Adam a rămas în America așteptând reântoarcerea mea. Baloo avea să traverseze, din nou, oceanul. Parcă știa!După ce am terminat toate celelalte preparative, înainte de plecare, i-am deschis ușa cuștii de transport și el s-a grăbit să intre. Copiii ne-au condus la aeroport. Mi-am luat vesta cu fulgi în bagajele de mână dar nu știu exact ce m-a determinat.
În câteva minute urma să decolăm. Ziua care o "furasem" de la viață, la venire, prin schimbarea fusului orar, acum urma să o restitui, ca un hoț prins asupra faptului. Am scos din cutia indianului "spațiul iubind timpul" și le mângâiam între degete, pipăind fiecare centimentru, încercâm o invocare către Mihai. Aveam o durere îngrozitoare de cap și o însoțitoare de bord mi-a oferit o bulină, însoțind gestul de un zâmbet profesional. Pe ecranul avionului , am urmărit câteva filme americane și apoi am adormit. Zgomotul monoton al motoarelor și parcursul fără turburențe, mi-au produs un somn odihnitor. O sunasem pe Cornelia și, după ce i-am spus la ce oră vom ajunge, o rugasem să mă aștepte la aeroport. Priveam prin hublou relieful Europei și când am văzut panglica albastră a cursului Dunării am urmărit-o până când, tresărind, am identificat acel "cap de câine" ce marca intrarea Dunării în România, pe la Baziaș. Am aterizat cu bine în aplauzele călătorilor. Cornelia m-a sărutat și m-a îmbrățișat. Baloo a recunoscut-o și a lătrat vesel, chiar dacă sunetul era profund și puternic. Mașina a pornit cu un demaraj lent și, după câteva secunde, de rulat am revăzut pomul cu vâsc. Am rugat-o să oprească pentru câteva minute. Þigănci cu buchete de ghiocei și viorele, așezate frumos în coșuri de papură, te îmbiau să cumperi, în zumzetul albunelor ce erau prezente peste tot. M-am urcat înapoi în mașină cu palmele pline cu flori de primăvară. O albină rătăcită mișuna la parbriz. Cornelia a deschis geamul și a lăsat-o să iasă. Baloo lătra asurzitor, rar, profund, a vesilie. Eram din nou acasă, în Romania. Am sunat copiii, uitând că ora era nepotrivită, uitînd de fusul orar.
Somnoros, George a răspuns la telefon:
-Hello!
-George, scuză-mă! Am uitat de fusul orar și că ora ar fi nepotrivită. Am ajuns cu bine.
Vocea somnoroasă mi-a răspuns laconic:
-O.K.
Apoi, după ecoul cuvintelor, am perceput declicul ce marca încheierea legăturii.
Sediul fundației Corneliei, era cochet, cu cinci încăperi pentru birouri, o sală de consiliu, flancată de un oficiu, și două camere mici dotate cu câte un pat și câte un șifonier. Utilarea era încheiată de utilare cu câte o chiuvetă mică pentru fiecare cameră de odihnă. Mi-am luat cîinele și bagajele și am urcat. După câteva minute, Cornelia a urcat înmânându-mi cheile și actele unei mașini a fundației, asigurându-mi astfel autonomie de dplasare. După asta, s-a scuzat că are multă treabă și a dispărut. Activitatea asta, complexă și febrilă de la fundație o ținea în formă. L-am chemat pe baloo și am coborât pentru o plimbare scurtă, ceruse afară, după care ne-am reântors în camera noastră. Paznicul meu s-a așezat la picioarele patului privindu-mă prin claia de păr negru ce-i acoperea ochii cu generozitate, cu capul așezat pe labele uriașe.
-Să fii cuminte, Baloo, mă întorc repede. S-a ridicat, mi-a lins mâna, apoi s-a întors în locul lui de veghe de lângă pat, tolănindu-se pentru somn.
