Povestea ce o voi spune azi s-a petrecut în Ras Shamra, un oraș pe atunci înfloritor de pe țărmul Mării Mediterane, Ugarit, înainte de completa lui distrugere din secolul XII, I.C.
Frământam cu râvnă argila, un amestec granulat de silicați si fragmente de cuarț, întru o pioasă recunoștință ce voiam a o aduce binefăcătorului și protectorului meu, marele Baal, cel venerat cu umilință, el fiind Zeul Munților, al Fertilității si al Timpului.
Din boțul presărat cu stele de mică sclipitoare ca razele năstrușnicului soare ce cată prin frunze spre noi, bieți muritori nevrednici, după îndelunga frământare din mâinile si mai ales din gândurile mele, si sub blânda îngăduință a celui cu puteri depline asupra mea si a tuturor celor urgisiți de soartă, aveam să modelez o statuetă ce o voi aduce ca umil omagiu Preaslăvitului Stăpân, după multe zile si nopți de muncă, sudoare, si nemărginită iubire, si desigur, după turnarea ei în bronz, un aliaj ce va căpăta, în marile cuptoare unde cei asemeni mie asudă din greu si cu recunostință întru Domnul, o rezistență ce o va face nemuritoare în veacuri, întru slava Măritului Baal si umila mea pomenire, ca simplu si modest artizan, neputincios în a-i proslăvi măreția. Căci Preaviteazul Baal este si Zeul Vântului, al Norilor si al Ploilor care aduc fertilitatea în această regiune aridă, în care ne ducem mărginita noastră viață, pierdută în marea nemărginire, fapt întru care, la încununarea operei mele modeste, voi aduce Unicului Stăpân si o umilă jertfă, un porumbel călător.
Cât l-am invidiat, în nimicnicia mea, pe acest alb sol de pace, călător peste mări si întinderi aride, așa cum si eu, adesea, în scurte momente de pauză făcute nu din prea mare oboseală, ci din mai marea nevoie de a-mi aduna gândurile bune si dătătoare de har în împlinirea si desăvârșirea lucrului început, priveam în zare spre Muntele Miraculos, pe deasupra corăbiilor cu mărfuri din cele mai alese care străbăteau Marea Tireniană ori stând la porțile cetăților prevăzute cu ziduri groase de apărare.
Din mâinile mele umflate de trudă si care de-a lungul timpului au luat culoarea sienei arse, argila se fărâmițează ades, împrăștiindu-se ca o pulbere rebelă ce nu se vrea modelată de mine, un atât de umil slujbaș în cinstea Adevărului Indelung Căutat si negăsit nicăieri; alteori, căldura lacrimilor de recunoștință ce se preling asupra rocii sedimentare parcă o îmbunează si ea se lasă adusă în forma inimii mele umile, în timp ce ochii închipuirii urmează într-o îndelungată visare drumul spre Muntele cel Neștiut si atât de îndepărtat, întâlnind în cale stăpâni măreți ce-si conduc oastele spre glorii trecătoare, ori ca si mine, sclavi umili, care cu mâinile lor înnegrite de lanțuri sculptează viitorul națiunilor abia mijite din negură. Eu, un biet frigian plăpând si bun doar de această muncă mai ușoară din atelier, nu am sentimente de silă ori de revoltă împotriva nedreptății sau a suferinței, căci nimeni nu mă poate jigni sau face să-mi fie teamă de altceva decât de Bunul Stăpân, cel ce atât de milostiv îmi dă sentimentul de siguranță si veșnică pace, făcându-mă să uit de umilința târgului în care, în lanțuri si frânghii groase, am fost vândut pe doi dinari de argint, printre atâția alți sclavi aduși din Mesopotamia, Cartagina ori pustiul Tibetului, si care mai asteaptă si azi milostivirea unui viitor stăpân apărut din colțuri de lumi nebănuite. Eu nu am nici speranțe de viitor, iar în nopțile cu lună plină când mă zgâiesc la stele neputând închide ochii până-n zori, privirile mele se-ndreaptă tot spre Muntele Vestit, ca si cum gândurile mele tainice, deoarece cu altcineva eu nu vorbesc niciodată, mi-ar fi șoptit o dată că acolo voi gasi Rostul zănaticei mele călătorii prin viața aceasta pământeană, cel care îi va da o prețuire fără de seamăn, eu fiind un venetic atât de laș si neputincios, un vinețiu zdrențăros ce nu s-ar putea înfățișa marelui preot decât cu fruntea plecată-n pamânt.
