noastre. Era o luptă a simțurilor, nu un concurs de șiretenie.
-La cine o fi sunând clopoțelul?
-Þi-ai găsit să sune? Trec lilieci și se izbesc de strună. Alta e trăsătura peștelui.
-E târziu, le-a trecut vremea. De-acum, dimineață dac-or mai trage.
-Înainte era locul meu favorit de pescuit.
-S-au împuținat peștii.
-Să nu mai fim predispuși nostalgiilor.
-Iar se-aud câinii urlând …
-E ceva legat de viitor.
-Eu nu vreau să-mi cunosc viitorul. Goana asta de la oglinzile babei Mălinoaia la ghiocul Stancăi sau la ceștile de cafea ale cucoanelor moderne, dar proaste și prăpăstioase, mă scârbește. Recunosc, când eram copil, am învățat ceva din bobii bunicii și-am reușit să fac minunatele ființe din albuș de ou ridicate cu-n descântec într-un pahar cu apă, dar nu se împlinește nimic. Nu ne trebuie harta viitorului pentru ceva mai previzibil decât cumpăna apelor.
-Dacă nu crezi, nici că se împlinește …
-Să stea toate babele și ghicitoarele în cap, eu tot nu le cred nici dacă-mi spun că laptele e alb. Or închega ele apele, doar mințind.
-Eu l-am văzut pe frate-meu în oglinzi. Erau menite pentru Ileana lui Boțoc și l-am văzut toți. Fetele se-nghionteau râzând. Era îmbrăcat militar și arăta ceea ce făcea de fapt în acel moment, căci era în armată... Din acel moment, toată lumea a început să vorbească de nunta lor. La liberare însă, Emil a adus o femeie cu pielea oacheșă și grai diferit. Nu era așa mândră precum Ileana, dar asta s-a dovedit a-i fi sortită.
-Mai spre dimineață, când o da roua, aprindem paiele.
„Îmi plac poveștile paranormale. Ce s-o fi întâmplat cu Ileana cea mândră? O fi fost femeia căreia îi plăcea de mine când eram mai mic și mă trăgea cu sania la deal? Și-a scos o mână din manșonul de blană, cu-n gest de boieroaică și trăgea din greu la Cărăbuș, întorcându-se des spre mine, alintându-mă cu vorbe drăguțe și întrebându-mă dacă mi-e frig. Eu îmi ascundeam plăcerea, dar, în sinea mea, eram bucuros că eram tras și la deal".
-Pentru cine băteau clopotele, azi, cine-a murit?
-Nu știai? Baba Văneoaia… a murit de inimă rea. I s-a tras de atunci când bărbatu-său și-a măcinat banii de înmormântare la moara a lui Ispas. Ea ascunsese teancurile de bancnote într-un sac de grăunțe, plănuind doar înmormântarea lui. Nu se gândea la propria moarte. La prima mămăligă cu aromă de sutare, a sărit la el cu un cuțit de bucătărie. De scârbă, el a vândut făina, iar din banii câștigați a făcut cinste la toată crâșma strigând în gura mare: „ Luați și beți! Distrați-vă ca la înmormântarea mea! Ba chiar mai bine.
La câteva zile, când i-a trecut mahmureala, a încercat s-o îmbuneze, dar ea n-a mai vorbit cu el, nici în cel din urmă ceas. N-a cerut iertare și n-a iertat pe nimeni. N-a vrut nici lumânarea să i se aprindă. S-a întors cu fața la perete ca să-și dea duhul.
-Toată viața a fost amărâtă. De când mă știu, tot într-o pereche de cizme peticite am văzut-o. Le târâia cu obidă și strângea ban cu ban, nici ea nu știa prea bine pentru ce. Oricum, copii n-avea și nu s-a îndurat să ia unul de suflet. Așa o știu eu: târșâindu-și picioarele de greutatea cizmelor și ținându-se de coada vacii, s-o tragă la deal când venea de la luncă.