Bucureștiul era în plină recesiune. Pe la sediile diferitelor instituții se desfășurau manifestații ale pensionarilor, care cereau să nu li se micșoreze pensiile, ale polițiștilor care doreau să le fie plătite orele suplimentare și sporurile de noapte, ale funcționarilor publici care cereau să nu le fie micșorate sporurile...M-am întrebat ce categorie socială nu este în stardă cu excepția parlamentarilor, dacă îi putem numi o categorie socială. În aceste vremuri grele trăiesc bine numai politicienii. Criza economocă nu mă afecta pentrucă aveam banii suficienți de mulți și bine plasați, pe de o parte, iar pe de altă parte că nu făceam cheltuieli excesive. De la Mihai am deprins să trăiesc decent și fără excese..
Hoinăreala asta fără țel mi-a făcut bine. Peisajul, atât de familiar, mă făcea să mă simt în siguranță.
Și în America mă simțeam în siguranță dar aici eram acasă! Da! Acasă!
Am ajuns la fundație și baloo , pentru o clipă, a săltat capul, apoi, oftând bătrânește l-a trântit inapoi pe labe. Am simțit nevoia să-l mângâi, să- scarpin. Cum m-am aplecat și l-am atins s-a întors cu picioarele însus, acceptându-mi răsfățul ca pe o favopare ce mi-o făcea.. Am deschis geanta de voiaj în care păstram lucrurile mai de suflet.O mulțime de nimicuri, începând cu caseta indianului, până la scoicile lipite pe care mi le dăruise Mihai spunându-mi că le-a cules din urmele pașilor mei.Le-am mirosit și izul de nisip sărat mi-au trezit amintiri. Am pus la ureche un ghioc uriaș. Sunetul acela tainic, aducând cu spargerea valurilor, m-au decis: plec la mare!Plec la mare!!! Doream să revăd casa de pe plajă. Autostrada, veșnic neterminată, mi-a scurtat mult din drum dar am dorit să traversez Dunărea cu bacul, din superstiția că trecând peste apă, așa, voi lăsa grijile toate pe malul celălalt. Ce griji aveam? Ce căutări? Sunt o femeie matură, fără grija zilei de mâine, independentă material și mai nou, văduvă. Ce aiurea sună acest "văduvă"!Când pronunți cuvintele astea te aștepți să vezi o femeie ofilită, încercănată, îmbrăcată în negru. Nu eram nici văduva veselă dar nici proiecția sumbră a acelui cuvânt, eram o văduvă.
Oare ce face Costel? S-o fi însurat? O fi pe mare cu barca primită în dar de la Mihai?
Baloo a acceptat să-i pun centura de siguranță și stătea pe scaunul din dreapta mea, cu capul pe fereastra deschisă, lăsând curentul de aer să-i dezvelească ochii și să-i fluture urechile. am ajuns aproape de plajă. Am coborât și Baloo își ținea lesa în gură. botnițaera atârnată de zgardă și se legăna, dreapta-stânga în ritmul pașilor lui de urs. Am traversat pâlcul de arbuști îndreptându-mă spre "casa de la mare". "Bastonul înverzit" fusese tăiat. Nu rămăsese nici măcar ciotul. Căsuța se transformase într-o casă de vacanță a unor oameni înstăriți, cu termopane, antenă T.V. și baterii solare. Am făcut un ocol mare îndreptându-mă spre promontoriul unde Mihai pregătea " material pentru guvidoterapie".M-am întins pe nisip mirosind pietricelele și scoicile.Pe vârful pietrei pe care Mihai își sprijinea picioarele s-a oprit un pescăruș și a întors capul privindu-mă iscoditor și atent, cu un ochi mare, închis la culoare ce ieșea în evidență pe fondul penajului, orbitor de alb, ca o gură de puț.Baloo ținea la distanță curioșii sau pe cei ce ar fi putut să-mi tulbure întimitatea.
