poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1780 .



dresorul
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [terrabac ]

2010-08-19  |     | 



Apare brusc în mijlocul câmpiei negre: își ia avânt prudent spre cer, dar pe măsură ce înălțimea devine prietena, el e tot mai îndrăzneț, spărgând cu duritate norii albi cu vârful tocit de timp. E muntele ce a uimit privirile din totdeauna. Nu că ar fi un munte frumos sau de o înălțime amețitoare, e pur și simplu un munte singuratic, iar singurătatea întotdeauna stârnește milă și respect nemotivat.

Cu ceva timp în urmă, în tipul unei migrații, lupii, în căutarea hranei au dat peste el. Era plin de capre montane care săreau pe pietrele încinse cu o sprinteneală îndrăzneață. Lupii le priveau cu gurile căscate, salivând abundent și mureau de foame. Au trebuit să se mulțumească doar cu vizionarea filmului, căci viața respins orice cerere din partea lor de a intra măcar secvențional pe peliculă. O parte din ei, care se săturaseră până în gât de spectacolul prea lung și prea gratuit, au acceptat un rol de hoit, alții în scurtmetrajul „Canibalul”.

Atunci a apărut el cu jeepul și totul se schimbă în bine. Și-a construit o vilă, și-a sădit grădină, și-a săpat piscină pe o stâncă abruptă. Stând zile întregi pe șezlog, privea uneori pe sub ochelarii de soare în jos. Le vedea mutrele rugătoare întinse spre cer, în rezultat el arunca câte un biscuit de ovăz, câte un ciolan, coji de pâine. Ei nu mai urlau a foame nopțile spre lună – bucuria aducea un sunet ciudat: lătratul spre vârful muntelui mereu ascuns.


E duminică cu dimineață proaspătă. Ca de obicei, se aude sunetul unui motor alunecând la vale cu dresorul călare pe el. Se oprește undeva la marginea pădurii, sub brazii gigantici pe care, locuitorii orașul cilindric de mai jos, nu s-au îndurat să le taie existența. Își încalță cizmele de cauciuc, și iese din mașina pitită bine de orice privire de jos. Aprinde o țigară și cu pas domol o ia spre zidurile orașului. Se oprește busc, își dă o palmă peste față, apoi se întoarce spre mașină, făcând semn cu degetul. Tot atunci, de pe bancheta din spate, coboară două siluete cu barbă și îmbrăcate în negru. Merg spre stăpân cu pași mici, privind mereu doar picioarele.

Dresorul se apropie, privind mereu cu atenție în jur, de zid. Se apleacă ușor peste lucrurile de jos, scoate un sunet - semn de nemulțumire, apoi scuipă în dreapta sa. Se mai învârte câteva clipe ,cu mâinile la spate, în jurul movilei, înjură în șoaptă nu știu pe cine. Acum stă pe loc, nu face nici o mișcare care sa-i trădeze viață din corp, dar brusc se întoarce cu fața spre cei doi, le face un semn cu degetul, apoi le zice într-o semi-șoaptă:

- Azi pe jos. Mă grăbesc. Până dimineață să fie totul la locul său.

Slugile dau din cap afirmativ și își continuă treaba. Dresorul își mai aprinde o țigară și cu pas greoi se îndreaptă spre mașină.

La vilă liniștea dă să moară sub talpa zgomotului de motor, dar își revine repede. El privește atent ferestrele; nici una nu trădează viața. Intră în casă. Ușile scot sunet de sticlă spartă. În dormitor tobi doarme. Îl mângâie pe cap, apoi îi trage un pumn în bot. Coboară scările în grabă, lăsând miorlăituri puternice în urma sa. În bucătărie, deschide frigiderul cu inscripția „fericire” , alege o sticlă și iese cu același sunet de sticlă


Omul de dincolo de râu nu a sperat niciodată să moară. De fapt, el nu a sperat niciodată la nimic. Când a coborât de pe munte, fugind, la trei ani, din portbagajul jeepului, urmărit de persoanele cu barbă și îmbrăcate în negru, a reușit să treacă de linie, și dresorul l-a lăsat în pace. De ăștia el avea destui. Nici omul nu știa de ce a fugit, cu atât mai mult dresorul. Nici acum nu știe dacă a făcut bine sau nu. El nu poate simți libertatea, și nici bucuria. E omul ce nu știe ce poate arde și ce poate stinge pielea. E cel ce nu știe cum se moare și nici cum e să naști. E om ce nu știe că e om.

