Bărbatul îl luă de mȃnă și se aplecă spre el. Pentru prima dată îi văzu chipul.

Involuntar alunecă trei pași în spate, fața omului era mai respingătoare decȃt un șobolan, și toată lumea știa că rozătoarele acelea infecte sunt cele mai îngrozitoare creaturi de pe pămȃnt.
Fața alungită, slabă de-i ieșeau pomeții ca niște umflături, ochii mici și strălucitori, ridurile obrajilor ca și cum pielea ar fi fost prea mare pentru un cap așa mic, părul slinos care sclipea în lumina roșie și moartă... Trăsăturile scȃrboase îi provocară greață și orice senzație de foame dispăru din stomacul lui.
- Intră acolo, îi spuse cu o voce chiar mai șobolănoasă decȃt chipul.
Mănușa, care era purtată pentru a ascunde cine știe ce hidoșenie de labe, arăta spre ușa albă de pe peretele opus celui pe care erau înfipte lumȃnările.
- Unde-i unchiul Franz? întrebă tremurat refuzȃnd să se miște.
- O să-l vezi după, dacă mai poți.
Apoi omul își îndreptă spatele și fără vreo formulă de bun-rămas îl lăsă singur. Nici nu era sigur că observase în ce direcție o luase mutra-de-șobolan.
Singur, în ceea ce părea un decor dintr-un film de groază, se luptă cu nodul care îi urca în gȃt. Cum putuse unchiu’ Franz să-l trimită în hruba asta cu omul acela hidos? De ce?
Răspunsul se formă în clipa în care privirea i se lipi de ușa indicată de Șobolan.
Dincolo îl aștepta proba, testul care demonstra sau nu dacă el era Moștenitorul.
Vru să plȃngă, dar își aminti că lacrimile nu erau permise, că erau semne de slăbiciune, iar el nu era slab. Se întoarse spre ușa de la capătul scărilor, dar degeaba trase de ea, probabil ghidul o închisese înapoi. Nu observase nici asta.
Trase în piept aerul fetid și păși spre singura alternativă pe care o mai avea.

Ușa albă era zgȃriată, ca și cum gheare de animale turbate o însemnaseră. Picuri fără culoare se puteau vedea peste tot și înțelse că trebuiau să fie roșii, dar în lumina de aceeași culoare nu se puteau vedea clar. Nimic bun nu putea fi în spatele acelei uși.

Cu toate astea, trebuia să intre.

Trebuia?

Ȋntinse mȃna spre clanța întunecată. Părul blond și rar de pe antebraț se ridică automat în picioare. Fiecare celulă din creierul lui urla împotriva gestului, dar trupul părea a avea un curaj propriu.
Noi nu plȃngem... Noi îi facem pe alții să plȃngă...
Cuvintele îi aduseră pace, dacă unchiul Franz îl trimisese acolo o făcuse cu un motiv întemeiat. Cum putea să nu aibă încredere în singurul om care-i fusese mereu alături, care era singura lui familie?
Alungă undeva în spatele minții acea parte din el care încă îi striga cu disperare să fugă de acolo cu orice preț și apăsă.
Cu un scȃrțȃit prelung, rău prevestitor, ușa cea neagră se supuse voinței lui.

Camera nu era foarte spațioasă, dar toți pereții, inclusiv tavanul erau tapetate cu oglinzi. Cele cȃteva lumȃnări de pe masa din centrul încăperii se reflectau peste tot dȃnd o armosferă stranie, jumătate festivă, jumătate odioasă.

Băiatul era gol și își ridicase capul de pe pernă la intrarea lui. Observă că patul era deranjat, ca și cum băiatul ar fi dormit pȃnă atunci. Ȋn pat, lȃngă trupul alb și voluptuos, se mai aflau o carte și un cuțit.

Se întoarse ca să-nchidă ușa și speră că băiatul va folosi ocazia ca să tragă ceva pe el.
- Ați venit!
Băiatul, care după cum arăta era cu veo trei sau patru ani mai mare decȃt el era tot gol, ridicat pe jumătate și zȃmbindu-i.
- Cred că..., că am greșit.
-Nu!
Stăruința disperată care se furișase în vocea băiatului îl făcu să respire agitat.
- Linișiți-vă, vă rog, îl sfătui acesta. Veniți mai aproape.
- De ce? Glasul îi urcase cam mult și se temu că necunoscutul avea să vadă cȃt de speriat era.
- Pentru că a venit timpul.
- Timpul pentru ce? Cine ești? De ce ești dezbrăcat? Ȋl cunoști pe unchiul Franz?
- Atȃtea întrebări...
- Asta pentru că nu știu nimic, nici măcar ce caut aici..., simțea furia crescȃnd în el și scăpȃndu-i în voce.
Sprȃncenele băiatului se arcuiră și atitudinea lui se schimbă, ochii însă păreau a nu avea abilitatea de a se concentra pe nimic mai mult de două secunde.
- Pe mine mă cheamă Bastian, eu sunt Testul dumneavoastră.
- Poftim?
- Da, și te asigur, domnule, că e o onoare pentru mine să vă servesc Elevarea, vă rog, apropiați-vă și o să vă explic totul.