poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-11-27 | |
Elina
Elina este un perus de dimensiunile unei vrabiute, galbena, cu un mot verde in varful capului, cu cioc galbui si glas patrunzator si strident. Dimineata, de cum se lumineaza de ziua, ea isi incepe concertul. Locuieste intr-o colivie maricica, pe pervazul unei ferestre care da spre curte. Curtea e plina de vrabii si mierlite. Elina le vede si le aude vorbind, mai ales ca mama, stapana curtii si a tuturor vietatilor din ea, arunca periodic firimituri de paine tuturor pasarelelor din curte. Ele vin cand aud vocea mamei. E de ajuns sa auda una ca e rost de mancare. Ea le striga si pe celelalte. Se creeaza o zarva mare in aer, pasarile intra in alerta si coboara in graba, in stol, de pe sarme, de pe garduri sau din copacii din apropiere, pentru a lua masa. Stiti cat de galagioase sunt vrabiile, nu?! Ei bine, Elina le aude si incearca sa le imite. La inceput, cand Elina a venit in casa, nu scotea niciun sunet. Era timida si fricoasa. Se zburlea toata cand mama ii punea mancare sau apa. Ar fi zburat fara sa priveasca in urma, daca ar fi putut. Pe masura ce s-a obisnuit cu casa si cu persoanele din jur, Elina a capatat incredere in mama. Cu timpul incepuse sa nutreasca un fel de afectiune pentru ea. O astepta la rasaritul soarelui sa-i ureze buna dimineata. Gangurea vesela cand mama ridica valul cu care era acoperita colivia pe timpul noptii. Mama o mangaia pe codita si o intreba ce face, daca a dormit bine. Elina era cel mai fericit perus! Nu-si mai incapea in pene de bucurie. Apoi mama deschidea larg usita coliviei si incepea sa trebaluiasca. Elina iesea. La inceput iesea timid si se oprea, agatata de colivie. Privea cu neincredere in jur si nu-i venea sa se desprinda. Mai apoi, cand a capatat incredere, a inceput sa zboare. Intai efectua un zbor scurt, de recunoastere si se oprea cu un falfait scurt pe ghiveciul in care crestea un trandafir japonez cu flori rosii, o splendoare! Elina era fericita acolo. Ciripea catre trandafir, ciupea prietenos cate o frunza si se aseza confortabil pe o ramura mai groasa a trandafirului. Credea ca trandafirul ii vorbeste si era intr-o vesnica conversatie cu el. Apoi isi lua avant si pleca intr-un zbor mai lung, oprindu-se pe dulap, pe tastatura calculatorului sau pe rama unei icoane. Acolo iar facea un popas indelung. Iubea acea rama fiindca era groasa si confortabila, se afla in apropierea altor plante aflate in ghivece si, mai ales, fiindca il infatisa pe Sfantul Serafim, un mare prieten al animalelor si pasarilor. Elina il recunostea si-i auzea, probabil, chemarea. De aceea popasul facut pe rama icoanei era indelung. Mai tarziu a prins curaj si a explorat toata casa. Dar intamplarea nefericita a facut sa se loveasca in trecere spre canapea de spatarul unui scaun si sa cada. Pe moment nici nu a realizat ce i s-a intamplat. Simtea numai durere intr-un piciorus. A zacut un pic sub scaun, ametita de teama si durere, dupa care mama a venit si a salvat-o. Dar de atunci nu se mai avanta decat in locurile foarte cunoscute. Pana la venirea primaverii Elina a fost foarte fericita. Casa era mare, mancare si curatenie avea, mama o iubea si Elina incerca sa o rasplateasca imitand uneori sunetele cu care o saluta mama dimineata. Apoi, deodata s-a facut cald afara. Fereastra statea mereu deschisa si astfel, Elina a vazut ca dincolo de geam e o alta lume. Sunt copaci inalti, e lumina calda de soare, sunt pasari multe care ciripesc toata