Mă văd aievea, pășind agale pe poteca de lângă gardul pătruns de putregai și vreme. Fără să observ că, între timp, se pierduseră câteva stinghii, iar pe alocuri gardul abia se mai ținea, cârpit.
Cine să-l repare?! Cine să facă altul în loc?!
Mâinile proprietarului au îmbătrânit, s-au înțepenit de reumatism, nu mai pot ține cuiul și ciocanul.

Merg pe lângă gard fără să văd că salcâmii se uscaseră de anii trecuți, iar, pe drum, așternutul de pietriș dispăruse sub șleauri. Merg agale, fără să-mi dau seama că și eu mă maturizasem și, de-acum, gândeam cu voce tare, cum îl auzisem deseori pe bunicul, vorbind ba singur, ba cu necuvântătoarele, fără să bănuiesc că cineva, din umbra gardului, m-ar putea auzi:

„Alo, tinere, vorbești de unul singur?!”

A vorbi de unul singur, sau a vorbi cu tine însuți, nu știu dacă e o calitate sau un defect. Cert e că se moștenește, se transmite prin genă, ca natura sexului, de pildă, de la părinți la urmași.
Să vorbești: nu cu vântul, nu cu frunzele sau cu nucul; să vorbești cu tine sau cu nimeni. Nu știu dacă e bine sau rău.

„Alo, tinere, vorbești de unul singur?!”, aud eu și tresar surprins, îngăimând o scuză, al cărei rost nu-l pricep și mă îndepărtez ca un câine fricos, alungat cu pietre, ca și când aș fi săvârșit un act necugetat, interzis de lege sau de lume.

Să vorbesc de unul singur!
Promit că n-o să se mai întâmple.
-Și totuși...? Că se aude. Te va auzi vreo piatră, vreun nor și imposibil să nu spună și altora. Iar aceștia, altora. Și așa, toate la toate și toate la toți. Că nu pot ține doar pentru ei sau pentru ele. Până la urmă, vor face o gaură în pământ, în care să strige: Tânărul vorbește singur!

-Nu e adevărat. Nu. Nu vorbesc singur. Stau de vorbă cu Nimeni.

Mă dor palmele de atâta mers pe jos. Și tălpile de atâta mers în zbor. Se vede normal lumea: așa cum nu e, așa cum nu a fost, așa cum nu va fi.

Se face că merg spre casă, călcând pe frunze moarte, nemăturate la timp. Un cârd de gâște mă petrece gălăgios, cu sâsâituri.
Iată-mă la fântâna din colț, la Sibișeanu, în jgheabul căreia, ca niște copii ce eram, ne bălăceam până ce, numai izgoniți de câte un bici, făceam loc vitelor însetate, care veneau de la câmp.
Se face că muma Stana mă întâmpină de după gard:
-Ai venit pe acasă? Bună ziua!
-Săru’ mâna!
Femeie solidă, oacheșă, în putere, era muma Stana, zisă Sârba, fie-i țărâna ușoară! Era o femeie guralivă și curioasă nevoie-mare: nu era om care să-i treacă prin fața curții fără să fie „cusut” și descusut.
-Iaca, ce să fac, șalele astea!, parcă o aud văicărindu-se. O văd vie în fața ochilor, cu toate că a călcat de mult în câmpul cu verdeață, iar eu mă aflu niciunde altundeva decât într-un lift. Parcă o aud: Șalele, în rest, sunt sănătoasă! Aș mânca și aș bea cât zece.
-Bătrânețile!..., zic eu.
Ea se face că nu aude; nu se dădea, nicicum, bătută.
-Când pleci?, zice ea, într-o doară.
-Abia am venit.
-Mamă-ta e acasă. Doar ce-a intrat în obor. Ai auzit? Au găsit cărbune, lumea vorbește că și petrol...
În împrejurimi, în urma unor prospecțiuni geologice, cică s-ar fi descoperit zăcăminte de cărbune și se zvonea că se va deschide o mină de suprafață. De această descoperire, mulți își legaseră speranțele; mulți făceau naveta la oraș și erau sătui de atâta du-te-vino, iar alții s-ar fi întors de prin țară, de pe niciunde, la locurile de baștină.

