Ora 23:48. București.
”Pe Florești 15, vă rog!” spuse domnișoara în negru și se pierdu pe bancheta din spate a unui taxi Logan, jumătate galben, jumătate negru.
Șoferul, un puști de 21 de ani, îndată începu să arunce priviri languroase în retrovizoarea complice.
A fost suficient ca amazoana mignonă să-și deschidă ochii căprui o singură dată. Prea mult pentru el.
L-a orbit.
”Spuneați că vreți să ajungeți pe Flo.. Florești, parcă, nu?” se bâlbâi acesta, sperând la un ciot de conversație, dar din spatele lui, nimic.
Reverifică fulgerător retrovizoarea.
Ea stătea cu ochii închiși. Fața îi era trasă într-o singură expresie - divin indescriptibilă.
Pentru următoarele 20 de minute traficul deveni insuportabil.
Cladirile, care niciodată nu îi păruseră lui Alex atât de aproape, acum păreau că se vor prăbuși în carosabil.
Claxoanele și glasurile pietonilor depășiseră cu mult maximul decibelilor admiși.
”Sunteți din provincie?”.. care odată făcea din muți - logoreici, sună total dezacordat.
În spatele lui se adânci o prăpastie uriașa.
Își mușcă buzele pentru a doua oară într-un minut.
”Da. Am ajuns. Florești 15!” spuse acesta tare, gândind că maniera în care accentua silabele, suna, mai curând, a epitaf.
” Ați putea merge încă 100 de m, vă rog?” se auzi din spate.
”Adică până în dreptul turnului B1”, se grăbi Alex să-și etaleze cunoștințele urbane, forțând un oarece râs.
Din spate nimic.
A încetinit, ușor.
Cei 10 lei de pe bancheta din spate, erau tot ce rămăseseră din esoterica Venus cu ochi căprui.
Stinse farurile mașinii și își fixă nerăbdător privirea pe verticala turnului cu 10 etaje mai aproape de cer, pe care luna - ca pe un ecran gigant - proiecta galopul norilor noctambuli.
”La ce etaj o fi stând!?” ...se întrebă acesta.
Un zgomot surd sfârtecă abisul aprinzând în urmă, una câte una, feresterele turnului.
*
”Loganul ăsta, dom'le, jumătate negru, trebuie să stea o vreme în service” spuse oftând vecinul de la 1, către vecinul de la 3.
”Biata fată!”