Uneori, în oraș, apare câte unul de seamănă cu omul de dincolo. Primele simptome ale bolii sunt: bipedie, refuzul lătratului, căderea cozii, mai târziu apărea năpârlirea parțială. Câinii îl încolțesc repede de tălpi, îi sug puțin sânge, atât ca să poată trăi, apoi, după cu zice obiceiul: „ urinat puțin pe față și peste zid cu el!”.



În colibă întunericul geme subțire într-o partidă de sex cu liniștea. Omul stă pe pat cu privirea ațintită spre ușa îndreptată spre locul unde dimineața soarele se naște. Acolo e locul unde el crede că s-ar simți bine. Nu e prima dată când gândul la o fugă nebună pe iarbă spre alte locuri. Ar uita de anii lui, de reumatism.

- Bă!

Omul doar își aplecă privirea și ieși din colibă. Nu e surprins să audă o voce.

- A, dresorul! Rostește el moale cu o oarecare încercare de a părea puțin uimit.
- Ca de obicei nu ești uimit să mă vezi, cu toate că faci mutra aia de prost, tot nu te cred. Dar lasă c-o să vină și ziua în care o să te uimesc. Fii sigur de asta.
- Eu… nu…
- Ce, mă, parcă tragi să mori. Fii bărbat!
- Ce-i aia?
- Lasă, nu mai contează. Acum contează ce am eu aici. Și scoate sticla cu votcă.

Omul zâmbește fără sa-și întoarcă privirea spre dresor care, cu sticla în mâna întinsă scote un rânjet identic canin.

- Iarăși votcă?!
- Dar ce ai vrut sa-ti aduc vin? Doar ti-am spus că ăla îl țin pentru sărbători.
- Ale cui?
- Ale mele. Pe cine să sărbătoresc dacă nu pe mine?!

Omul oftează scurt, privește pământul dintre picioare câteva clipe, apoi se scoală brusc și se îndreaptă spre intrarea colibei.

- Lasă că o să meargă și votca.
- De ce, mă, ești atât de nerecunoscător? Tu ar trebui să-mi săruți mâinile și picioarele pentru bunul adus. Aaaaa… și tot ce am mai scump. Eu văd că tu îți ei nasul la purtare. Nu trebuia să te scap atunci. Mamăăă, ce șuncă fragedă era să
fac! Dar n-am făcut-o, și acum sufăr din greșelile mele.
- Și acum, de ce ai venit? Să mă ameninți că mă vei face șuncă? Spune omul cu simptome de nervi pe față în timp ce iese din colibă cu două pahare în mână.
- Du-te, bă, de-aici. Acum nici tobi nu te mănâncă.
- Mai ții câinele ăla pe lângă casă?
- Da.
- Și încă mai crede că e fiul tău?
- Da.
- O, scuze! Am uitat că e câine. Ha-ha-ha!

Râde cu poftă, și dresorul îi urmează exemplul câteva secunde, apoi se oprește brusc, își privește cu ochii încordați vecinul, se apropie de el și-și lipește fruntea de fruntea lui. Buzele îi tremură, dovadă că dinții îi ține strânși. Într-un sfârșit scapă un sunet:
- Băăă!
- Ce?
- Cum ce?! Mă jignești. zice dresorul cu vocea tremurând, dar totodată moale ca un biscuit muiat în lapte.
- Iartă-mă!
- Na, mă, toarnă și taci din gură, și întinde sticla cu votcă.

