- Ooo, ce frumos îmi zâmbiți doamnă! Îmi cer iertare dacă nerăbdarea, tumultul care și-au făcut locul și care nu sunt străine în totalitate de fulguranta dumneavoastră apariție, mă împing la mărturisiri ce nu-și găsesc aici nici rostul și nici locul.
Aveți un zâmbet luminos și răcoros totodată care contrastează puternic cu doliul pe care-l purtați și cu zăpușeala de-afară. Aș fi pe de- a-ntregul măgulit să-mi confirmați că zâmbetul acesta bucolic nu are legătură cu nimic și nimic altceva în afară de mine. Nu vă cer însă să o și faceți. Acum, de la ferastra acestui vagon scrutând cu acuitate peronul, atentă la contraste și conștientă în același timp de efuziunile pe care le-ați putea stârni. Nu ați face decât să spulberați cu scuzele de rigoare, cu explicații ce-i drept adecvate, frumusețea momentului de care ne bucurăm, firește, în liniște amândoi. Natura in marea sa blândețe ori mai cu seamă genomul să poată fi făcuți responsabili pentru astfel de zâmbet in cazul acesta frumusețea dumneavoastră putându-se constitui într-o scuză plauzibilă, într-un alibi perfect. Aș fi mai mulțumit însă dacă nu v-ați grăbi să le invocați. Mi-e totul limpede ca lumina zilei. Zâmbetul acesta trece dincolo de "asortiment", de stamba rochiei, de linia costumului, de gest, normă, etichetă, de fișa postului, de orice. Dracu să le ia de răutăți, de porniri atavice, de lume sucită, de minți bolnave. Repede și fără șovăire. E ceva ce n-are nimic de-a face cu acele zâmbete ipocrite, istovitoare, consumate în grabă și asumate c-un mare eroism menit să le justifice sporul în plată, identificate, ca făcând parte din arealul unor funcționari recent bătuți de soartă sau acele zâmbete-mai mult zâmbre-piezișe, asimetrice, superioare, mustind de trufie-pentru care noi toti ceilalți nu suntem altceva decât niște sclavi-ale oamenilor de platou, analiștilor, divelor, divetelor și altor specii de studiou. Nu este și cazul dumneavoastră. Figura domniei voastre nu este sinonimă cu chinul. Este zâmbetul cel mai dulce, mai natural din toate câte au existat vreodată. Ceva,...ceva de care ți-e sete și foame permanent. Fermecător și discret ca mirosul gutuilor din fereastră. Ispititor ca o cupă de polen albinei care se abandonează acesteia cu frenezie, lasându-se devorată de nectarul și mirosul de floare. Vă mulțumesc doamnă! Nu vă ascund că m-așteptam ca privirea dumneavoastră să fi pălit de îndată sesizând aspectul oarecum umil pe care l-a împumutat înfățișarea mea în ultimul timp. Ignorându-l - s-ar putea ca pentru dumneavoastră prosperitatea nici să nu conteze- dați dovadă de o generozitate în plus pentru care vă sunt îndatorat până peste poate și mă veți înțelege sper, dacă în continuare vă voi sugera să păstrăm tăcerea. Să rămânem ferm pe poziții, pironiți locului cum ar fi cuminte și înțelept. Eu de banca pe, pe care stau răpit de farmecul care lăsați să transpară, domnia voastră privindu-mă insistent priponită, mă rog "legată" - dacă vă sună mai bine - de trenul care tocmai pufăie pregatindu-se să-și anunțe plecarea. Dealtfel ce ne-am mai putea spune?! În ceea ce mă privește știu chiar totul sau aproape totul despre dumneavoastră. Zâmbetul acesta vorbește mai mult decât ar putea-o face o mie de cuvinte izvorâte din beția simțurilor de care mai târziu amintindu-ne - lucru puțin probabil ținând cont că au fost spuse la beție - să ne pufnească pe amândoi râsul. ( Iarăși RÃUTAÞI! precum vedeți nu pot să mă abțin . Fac eforturi, tremur , transpir, degeaba, totul e în zadar. Destinul mi-e ca și pecetluit .) A fost un zâmbet apăsat, solar, aproape magic. Magic și efemer ca toate minunile și de aceea cu atăt mai frumos. Frumos ca strălucirea bobițelor de rouă pe o pânză de păianjen iradiind în soarele dimineții. Suav ca neaua care se va porni să cearnă și suprapus perfect peste aceste culori vi ale toamnei. O scurtă fulgerare din buze și atât - un sărut aproape ale cărui urmări nu s-au resorbit nici acum în totalitate.
Si dacă mă gândesc - nici nu știu cum îndrăznesc - că zâmbetul acesta se armonizează perfect cu linia coapselor pe care nu le văd deoarece vă aflați așa cum am spus într-un tren de mare viteză în mers de atâta vreme, tăindu-și cu greu cărarea prin stepa siberiană, dar cărora le intuiesc blânda chemare, atunci mi se pare că chiar am spus totul și nimic, nimic nu-și mai află rostul să fie povestit, oftatul meu adânc desigur și într-atât de evident, venind doar să susțină și să întărească și mai mult cele afirmate până acum.
Măcar un semn cu mâna să ne fi făcut. Ce nenorocire! Mă stăpânește încă de pe acum regretul că nu ne vom mai revedea poate niciodată. Peste câteva zile, peste câteva ore, peste poate doar câteva clipe va fi istorie, se va fi șters cu totul din memorie. Păcat! Nici nu vă închipuiți ce furtună poate declanșa un zâmbet într-un suflet chinuit. Ar fi fost poate mai bine să ne ignorăm reciproc, nu credeți? Peste poate!