Am plecat spre casă. Foame nu-mi era și în trei ore aveam să ajung șofând lejer.Se apropia o nouă localitate și placa cu titulatura: ÞÃNDÃREI m-a determinat să reduc viteza și odată cu asta mi-au năvălit în minte poveștile lui Tavi și ale lui Toni despre acest Þăndărei.
Mihai obișnuia să-și petreacă vacanțele de vară aici în apropierea unui loc pe care-l evoca adesea:" Curul morii". Am frânat în dreptul unui grup de localnici ce se holbau la o mașină de lux și, jenată, am întrebat cum pot ajunge la locul numit Curul morii.Câțiva m-au privit mirați dar un bărbat mai în vârstă mi-a spus că își amintește unde este zona și mi-a explicat cum să ajung.Înainte de a pleca spre destinație acesta m-a avertizat că partea aceea a orașului are drumuri cam proaste.
-În țigănie, doamnă, drumul e cam rău.
Am mulțumit și am urmat pas cu pasindicațiile ce mi le furnizase domnul acela"brunet". Str[yile deveneau din ce ]n ce mai]nguste, gardurile mai vechi, casele mai nengrijite.
Am mai opr4it ]nc[ o dat[ ca s[ mai ]ntreb pe cineva, sau cum spunea Mihai:"să confrunt harta cu țăranul". Pe dreapta și pe stânga drumului erau ca niște statui femei în vârstă, toate îmbrăcate în negru, cu basmale înodate sub bărbie.
Drumul se oprea, parcă nehotărât între a o lua la dreapta sau la stânga, îngustându-se din nou.Am mai salutat o bătrână și după ce mi-a răspuns la salut am întrebat-o cum ajung la locul menționat.
-Da ce cați mata pă lângă gârlă?
Bătrâna de urechile căreia atârnau niște cercei mari, de argint, mă privea curioasă. Urechile, ca de pergament, legănau tortițele uriașe, spre stânga și spre dreapta, odată cu mișcarea imperceptibilă a capului, Fără să-mi aștepte răspunsul, bătrâna a ridicat o mână uscată din poală și mi-a arătat direcția de urmat. În mâna dreaptă ținea, între degetul mare și cel arătător, o lulea, arsă de foc, cu capac de argint în formă de turban, capac ce trona deasupra corpului pipei din care se ițeaun nas subțire și8 coroiat de turc tuciuriu, încrustat în lulea. am mulțumit și stăteam privind fumul de tutun ce se ridica, albăstru, și îșicurba traiectoria spre locul indicat de bătrână.
-Da, maică, ce cauți tu pe aici și a cui ești?
Am rămas pironită. De fapt, a cui sunt? Ce caut aici?
Am răspuns cu greu, făcând un efort de memorie:
-Sunt nevasta lui Mișu, băiatu lu Ricu a lu Floarea, sora lu Tudora a lu Poroambe.
La cuvintele mele baba s-a luminat, m-a privit zâmbind unui gând și mi-a spus:
-Sărutmâna, nașă.
Am tresărit...cum adică nașă? Ce legătură de nășie puteam avea eu cu această bătrână cu pipă?
am privit-o mai atent. Picioarele babei nu erau în șanț ca ale celorlalte bătrâne, ci strânse turcește, sub fusta neagră, cu izde alburiu, de la atâtea spălări. Apoi, cu o voce pițigăiată m-a îndemnat:
-Șezi, fa nașă! și în același timpmâna uscată ștergea pământul de lângă ea.
M-am așezat, plină de curiozitate. Bătrâna a prins între degetele noduroase un băț, lustruit de atâta purtat, și a lovit, cu putere, scândura porții strigând:
-Arcade! Mă Arcadeeee! Ia vino mă și sărută mâna nașii!
Pe poarta coșcovită de vreme a apărut un bărbat în vârstă, dar încă în putere, cu mustăți mari și albe, ce purta o perec he de blugi soioși și largi, legați în brâu cu o sfoară.
-Da, făi mamă! Ce?, dau turcii? Ce zbieri așa?