In scurtele momente de răgaz pe care le-am avut rareori, am desprins bucăți de scoarță de pe trunchiul copacilor, nu din cei cinstiti ca fiind sacri, ci din ceilalți, fără însemnătate pentru stăpânitori si măriții preoți, si așa cum aici se prepară veninul pentru vârfurile de săgeată dintr-un amestec de cucută si un boț de viperă, am obținut un lichid negru ce se impregnează precum cerneala; deși atunci nu prea știam pentru ce le adunam cu grijă, acum îmi sunt de mare ajutor, căci iată, cu acestea reușesc să scriu acest mesaj pentru voi, cei ce-l veți citi în alte timpuri, având curiozitatea de a afla istoria celui mai umil dintre sclavi si totodată singurul care s-a răzvrătit, până la aceste vremuri de mine cunoscute.
De ce si cum am ajuns eu, nevrednic supus, să mă răzvrătesc împotriva Celui ce guvernează bunăstarea universală, a aceluia ce a învins pe Zeul necruțător al Mării, Yam, întorcând marinarii după o îndelungată perioadă de timp în valurile mării, cel ce se lasă pradă morții an de an pentru a reînvia o dată cu viața vegetală întru belșugul recoltelor si fecunditatea pământului?
Deși nu eram fenician, am învățat de la ei practicarea acestui meșteșug cu care îmi petrec zilele în ateliere mari, lângă cuptoare ce scuipă foc, îmbrăcat în veșmânt de in si fără încălțări în picioare; apoi, tot de la ei am deprins scrierea alfabetică, fără de care nu v-aș fi putut transmite această poveste; nu în ultimul rând, de la ei am învățat magia, navigația si gustul călătoriilor.
Ajungând în ziua dezvelirii modestei mele opere, care era si ziua sacrificiului în avans pe care-l aduceam Zeului în credința că astfel îi voi putea sluji si într-o viață viitoare, în piață s-au adunat mulțimi în grupuri nedumerite, căci nu înțelegeau cum pot eu, în nimicnicia mea, să jertfesc un porumbel, Iubitului Stăpân căruia i se jertfeau copiii, chiar primii născuți. Albul sol al păcii, porumbelul meu călător de care îmi plăcea să îmi imaginez că zburase chiar deasupra Muntelui cel Mare, acolo unde eu nu aveam să ajung vreodată decât cu ochii închipuirii, iată, nu era un sacrificiu demn de Măritul Stăpân. L-am mângâiat pe aripile pufoase ca norii de zăpadă cu mâinile mele noduroase de îndelungata frământare a argilei si arse la gura cuptoarelor cu guri lacome de foc si înainte de a-i da drumul spre lumină i-am șoptit, da, era prima dată când vorbeam altcuiva decât tainicelor mele gânduri, că acești oameni greșesc rău în privința lui, căci nu-l cunosc si nici nu sunt atât de capabili în a-l prețui în toată frumusețea lui, că întreagă această cetate va pieri în curând, complet distrusă, spre a nu mai rămâne nimic din acești oameni răi si nepricepuți, decât niște texte de la Ras Shamra si această pildă ce o voi lăsa în urmă, după plecarea mea, căci în acel moment am simțit cum sub razele soarelui, lanțul gros ce mă învăluia în plăgi deja tăbăcite începea a se topi, în timp ce grupurile de oameni, văzând acestea, nedumeriți se dădeau la o parte din fața mea, eliberându-mi calea ce avea să mă poarte spre Muntele cel Frumos.

Scrise de mine azi, pe la 1185 I.C., pe scoarță de copac si cu vârful unei săgeți înmuiate în cerneală uleioasă din zeamă de cucută...

Transcrise pe o tabliță, alături de alte poeme de pe la Ugarit, de un trecător care mai notează alături, citeț, că opera despre care se face vorbire poate fi văzută azi la Louvre.