Amsterdam, 3 aprilie 1878


Dragă Theo,
[...] E bine, uneori, să ieși mult în lume, să te vezi cu oamenii; uneori ești chiar obligat, ești chemat să faci asta; dar cel care ar rămâne cu adevărat singur, înhămat la munca sa, și nu va dori să aibă decât foarte puțini prieteni, acela va păși printre oameni și în lume cu cea mai mare siguranță.
Nu trebuie să ai niciodată prea mare încredere când te afli într-o situație în care nu întâmpini nici o greutate, nici o piedică, unde nu te încearcă nici o îngrijorare; trebuie să faci în așa fel încât viața să nu-ți fie prea ușoară. Chiar în cercurile rafinate, în societatea cea mai aleasă, în împrejurările cele mai favorabile, trebuie să păstrezi câte ceva din naturalețea instinctivă a unui Robinson Crusoe sau a unui copil al naturii, fără de care nu-ți poți afla temeiul în tine însuți; niciodată să nu lași să ți se stingă ardoarea din suflet, dimpotrivă, s-o întețești. Iar cine păstrează sărăcia în sine, și-o iubește, acela se află în stăpânirea unui nemăsurat tezaur și-și va auzi întotdeauna, cu limpezime, vocea conștiinței; cine aude și dă ascultare acestui glas lăuntric, care este cel mai de preț dar făcut nouă de Dumnezeu, până la urmă găsește în el un prieten și nu e niciodată singur.
Cel mai bun lucru este să păstrezi viu în orice împrejurare, în orice loc și oricând, gândul la Dumnezeu, și să-ți dai silința să ajungi la deplina Lui cunoaștere. E bine să stăruiești în a crede că totul e minunat, mai minunat decât am putea noi înțelege, căci acolo se află adevărul. E bine să-ți păstrezi sensibilitatea, bunătatea și simplitatea inimii, deși uneori trebuie să ascunzi toate astea, căci adesea e necesar; e bine să cunoști temeinic lucrurile care le rămân ascunse ochilor prudenți și rezonabili, dar care te apropie în mod firesc de oamenii săraci și simpli, de femei și copii. Căci ce poți învăța, care să fie mai de preț decât ceea ce a dăruit Dumnezeu de la sine oricărui suflet omenesc, ceea ce trăiește, iubește, speră și crede în străfundul fiecărui suflet, afară numai dacă acest ceva nu a fost nimicit cu bună știință.
N-ai nevoie de nimic altceva în afară de infinit și de miracol, și omul are dreptate să nu fie mulțumit de nimic care să fie mai prejos de acestea și să nu se simtă împăcat atâta vreme cât nu le-a găsit și nu le-a primit.
Așa au mărturisit în lucrările lor toți oamenii aleși, toți cei care au privit ceva mai departe, au cercetat și s-au ostenit ceva mai mult decât ceilalți, care au iubit mai mult decât ceilalți, care au pătruns în adâncurile oceanului vieții. Să ne îndreptăm spre adâncuri, asta e și datoria noastră, dacă vrem să tragem năvodul plin de pești; și, dacă se întâmplă să fim nevoiți să rămânem pe mare toată noaptea și să nu prindem nimic, nu trebuie să ne pierdem nădejdea pentru asta, ci să aruncăm năvodul din nou la ivirea zorilor.
Așadar, să mergem liniștiți înainte, fiecare pe drumul său, veșnic cu inima îndreptată spre lumină: 'sursum corda' ( sus inimile); precum cei care știu că noi suntem ceea ce sunt ceilalți, și că ceilalți sunt ceea ce suntem noi, și că e mai bine să ne iubim unii pe alții, cu o dragoste dintre cele mai curate, cu dragostea celui ce crede orice, speră orice și îndură orice și nu piere niciodată. [...]










Vincent van Gogh - Dragă Theo
Scrisori către fratele său

Selecție, traducere și note de Constanța Tănăsescu

Editura ART