Omul o ia fără a se gândi mult, o deschide cu mișcări grăbite și apropie nasul de gura sticlei: se strâmbă și se scutură. Umple un pahar plin ochi și-l întinde dresorului, apoi mai umple unul pentru dânsul. Dresorul fără să zică nimic și fără nici o emoție sau reacție îl dă peste cap și mai cere unul. După al doilea pahar dresorul pare să fie pe gânduri. Omul își dă seama și se pregătește să asculte, dar e dezamăgit repede – încă un pahar. După ce dau peste cap paharele și le pun atent pe pământ, tăcerea se rupe:

- Știi la ce mă gândesc eu?
- La ce?
- La târfe!

Omul se schimbă brusc la față. E adevărat că habar n-are ce sunt alea, dar instinctul îi îngălbenește pielea involuntar.

- Ce-s alea?
- He-he-he! O faci pe prostu!
- Ba nu! Chiar nu știu.
- Hai, mă, dă-te-ncolo! Câinii în fiecare duminică aruncă câte două-trei exemplare. O să-ți aduc una.
- De ce?
- Uite, începi să mă enervezi. Cum de ce, fraiere?! Să te distrezi!
- Asta cum vine?
- Cățea. Îți spune ceva?
- Da.
- Uite cum câinele călărește cățeaua, așa și tu târfa.

Liniștea din nou trece la treabă, dar e concediată repede de vocea dresorului care mai cere o doză.

- Cât mă costă distracția?
- Trei țânci dacă faci, e bine.
- Adică?
- Adică, tu o să te distrezi, iar de restul se ocupă ea.
- Bine. Zice omul și scapă o privire de copil fericit.
- Prin bine lecțiile mele, nu? Nu degeaba mi să spune dresorul.
- Zău?
- Da. Pe câini, ce-i drept, nu i-am dresat, ei singuri au hotărât că mi-s datori cu ceva, și eu nu m-am supărat. Nu sunt eu de vină că ei sunt proști. Nici un câine nu a reușit să mă vadă, și probabil n-o să mă vadă niciodată. Un lucru mă sperie: toți mai mulți se nasc ca tine, și nu e bine. Dar… hai să lăsăm! Eu trebuie să plec. Peste vre-o jumate de oră va răsări soarele și mi-e contraindicat.


Până la răsăritul soarelui omul a hoinărit prin câmpie. Privea visător spre munte și repeta: „ Acolo e târfa mea! O, nici nu știi cât de mult te aștept. O să ne facem un oraș al nostru, un oraș ca cel din munți…” Acum e aruncat brusc, din vise în realitate, de un miros puternic. Se apucă de nas și continuă să meargă. Râul e de vină. E râul pe care, cu mulți ani în urmă, la trecut fără să fi știut să înoate. Are aceeași apă galbenă bâhlită, dar care în contrast cu razele de lumină arată atât de frumos.

Omul se așează pe mal. Privește nemișcat apa, apoi scapă un cutremur din corp. O pată roșie plutește încet drept în fața lui. Nu știe ce e, dar e speriat. Se ridică de jos și preț de câteva minute merge odată cu apa la vale. La un moment dat bagă mâna în apă, și o senzație plăcută îi inundă trupul. E păr și nu sânge cum credea el că el ceva mai devreme. Strânge părul în pumn și încearcă să scoată fenomenul straniu ( până acum credea că părul poate fi doar de culoare neagră).

Acum îi strânge chipul în palme. Caută mâini și picioare, dar fără nici un rezultat. O sărută și simte cum i se scurg lacrimi pe obrajii fierbinți. „ Dresorul mi-a spus că semeni cu mine…”, scapă el printre lacrimi.

Soarele îl așteaptă cu zâmbetul pe buze. El merge cu pași siguri, apăsând cu tălpile crăpate iarba. În rucsac părul ei cântă ceva necunoscut pentru el.


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!