ziua si care zboara libere prin aer, fara sa se loveasca de nimic. A vazut flori, parfumate si colorate viu si albine zumzaind printre tufe. A vazut bondari mari, tragand seva din florile de Mana Maicii Domnului si musculite neastamparate, plutind jucaus prin fata ferestrelor. Dar, mai presus de orice, a cunoscut o vrabie. Vrabioiul venea in fiecare dimineata sa se infrupte din micul dejun cu care mama le imbia pe toate suratele lui. Dupa ce mancau, ele plecau. Unele luau in cioc firimituri, sa le duca probabil puisorilor (aveau deja cuiburi in apropiere). Vrabioiul a zarit pasarea galbena, parca rupta din soare, la fereastra casei si s-a indragostit pe loc de ea. - Ia te uita! isi zise vrabia mirata. Ce splendoare! Hei, tu, cea din colivie! Cine esti si cum de esti atat de frumoasa? Esti cumva o pasare fermecata? Elina ridica privirea si zari vrabia. Ciripi prietenoasa catre ea. - Sunt Elina! Sunt un perus si n-am nimic fermecat. Dar tu? Tu cine esti? - Un biet vrabioi! ingaima pasarea cenusie din mijlocul curtii. Vin aici mereu. Este curtea mea! Dar este prima data cand te zaresc. Si ma bucur ca te-am cunoscut! N-am mai vazut niciodata o pasare atat de minunata! Nu poti sa iesi de acolo si sa vii in curte, sa ciugulim impreuna micul dejun? Elina incerca sa iasa, asa cum facea de obicei. Insa mama nu deschisese usa coliviei, tocmai de teama ca pasarea si-ar fi putut lua zborul. Ea era o pasare de interior. Afara o pandeau pericole mult prea mari, pe care o pasare ca ea nu ar fi stiut sa le infrunte. Insa Elina nu stia nimic din toate acestea. In clipa in care a vazut ca este inchisa in colivie s-a intristat. Ganduri negre si urate i-au venit in creierasul ei cat un bob de piper, ganduri neprietenoase despre mama. De ce o tinea inchisa? De ce nu are si ea libertate, sa zboare alaturi de vrabii, sa ia masa impreuna cu ele in tarana curtii, sa alerge cu fluturii printre flori, sa se bucure de soare si libertate? Din acel moment viata Elinei se schimba. Casa in care locuia nu-i mai placea. Dupa ce se inchideau ferestrele, mama deschidea, ca de obicei, usita coliviei. Elina iesea si zbura un pic, dar fara chef. Se oprea si poposea pe ramura trandafirului japonez. Acolo motaia chiar si cate o ora incheiata. Nu mai avea pofta de mancare, nimic nu o mai atragea si tanjea. Numara clipele, nerabdatoare sa se faca dimineata si mama sa deschida larg ferestrele. Prietenul ei, vrabioiul, era deja pe pervazul ferestrei si o striga ciripind vioi. Incepuse si el sa sufere. Nu putea decat sa ii vorbeasca, dar el ar fi vrut sa zboare impreuna, alaturi, sa o duca pe Elina in toate locurile care lui ii erau dragi, sa-i arate padurea inmugurita si fosnitoare, sa-i prezinte pe fratii lui, sa colinde impreuna cu ea vaile si sa ciuguleasca ceva impreuna, apoi sa se scalde alene in tarana din curte. In taina el se gandea ca ar putea sa-si faureasca un cuib impreuna, sa cloceasca niste oua si sa isi invete impreuna puii (care ar fi fost jumatate gri si jumatate galbeni, o splendoare!) sa zboare. Toate aceste ganduri le nutrea vrabioul in taina si sufletul i se stingea de durere. Nu-i mai trebuia nici mancare, atat era de indragostit de Elina. Iar ea traia numai pentru diminetile cu soare si ferestre deschise, in care el o astepta si o saluta de pe pervaz. Petreceau o parte din zi flecarind despre nimicuri. Elina nu prea avea multe de povestit. Dar el ii povestea despre toate locurile vazute si cunoscute. Ii aducea mici banuti, abia infloriti, proaspat