După-amiaza e ca o femeie zurlie, șaraiman și șaraiman, pe tocuri, fardată strident, îngălată, smotocită și mahmură de cheful de peste noapte, iar liniștea e spartă numai de ciocănitul enervant, dezacordat, pe coardele țambalului, hopai diri-da, când lumina e aproape lichidă, că bani ți-oi da, și vin ți-oi da, iar ziua are în ea ceva tandru și aproape apocaliptic, când rarii megieși merg pe uliță de parcă ar călca pe ape adânci. Eu sap în arie un loc secret unde sper să descopăr ceva fabulos, lasați-ma lânga pahar, prin geamul puțin, în spate, se aude gura tuberculosului cum o toacă pe Didina, că doar i-a călcat strâmb pe timpul colectivizării, iar el n-a uitat nici acuma, iar orice lipsă e un bun prilej de aducere-aminte, că sunt copil al nimănui, sub zarzărul vecinei, unde stă lăutarul de înmormântari, să-mi văd părinții, frații, să ies din groap-afară, veșnic prăfuit de sacâz, se desenează o umbră de animal rănit și ireal, baba Manda încă mestecă mămăliga, în mijlocul bătăturii, într-un ceaun de tuci pus pe pirostrii, tușind în broboadă și făcând rotocoale din fumul de mahorcă trasă cu infinit nesaț, din frizerie se aude, la difuzor, lume, dragă lume, aș munci la plug și coasă, aoleo, cum încremenește această clipă dintr-un univers pitic și deloc complicat, mai neică, dragă, numai să te am acasă, când se lăcrimează a sfârșit de lume, în același ritm cu ciocanul vânzătorului de zorzoane și de tinichele care lovește delicat metalul moale din care se vor naște salbe, cercei și inele de înșelat gușterii cu aur calp, mama spală o copaie de rufe puține, scămoșate, decolorate, iar mirosul de săpun de casă se întinde până în colțul unde vânzătoarea de semințe de floarea-soarelui stă ciuș și moțăie, bolborosind pe limba ei despre anii ei și tinerețea care au zburat ca pasărea, casele sunt și mai pitice sub soarele drept, iar aerul greu seamănă cu un ficat cirozat și aduce cu el miros de lavandă, de vin trezit și de urină cursă, peste noapte, pe gardul de-alături, în vreme ce găștile de olăngari, japcăi și halimai sunt toate tolănite prin unghere, așteptănd răcoarea nopții. Doar vocea nazală, ușor falsă, plângăcioasă precum a unei fete mari abia dezvirginate, a țârcovnicului băutor de rachiu arzător și tulbure, răzbate dincolo de zidurile birtului, prin ușa larg deschisă, cu piatră luminoasă, măi, dar n-am avut noroc, în vreme ce eu, atent și frenetic, tot răscolesc pământul cu un cuțit bont, gândind că secretele oamenilor se îngroapă totdeauna adânc și-n locuri neumblate, câtă vreme aerul zumzăie de atâta neliniște și atâta timp cât e o zi lungă de joi, când moleșala toropește sufletul și mahalaua pare părăsită, iar dragostea începe să aibă un parfum aparte, de varză cu cârnați, bu-bu-bu-bui-bui, când de-a lungul uliței, un fotograf de bâlciuri, bun de gură precum avocații luați pe tocmeală, încremenește această clipă pe care o scufundă într-un castron cu zahăr candel pregătit să închege susanul.