Pașii pe dalele reci vibrează a căutare.
Șovăielnici testează, parcă , soliditatea pietrei.
Se apropie pentru a se îndepărta la fel de nesiguri.
Par că aparțin cuiva neobișnuit cu spațiul înconjurător.
Teamă se intuiește în nesiguranța lor sfioasă..
Poate grija de a nu fi percepuți ca fiind bâjbâitori în liniștea de catedrală a locului, imprimă cui i-ar recepta această impresie.
Concentrarea spre a nu deranja neînsuflețitele obiecte ce populează locul este maximă.
Toate plutesc în acest ocean de liniște, emanând rigoare sumbră.
Întunericul rece acoperă împrejurul ca o respirație finală .
Panica te îndeamnă să părăsești cât mai repede spațiul, pentru a scăpa de vraja care simți că te cuprinde blocându-ți reflexele.
Maleficul pândește cu ochi de beznă așteptând să te supui.
O sabie de lumină izvorăște din teaca găurii de cheie a unei ipotetice uși, pentru a se retrage, la fel de brusc cum a apărut.
Întunericul redevine stăpân absolut al locului
Gongul unei uriașe pendule umple brusc bezna sfâșiind lugubru peștera încăperii.
Privești speriat înălțimea imposibil de definit, așteptând ca un bănuit stol de lilieci deranjat de zgomot, să invadeze fâlfâielnic întunericul.
Sângele îți îngheață în vene pentru o clipă, ca apoi, brusc, să înceapă să fiarbă încețoșându-ți privirea.
Ecoul bătăii de ceas se multiplică reverberând în tâmplă .
Mâna rece a groazei te atinge ca o boare de gheață pe ceafă, în timp ce o voce nedefinită ,ca în vis te întreabă: Ce cauți aici? Ce cauți, tocmai tu, aici?
Preiei întrebarea pe care subconștientul ți-a adresat-o și te trezești rostind și șoaptă:
Eu? Habar n-am . M-am rătăcit. Vreau să ies cât mai repede de-aici.
Să fug, să scap, să mă întorc acolo unde este locul meu, viața mea, toate pe care le știu și mă știu de asemenea, să alerg, să fug….
Un nod de neputință blochează cuvintele ce ar urma în explicația răspuns.
Eu vreau să fiu acolo unde răsare soarele, așteptând să sufle vântul printre ramurile arborilor încărcați de frunze tremurânde.
Să privesc vrăbiile alergând după hrană în veșnică gâlceavă pașnică
Să mă învăluie parfumul florilor și al iluziilor în continuă schimbare.
Aș vrea…
Efortul de a formula răspunsul la întrebarea izvorâtă din teama mă liniștește.
Acceptarea realității ce trebuie explicată, justificată, depășită alungă nesiguranța .
Logica își face loc printre fabulațiile fricii demontându-le ca pe decorurile unei scene de teatru la sfârșitul unui spectacol fascinant.
Una câte una luminile încrederii înghit fantasmele întunecate, reducându-le dimensiunile la normalul obiectelor și al lucrurilor banale.
Respirația își regăsește cadența.
Uraganul din urechi se domolește.
Simțurile se redescoperă unu pe altul, recunoscându-se în liniște.
Pacea interioară se așterne, ca un covor de nea, peste grozăviile imaginației estompându-le, mângâindu-le contururile.
O lumină liniștitoare inundă peștera necunoscută a somnului.
Vrăbiile se salută invitându-se la zbor.
O mierlă colorează cu triluri verdele frunzelor de dud.
E dimineață .
Soarele aruncă săgeți de aur și foc din arcul orizontului în urmărirea nopții.
Mantia norilor fâlfâie în urma ei acoperindu-i fuga, zorind-o.
Un stol de păsări, mari și negre, brăzdează cerul din direcția în care a dispărut precipitat întunericul, căutând croncănitor mistere uitate.