A venit apoi 1989, oamenii și-au primit pământurile înapoi. De fapt, bătrânii și-au primit pământurile înapoi. Că satul a îmbătrânit. Iar ei, bătrânii, nu le mai pot munci și nici plăti lucrările din pensiile lor de agricultori. În ultima vreme, și-au forțat puterile, au luptat vârtos cu pământurile, cu plugul tras de cal, dar natura le-a fost potrivnică.
Din pensiile lor, acum țin agricultura. Din păcate, însă, agricultura nu ține cu ei. Din pensiile lor...

Se face că trec de vechea piatră de hotar, acolo unde bunicul a avut vatra de casă. Inima mi se strânge. Din cărămidă arsă, nefinisată la exterior, casa în care m-am născut e tristă. Frunzele moarte ale toamnei se întind la picioarele mele, ca un covor în fața unui demnitar. Poarta se dă în lături singură, cu scârțâit jeluitor. Totul pare părăsit, sau adormit, sau fără suflare. Doar ziarul, lăsat de poștaș între capetele a două scânduri de gard, dă semne că acea casă e locuită.

Pe mama o văd, prin ușa deschisă, trebăluind în bucătărie. Tare se mai bucură când mă vede.
-Bine ai venit!
Ca orice mamă: se bucură.
Universul ei, mic. Viața ei petrecutu-s-a în limitele unei curți de oameni obișnuiți. În acea curte s-au născut visele ei, acolo vor fi îngropate. Și eu am fost o frântură din visul ei. Și fratele meu. Două frânturi de vis, luate de vânt și duse prin te miri ce colțuri ale țării.
Acum mă întorc străin. Doar pentru o zi, mă întorc străin.
Mă sărută pe amândoi obrajii, cum îi e obiceiul. Fără ca măcar să-mi trag sufletul de la drum, mă obligă să iau loc la masă și să mănânc ceva.
-Că ți-o fi foame. Drumul e lung.
Mă întreabă dacă pe fratele meu l-am mai văzut. Știe că, deși suntem în relații bune, ne vedem foarte rar; fiecare cu viața sa.
-Se poate? Doar sunteți frați!, mă ceartă ea.
-Nu, mamă, n-ai să înțelegi niciodată cum e să trăiești la oraș.
Nu pot să-i spun că fiecare e condiționat de ceva: de un lift, unde să fii blocat; de un strung, pe care trebuie să-l repari; de un picior, pe care trebuie să-l ții în ghips pe termen lung.
După ce, vrând-nevrând, gust ceva, potrivit unui obicei intrat în sânge, mergem în casă, unde mama îmi arată noua zugrăveală, făcută de ea cu rola, perdelele și fața de masă cusute de mâna ei, carpeta lucrată în iarna trecută. Nu stă. Are spirit creativ și aplecat către frumos. Ca oricărei mame, îi place frumosul. Nu stă. Robotește prin gospodărie, de dimineața până seara. Când nu robotește, lucrează în numele frumosului: coase, țese – adică se odihnește. Nu stă. Are rostul ei, în strâmtul ei univers. Își are rostul acolo.
-Tu? Ce faci?
-Eu? Blocat în lift. Sper ca, în curând, să fiu liber.
Nu înțelege sensul spuselor mele.
-De... Dacă v-au băgat la bloc...
Mă întreabă, cu privirea ațintită pe carpetă: Îți place? Are și model frumos.
-Da. E frumoasă.
-Dacă-ți place, ia-o tu! Lui frate-tău am eu ce să-i dau.
Mă apropii de un perete; pipăi carpeta: este tare, confecționată din lemn. O cercetez mai atent: lemn; placaj melaminat. Deschid mai bine ochii. Îmi dau seama că mă aflu în aceeași cabină de lift, în care rămăsesem blocat cu nu știu câtă vreme în urmă.
-Binecuvântat fie liftul ăsta! Binecuvântat.