poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2273 .



Cărăbuși însângerați
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Oglinda Literara ]

2005-09-06  |     | 



CÃRÃBUȘI ÎNSÂNGERAÞI

M-am trezit înconjurat de o căldură sufocantă. Florile din livadă își scuturară ultimele petale. Fructe minuscule mijeau pe sub frunze, răspunzând chemării cireșelor de mai, ce așteptau sărutul soarelui să-și îmbujoreze pielița sub care se strângeau sevele și aromele timpurii. E mai, mi-am zis, deschizând larg fereastra. O boare fierbinte năvăli prin geamul camerei. De undeva, din văzduh, se năpusti către mine o gânganie zburătoare.
Zbor de vietate năucită, zbor orb și greoi, lipsit de văz și orientare, lovindu-mă în frunte. A căzut cu un pocnet sec pe hârtia din fața mea. Avea chitina înroșită și labele greoaie.
Mersul îi lăsa o dâră sângerie ciudată.
Fruntea mă ustura. Mi-am atins-o cu podul palmei și m-am speriat. O urmă de sânge se întipărise în palma deschisă. M-am repezit la oglindă. Aceeași pată pe frunte. Am deschis robinetul și m-am spălat cu grijă, răcorindu-mă.
N-a mai rămas nimic. Intrigat, am privit din nou coala de hârtie. Cărăbușul nu mai era. Doar urmele de sânge. Am mai apucat să văd cum, ajuns pe marginea pervazului, cărăbușul se prăbuși în afară.
Aerul de mai, continua să mă ispitească. Așa că am lăsat în continuare fereastra deschisă. M-am trezit în cameră cu încă două, trei coleoptere. Zburau la fel de năucite și de însângerate. Câteva n-au mai avut puterea sau cheful să iasă din încăpere. S-au oprit în jurul veiozei mele și-au rămas nemișcate.
Mi-am scos lupa și-am început să le privesc. Aceleași chitine însângerate, aceleași lăbuțe năclăite. Scârbit, m-am repezit să închid fereastra. "Aer am vrut, aer am găsit", mi-am zis, hotărându-mă să ies eu însumi din camera sufocantă.
În grădinița din fața casei, printre stânjeneii înfloriți, simțeam foșgăiala coleopterelor obosite. Nu m-am oprit. Am ieșit în stradă, hotărât să-mi pierd timpul în afara orașului. Am luat un tramvai ce mă ducea până undeva la marginea orașului. De acolo m-am urcat într-un autobuz suburban și am mers până la ștrandul care nu-și deschisese porțile încă. Am coborât și m-am simțit mai liniștit. Jur împrejur, nici țipenie de om. O liniște totală și deplină. M-am îndepărtat fără nici o țintă, de poarta ștrandului. Era dărâmată.
Ceea ce fusese cândva o alee, era acum doar un loc prăfos, cu frunze putrezite și bătucite de ploi și de vânt.
Am pătruns fără nici o greutate și m-am trezit în fața singurului bazin pe care-l știam din vremurile caniculare. Era gol. Adică nu. Pe fundul lui, într-o băltoacă roșiatică foșgăiau milioane de cărăbuși. Cohorte imense păreau că-și găsiseră aici sfârșitul. M-am uitat mai cu atenție, și mi-am dat seama că nu toți erau morți. Din când în când, unii încercau să se cațere pe crusta groasă și imobilă a celor nemișcați. O viermuială insolită, un zgomot surd și o vâltoare lentă se desfășura sub privirile mele uluite. Totul părea atât de straniu și de nemilos, încât m-a cuprins teama.
Cum de nu observasem nimic până atunci? Am plecat cu un fior rece, de-a lungul șirei spinării. Ce văzusem mă alarmase peste măsură. Nu mai fusesem martor la o asemenea invazie de coleoptere. Faptul că pe drumul de întoarcere, sub căldura soarelui primăvăratec, nu se mai zăreau nici un fel de zburătoare, mă mai liniști întrucâtva.
Am ajuns acasă destul de târziu. Mi se făcuse foame. După prânz m-am întins, așa cum nu făceam de obicei și am adormit. M-am trezit pe înserat. Am deschis geamul din nou, sperând s-apuc ceva din răcoarea primăvăratecă și m-am trezit iar cu o mulțime de cărăbuși. De parcă ar fi așteptat deschiderea ferestrei, gata de atac. După o clipă de bâlbâială, timp în care mi se umpluse camera, am reușit să-nchid fereastra. Auzeam pocnetul celor ce se repeziseră fără noroc, în sticla rezistentă. Pe cei din cameră, am început să-i vânez. Zburau greoi și neândemânatec, zburau ca netoții spre veioza aprinsă, căzându-mi în mână. Îi prindeam și-i aruncam în paharul golit de ceai, astupându-l cu farfurioara.