-Ieri seară o plângea soră-sa Vetina la crâșmă. Era beată-moartă și au dus-o acasă într-un cărucior.
-Vine sfârșitul lumii!
-Așa zicea și tata, de parcă se temea să moară înainte de ultima zi a omenirii. Și-a prelungit viața cât a putut; nu era om mai grijuliu cu sănătatea sa.
-Așa erau oamenii înainte; unde mai pomenești cociorve zburătoare?
-Bătrânii spun că au văzut cu ochii lor, dar noi de ce nu mai vedem? Abia dacă mai pomenește cineva de ele.
-Povestea tata despre unul care era solomonar. L-a cunoscut într-un grup de plutași La Mal, pe vremea în care râul curgea repede și liber. Era însoțit de o fată la care se zgâiau cât puteau plutașii. Stăteau toți în jurul unui foc de lozie și povesteau, cum povestim noi acum. Mai aruncau lemne între pietrele încinse, își înmuiau buzele la gura unei butelci de vin, vorbeau și ascultau pățaniile altora. Timpul încremenea o dată cu vântul. În pauze, nu se auzeau decât scăpărările de scântei ale focului. Toți visau călăuziți de glasul povestitorului când, vorbele se rupseră, câinii începură a urla, iar întunericul părea că înăbușă slabele pâlpâiri din mormanul de jeratic gata să se stingă. Totul era vaier și fior. Bălmăji ceva solomonarul, încercând parcă să deslușească ceva în beznă, până cociorva și atmosfera vrăjilor se opriră. Găsiră în preajmă un tânăr zăcând cu mâinile încleștate pe coada de răchită proaspăt decojită. Îl ajutară să-și revină și-i dădură să bea. Într-un târziu, povesti tremurând de frig cum îl poartă o blestemată de vrăjitoare pe pentru a-i cerși iubirea.
-Dar tu? îl întrebă solomonarul.
-Eu?
-Da. Vrei să scapi de coșmar?
-Vreau, cum să nu, răspunse tânărul suflând greu, scuturându-se parcă de povara unor vise negre.
-Bine, să știi că răul se plătește cu rău, șopti solomonarul scoțând o roată de lemn de la o căruță. O descântă prelung și-o lăsă să meargă singură la vale pe drumul de lângă râu.
-Să n-ai teamă, îl asigură pe cel rămas cu trei roți. Dimineață, vei putea pleca netulburat.
Adevărat. Înainte de primul cântat al cocoșilor, roata se întoarse însângerată, rostogolindu-se în cerc în jurul lor, parcă așteptând un semn din partea stăpânului. Când se opri, nimeni nu cuteză s-o atingă, în afara solomonarului care o târâi la râu s-o spele de sânge…
-Sângele vrăjitoarei…
-Eu tot nu cred!
„De parcă n-aș cunoaște totul… Tata preferă să rupă povestea numai pentru a mă ocroti de adevăr. Cel căzut din zborul cociorvei era bunicul. Între plutași și cărăuși, odihnea și bunica, fata solomonarului. Pe când se comenta tulburătoarea întâmplare, ei s-u depărtat de focul întețit și s-au întâlnit lângă râu, dincolo de perdeaua arinilor foșnitori. Erau prizonierii unei altfel de vrăji. Îmbătați, sorbeau cu trupurile din răcoarea prundului. Și-au ascuns glasurile bucuriei în freamătul berdilei și în clipocitul râului repede. Mușcau precum mârlițele din nada sfioasă a lunii. Se zvârcoleau muindu-și numele în roua iubirii. Se căutau, fără să-și cunoască numele și începeau să trăiască numai pentru celălalt. Când lumea i-a uitat, s-au întors din pustie și nu mai erau tinerii care preferaseră să-și trăiască iubirea în sălbăticie. Erau bunicul și bunica, mai înțelepți și împovărați de nașterea tatei. Dacă n-ar fi fost acea noapte a vrăjilor, eu n-aș fi existat, iar în cimitirul lacustru, n-ar fi odihnit oasele unor oameni care, odinioară, au fost fericiți".