culesi dintre firele abia incoltite ale ierbii. Intr-o dimineata a venit insotit de o libelula. Era prietena lui, de pe lacul din spatele casei. El ii povestise totul despre marea sa iubire, Elina, si depre suferinta de a nu putea fi impreuna si liberi. Iar libelula, de mila lor, s-a oferit sa vina sa-i povesteasca micutei Elina povesti ale apelor, aventurile ei printre trestii si ispravile brotaceilor. In felul acesta a trecut primavara si a venit vara. Era din ce in ce mai cald si cele doua pasarele, una in colivie, la fereastra si cealalta libera, dar sezand mereu pe pervaz, langa colivie, nu se mai saturau una de cealalta. Elina nu mai imita glasul mamei, nu-i mai gangurea fericita si nu mai manca semintele cu pofta de altadata. Tanjea dupa libertate. Noaptea, cand patura ii acoperea colivia, ea visa. Visa toate locurile prin care o purta vrabiouiul in imaginatie. Visa lacul cu trestii unduinde, visa zborul lin al fluturilor si fosnetul tainic al padurii in racoarea inserarii. Visa trilul maiastru al ciocarliei. Vrabioiul ii spusese odata ca are glas de ciocarlie. Ea acum si-ar fi dorit sa poata imita o ciocarlie si spera sa capete libertatea mult dorita si sa se inalte pana la soare, alaturi de vrabioiul ei. Si iata ca veni si vremea libertatii, dar nu asa cum o dorea micuta galbioara. Intr-o zi, mama pleca, impreuna cu toti cei din casa, in concediu. "La mare", asa spuneau ei. "Ce-o fi si marea aia?" se intreba in gand Elina. De cateva zile era zarva in casa si ei nu-i prea mai acordau atentie. Cu totii desfaceau niste geamantane uriase, care inghiteau o multime de haine si pantofi. Elina a inteles ca e vorba de plecare si ii impartasi ingrijorarea ei vrabiutei. - Ce ma fac eu daca ei pleaca? Cine imi da de mancare, cine deschide fereastra si cine o inchide seara? - Probabil ca ramane cineva in casa! o incuraja vrabioiul serios. Stiu, din experienta, ca astfel de plecari nu sunt facute pe nepregatite. Oamenii de obicei aranjeaza din timp totul si nu lasa nimic la voia intamplarii. Nu te ingrijora, draga mea! Intr-o seara Elina se trezi singura in casa, cu usita coliviei larg deschisa. Zbura pana la trandafir, dar acesta nu-i putu oferi detalii despre tacere din casa. Poposi un pic pe icoana ei, apoi se aseza pe pervazul ferestrei deschise si privi cu jind, dar si cu ingrijorare afara. Se intuneca. Se auzea taraitul unui greier neobosit si oracaitul slab al broastelor. Elina asculta si sufletelul ei mic, de pasare de colivie, se stranse. Era singura in noapte. Adormi pe pervazul ferestrei, pentru ca noaptea ea nu vedea nimic si nu mai putea zbura pana la colivie. Zorile o prinsera acolo, pe fereastra. Si, de indata ce prima geana de lumina rasari, vrabioiul ei drag o chema. Surpriza ii fu mare cand o vazu pe Elina, dezmortindu-se din somn si luandu-si avant, trecand dincolo de fereastra si oprindu-se langa el, pe asfaltul din curte. - Cum? Ce s-a intamplat? Ti-au redat libertatea? intreba el fericit, cu inima batand sa-i sparga pieptul de emotie. - Nu stiu! Se pare ca da, sopti Elina tematoare. De acum vom putea sta impreuna! - O sa te duc sa vezi padurea si florile! sopti vrabioiul fericit si-i intinse o bobita de grau gasita de el prin iarba pentru micul dejun. Cele doua pasarele statura vreme indelungata in curte, rasfatandu-se in soarele caldut si vrabiouiul nu rezista tentatiei de a se scalda putin in nisip. O indemna si pe Elina sa faca acest gest, insa ea, dupa ce se freca putin de nisipul aspru, isi scutura