Așa, i-am putut privi atent. Aveau aceeași culoare sângerie și aceeași năclăială. Timpul pierdut cu prinderea lor, m-a făcut să nu-mi dau seama că a coborât întunericul. Am lăsat baltă observațiile asupra cărăbușilor și am ieșit afară cu paharul în mână.
Þineam strâns farfuria care le asigura prizonieratul. Abia când am fost sigur, că orice posibilitate de întoarcere era exclusă, am ridicat-o. M-am așteptat să-și ia zborul imediat. Dar nu. Cu mare greutate s-au lăsat pe caldarâm. Apoi am descoperit puzderie de făpturi mișunând în penumbra serii. Din când în când își luau zborul și se îndreptau greoi, pe sub nasul meu, spre lumina becului din colțul străzii. Becul abia de se mai zărea. S-aruncau orbește spre el. Părea că un blestem picase pe existența acestor făpturi, silindu-le să-și caute un loc în lumina aprinsă. Am încercat să privesc și spre alte lumini, mai îndepărtate, dar mi-a fost imposibil. O pulbere întunecată încețoșase totul. Un nor uriaș invadase orașul, întunecându-l nefiresc. Vecinii ieșiseră pe străzi.
Stăteam și asistam într-o muțenie ciudată, la invazia nefirească și sinistră.
Fiecare pas pe care îndrăzneam să-l facem era un supliciu. Sub tălpi trozneau zeci de trupuri chitinoase, umplându-ne cu o mâzgă alunecoasă și perfidă. Am intrat în casă. Am mai prins câțiva cărăbuși pătrunși odată cu mine pe ușă, și n-am mai avut curiozitatea să-i studiez. I-am dat pradă paharului, punând farfurioara deasupra. Apoi m-am așezat la geam. Vroiam să văd sfârșitul acestei invazii. Senzația de frică nu mă părăsise. Iar atunci când becul explodă și strada se cufundă în întuneric, frica s-a transformat în groază.Toți cărăbușii s-au îndreptat spre ferestrele luminoase. Undeva, departe în oraș, părea că arde ceva ca un rug uriaș. Prin marea de trupuri în zbor, apucam să zăresc, câte o pală de lumină roșiatică. Apoi n-am mai zărit nimic. Trupurile cărăbușilor adunate la fereastră deveniseră atât de înghesuite încât mă făcură să renunț. Mă săturasem să tot privesc la burțile lor inelare, roșietice, îngălbenindu-mi sticla ferestrei, o sfidare la adresa neputinței mele de a înțelege.
Stăteam în întuneric și mă gândeam la o soluție. Brusc mi-a venit ideea salvatoare. Am apucat o canistră cu benzină, am ieșit pe stradă fără să-mi pese de trupurile strivite sub pantofi, și am vărsat-o pe caldarâm. Apoi i-am dat foc, așteptând. De parcă nu le-ar fi păsat, cărăbușii se repezeau în lumina flăcărilor, alimentându-se cu trupurile lor. Îngrozit, am dat să m-aproprii. Căldura devenise atât de puternică, încât orice apropiere era exclusă.
Chitina ardea pârâind, sub efectul benzinei. Mi-am luat canistra și am fugit. Privind pe fereastră, am văzut cu groază cum focul se întețea. Apoi a început să se prelingă aidoma unei lave incandescente spre rigola stradală.
Flăcările hăpăiau norii de insecte ce se aruncau la pieire. Un miros insuportabil se degaja sufocant. Mi-am dat seama că nu fusesem singura persoană care recursese la acest mijloc de salvare, când alte lumini, de la alte focuri, mai apropriate, se întrezăreau de-a lungul străzii. Ciudat era doar numărul mare de cărăbuși care continuau să se arunce în flăcări.
Primele raze de soare, ne-au găsit pe toți privind la această sinucidere în masă, așteptând cu groază ca focul să se extindă. Soarele a potolit setea de zbor, aruncând lumină deasupra rugurilor întunecate. Am ieșit din nou afară, privindu-ne unii pe alții cu spaimă. Rigolele fumegau sufocant, iar gurile de canal se înfundaseră cu o cenușă solzoasă. Pe fețele unora dintre noi, un zâmbet nefiresc și șui, luase locul muțeniei înspăimântate.
Deodată, din senin, un tunet s-auzi deasupra capului. Am tresărit, apoi m-am bucurat. Nori de ploaie s-adunau grăbiți. Odată cu primele picături, am părăsit curtea și am intrat la adăpostul locuinței. M-am întors din nou la pahar și am constatat la prizonierii mei o agitație nefirească. Încercau să evadeze. De parcă le-ar fi dispărut amorțeala din trup. Am lăsat pe unul din ei să iasă și l-am strivit cu cartea pe care o pusesem la îndemână.
Câteva urme roșietice de sânge mai rămăseseră pe geam. Ploaia spăla orașul, răcorindu-l.


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!