-A venit nașa. Chamă la mine pe Iana!
Tonul babei nu admitea replică și bărbatul a intrat în curte trântind poarta. În poala babei, am văzut un toc de cărți de ghicit, slinoase și cu colțurile tocite de atâta folosit. Erau niște cărți pătrate, cu câte o diagonală din colț în colț, pe fața cărții, diagonală ce împărțea fiecare carte în patru triunghiuri, iar fiecare triunghi avea câte o figură sau imagine, unele abea ghicite. Chipul acela, încadrat de cerceii ce balansau, nu trăda nicio vârstă. Cu un gest sigur mi-a luat palma, mi-a desfăcut degetele și a privit atentă, apoi mi-a închis pumnul și și-a luat cărțile cu ambele mâini, mormăind ceva în timp ce le amesteca. a desfăcut, larg, genunchii și fusta largă și neagră s-a întins ca o tablie de masă. Pipa stătea agățată în colțul gurii știrbe din care se vedeau, lucind, doi dinți de aur. a terminat de amestecat cărțile și după ce s-a închinat, le-a întins, așezându-le câte una, într-un pătrat perfect. Fiecare triunghi al fiecărei cărți alăturate, forma cu celălalt triunghi un pătrat cu două imagini alăturate.
a privit cărțile îndelung, trăgând din pipă și scoțând norișori de fum albăstriu și parfumat. Doar buzele i se mișcau, a vorbă, dar eu nu deslușeam niciun sunet. Pe poartă a ieșit o femeie voinică, cam de vârsta mea, albă la păr de blondă ce era, cu fața pigmentată cu un roz aprins.
-Da, babo!
Fa, taie cocoșul ăl pestriț și pune ceaonul pă foc. Zii sărumâna, că a venit nașa.
Iana s-a conformat rostind întrun cuvânt un sărna condensat, a întors capul spre bătrână trăgând aer în piept să spună ceva dar vorbele au rămas nerostite, ca secerate de palma uscată a babei ce a tăiat aerul, scurt, ăndicând poarta. Fără o altă vorbă, bălaia s-a întors, a intrat în curte trântind, și ea, poarta. Așteptam, plină de curiozitate, să aud glasul bătrânei tălmăcindu-mi ce a văzut în palma mea și ce i-au spus cărțile. Pe uliță au trecut, spre gârlă,niște băiețandri, călări, ce au stârnit praful gros de Bărăgan.
-Sărutmâna, babă Șerbana! au salutat băieții, fiecare în parte , pe măsură ce trecea prin fața bătrânei.
-Să fiți sănătoși și Doamne ajută! Răspundea bătrâna fiecăruia ce trecea. Apoi, cu voce joasă, ca pentru ea:
-Alam de mă-ta că v-a învățat respectul!
Acel "Doamne-ajută" mi-a răzbătut peste timp, în urechi. Acel tainic salut, rostit cu aceeași împletire de credință și speranță, încărcat de multe semnificații,l-am prins rostit de Protul-călugăr, de Sanda...Mi-am dat seama că sacrificiul cocoșului era pentru mine și am încercat să mă eschivez, dorind să plec.
Mâna cu pipa, încă fumegând, a coborât brusc spre pământ de parcă mi-ar fi tăiat cărarea, apoi am auzit rostit:
-Șezi!
M-am așezat iar. eram ca sub vrajă, parcă nu mai aveam voință proprie.
-Mătușă-am îndrăznit eu- merg să-mi aduc mașina și să dau drumul câinelui că io fi cald.
-Du-te!
Am tras mașina în fața porții și i-am dat drumul lui baloo. Îi era cald și limba lui parcă se lungise. S-a apropiat de bătrână, a mirosit-o, și de parcă o știa de când lumea, s-a așezat la picioarele ei în șanț, acolo unde pământul era mai rece.
-Diseară să mergi la gârlă și să asculți!
Cuvintele acestea, rostite sacadat, îmi dădeau o stare de neliniște.
_