cu gratie penele murdare si se trase deoparte, preferand sa priveasca la baia vrabioiului. - Cred ca scaldatul in nisip este un obicei pe care numai vrabiile il au! concluziona grav vrabioiul. Priveste-ma! rase el vesel, infoindu-si penele si rostogolindu-se pe toate partile in caldura fina a nisipului. Soarele incepuse sa arda mai cu putere si glasurile gurese ale vrabiilor de pe gard ii chemau, curioase, pe cei doi fericiti la umbra. - Sunt prietenele tale? intreba Elina. - Da. Sunt surorile si fratii mei, parintii, unchii si matusile mele. Si sunt si doi dintre prietenii mei din copilarie printre ei. Ti-am povestit deja despre ei si toti sunt nerabdatori sa te cunoasca. Mergem la ei? Zicand acestea, cele doua pasarele se pregatira sa-si ia zborul pe gardul din vecinatate. Acolo erau niste arbusti ornamentali care adaposteau larma a zeci de glascioare vesele de vrabii. Ba chiar si un gugustiuc cu coada gri isi striga fericit cantecul: "Gugustiuc, eu sunt turc! Gugustiuc, eu sunt turc!" Insa nenorocirea a sosit cu iuteala fulgerului si i-a luat pe cei doi total pe nepregatite. Pisoiul Tom, locuitor cu vechime in curtea mamei, pandea de ceva vreme larma galagioasa a vrabioiului. Statea la panda ca o felina, nemiscat, fara sa rasufle, una cu pamantul. Mustatile lungi adulmecau, iar urechile erau ridicate si drepte, ascultand cu atentie orice adiere care i-ar fi putut indeparta prada. El se gandea sa se repeada la vrabioi, fiindca acesta era ocupat cu baia lui de nisip si parea sa nu fie atent la nimic altceva. Dar pasarea cea galbena, pe care demult o urmarea pofticios in casa mamei si despre care el stia bine ca nici sa zboare nu putea foarte iute, il atragea mult mai mult. Asa ca, intr-o fractiune de secunda, decise. Va fi Elina. Si sprijinindu-se pe labele din spate, isi lua avant si se repezi. "Hat!" si in clipa imediat urmatoare era cu Elina in gura. Vrabiile se alarmara, vrabioiul zbura speriat si ranit in suflet, iar motanul fugi iute cu prada in gura si se opri direct in casa. Acolo il intampina tipand vecina care sosise sa aeriseasca si tocmai constatase lipsa Elinei si geamul larg deschis ramas asa din urma cu o zi. Ea inhata matura si lovind cu furie motanul, acesta se sperie si renunta la prada sa, lasand-o pe biata pasarica, speriata si ranita, in mijlocul holului. Vecina se apleca si o ridica. O examina cu atentie. Vazu ca rasufla agitat, caci era speriata mai rau decat ranita. - Biata de tine! o compatimi vecina miloasa. Hai, ca ai scapat numai cu o zgarietura. Dar sa-ti fie invatatura de minte! Ce cautai afara? Tu nu stii ca locul tau este in casa, in colivie? Tu esti o pasarea gingasa! Nu esti ca vrabiile alea galagioasae, care raman aici si iarna si topaie in frig! Sa nu mai iesi niciodata din casa! Fiecare trebuie sa-si cunoasca locul in viata si sa nu doreasca ce au altii! Cu siguranta ca Elina si-a invatat lectia. Vecina a pansat-o, i-a dat mancare si apa si, in cateva zile pana la intoarcerea mamei Elina se vindecase complet. Insa teama de motan si de curte ramasese cuibarita in sufletul ei. Niciodata de atunci incolo Elina nu a mai dorit sa cunoasca padurea. Vrabioiul venea, ingrijorat si tandru ca intotdeauna pe pervazul ferestrei. Sporovaiau ca la inceput, ca doi vechi prieteni. El ii mai aducea si acum cate o floricica ratacita, o graunta mica sau un fir de nisip. Dar niciunul dintre ei nu si-a mai dorit vreodata sa strabata zarile impreuna. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate