În vara lui 2007, m-am hotărît să-mi petrec concediul pe coasta muntenegreană a Adriaticii. Oferta, pentru un sejur de șapte zile a obscurei agenții turistice, peste care am dat întîmplător, era generoasă: cazare la un hotel de trei stele, construit în epoca lui Tito de către o companie franceză, trei mese incluse și transport cu autocar climatizat, totul la prețul unei nopți petrecute la Sofitel sau la Intercontinental. Mi-am făcut din timp bagajele, chiar dacă nu aveam de pus în valiză decît cîteva tricouri, lenjerie și obiectele indispesabile igienei personale, detest pregătirile făcute în pripă. Autocarul era doar pe jumătate plin, majoritatea turiștilor era formată cupluri de vîrsta mea, oameni obișnuiți cu venituri medii, dornici de o excursie relaxantă și un scurt concediu la mare, așa că m-am tolănit în voie pe două scaune, pregătindu-mă pentru un drum obositor.
L-am remarcat deîndată ce a urcat în autocar: un tînăr de vreo 20-25 de ani, slab, blond, de statură potrivită, îmbrăcat într-un trening alb-roșu dintr-un material subțire, sintetic, cu inscripția "Malboro" (un indiciu discret, lipsa unei litere din siglă sugera că era brand contrafăcut) care, spre deosebire de restul pasagerilor nu avea bagaje ci doar o gentuță din piele, cunoscută sub denumirea de borsetă, un soi de corespondent masculin al poșetei. Îl însoțeau două femei de care s-a despărțit, vizibil stînjenit, pe scara autocarului. Cea mai în vîrstă dintre ele îmbrăcată cu poale și catrință ca la țară, părea să fie maică-sa, fiindcă am auzit-o povățuindu-l cu ochii înlăcrimați:
" Să ai grijă, Ionele mamă, pîn cele străinătățuri... că oamenii-s răi..."
Cealaltă, cam de vîrsta lui, trupeșă și îmbujorată, îmbrăcată într-o rochie de vară demodată care-o strîngea peste șolduri și peste piept, îl privea doar cu tristețe, suspinînd, fără să îngaime nimic. Doar cînd autocarul a demarat, a început să alerge cîțiva pași în urma lui, fluturîndu-și palma cu insistență.
- Muierile...ce să-i faci, își fac griji din nimica! a oftat Ionel, așezîndu-se pe scaunul din spatele meu.
N-am mai schimbat nicio vorbă cu el, m-am adîncit în lectura unui roman, iar apoi am ațipit legănat de tangajul autocarului care străbătea cu spor șoselele yugoslave.
M-am trezit cu ceafa înțepenită, cu membrele amorțite și-o durere surdă în tîmple. Autocarul s-a oprit într-o parcare dincolo de Uzice. Se îngîna de ziuă, cețurile se ridicau lent de pe culmile sterpe ale munților, aerul înghețat mi-a tăiat răsuflarea cînd am coborît să-mi dezmorțesc picioarele. Mi-am aprins o țigare și am inspirat cu nesaț primul fum de tutun al zilei. Ionel, zgribulit în treningul lui subțire, s-a apropiat și mi-a cerut foc.
-Mai avem mult pînă la Maribor, nu știți?
L-am privit cu atenție; obrazul lui roșcat, plin de pistrui mărunți, era palid de nesom, dar ochii limpezi și albaștri mă aținteau cu naivitate și i-am răspuns mirat:
- Maribor? Ce să căutăm la Maribor? Autocarul ăsta merge la Ulcinj, în Muntenegru!
A tras din țigară nedumerit:
-Păi și asta nu e tot în Sîrbia, la marea Adriatică?
Am desenat pe dosul unui pachet de țigări o hartă schematică și i-am explicat traseul nostru. S-a posomorît brusc:
Fire-ar să fie, n-am luat-o bine, m-or prostit ăia de la agenție...io vreau s-ajung cumva la Roma!
După ce am ajuns la destinație, peisajul era mirific, culmile pietroase ale Crna Gorei se prăvăleau spectaculos în azurul Adriaticii, preocupat să-mi văd camera din hotel și să-mi desfac bagajele, l-am pierdut pentru o vreme din vedere. N-a coborît nici la cină, l-am regăsit doar în dimineața următoare pe plajă. Îmbrăcat în același trening contrafăcut, privea gînditor pîcla trandafirie care se ridica din talazuri, dezvelind la orizont conturul albăstriu, ca umbra unui nor, al coastelor italice.
-O fi departe Italia? mă întrebă, despăturind un pliant publicitar găsit în holul hotelului în care era conturată riviera dalmatică și peninsula în formă de cizmă.
I-am indicat pe harta aceea rudimentară cam pe unde ne aflam. S-a scărpinat în claia-i de păr blond-roșcat:
-Da, pricep acuma…da’ o fi departe?
-De aici pînă la Bari să fie cincizeci-șaizeci de mile marine, adică cel mult o sută de kilometri în linie dreaptă. De la Bari la Roma cred că sunt vreo trei sute de kilometri…
Soarele începu să dogorească dezmorțind culmile pietroase, împădurite cu pîlcuri rare de cedri maritimi și pete sărăcăcioase de jnepeni. Și-a scos treningul dezvelindu-și trupul alb, slab, dar musculos.
-Mare sărăcie prin muntele ăsta negru…numai piatră seacă…oile pasc pe stînci și vacile pe buza prăpastiei!
-Da’ ce treburi ai la Roma? l-am iscodit aprinzîndu-mi o țigare și întinzîndu-I și lui pachetul.
-Caut de lucru…adică am adresa unui macaronar care mi-a promis că mă angajează!
Scoase din străfundurile unui portmoneu jerpelit din vinilin o carte de vizită pe care-am citit:
“ Luigi Chiaramonte - grossista e importatore di prodotti agricoli
Ancona, Via delle Grazie, no.7 “
Mi-am stăpînit cu greu rîsul:
-Italianul tău nici nu stă în Roma, ci taman în Ancona, pînă unde mai ai încă trei sute de kilometri!
-Numa’ s-ajung io în Italia și dau cumva de el!
-Și ce o să lucrezi acolo?
Își frecă pielea umerilor cu palmele, surîzînd:
- Păi o să am grijă de animale…
- Aha, la o fermă…
- Nu, tipu’ are cică o crescătorie de cai de rasă, pentru curse…cum ar veni grăjdar!
- Da’ în țară ce meserie ai?
- Eram sculptor de mobilă..cîștigam bine, lucram numai pentru comenzi la export, da’ acu un an s-a închis fabrica…restructurare, disponibilizări…m-au văzut mai fraier și mi-au făcut vînt!
-Da’ te pricepi la cai?
-Cum să nu! Că doar taica o avut doi murani ș-o iapă dă prăsilă…
- Înseamnă că nu te dai în lături să rînești bălegarul…
- Dapoi cum…și dacă-mi dă zece euro pă zi plus masă și casă, batem palma siniore…
Se-nveseli brusc ca și cînd s-ar fi aflat deja la coada bidiviilor italieni:
-Ajung io cumva în Italia asta…dacă nu-i așa departe cum zici, aș putea trece înot…
S-a ridicat și alergînd greoi pe plaja presărată cu prundiș mărunt s-a aruncat în valuri chicotind. L-am urmărit cum înoată, bucurîndu-se ca un copil de răcoarea mării.
La masa de prînz am stat împreună. A învîrtit cu scîrbă tentaculele de calamar prăjit din farfurie și a constatat:
- Numa’ porcării d’ astea o să ne dea muntenegreții ăștia de haleală cît stăm aici? Șerpi de mare și scoici? Aș mînca niște sarmale ori barem o mămăligă pripită…
În dimineața următoare în timp ce ne sorbeam cafeaua sub un umbrar de trestie m-a anunțat voios:
- Mi-a venit o idee, ascultă bine: mă duc în port c-am văzut că-i plin dă vapoare și șalupe p’aici și vorbesc cu unu’ care iasă la pescuit să mă repeadă pînă-n Italia…am ceva bani la mine, crezi că-mi ia mai mult de două sute de euroi?
I-am potolit entuziasmul:
- Să zicem că se învoiește careva la prețul ăsta dar, ziua te înhață sigur paza de coastă, iar noaptea pescarul tău îți poate da una la scăfîrlie, ca să-ți fure banii și pe urmă te aruncă la pești!
M-a privit cu aerul unui copil căruia i-ai promis o jucărie și nu te-ai ținut de cuvînt:
-Da’ s-ar putea să ai dreptate…mama mă-si de treabă, tot ajung eu cumva în Italia aia, chiar dacă trec înot!
După micul dejun am plecat cu grupul condus de un ghid local ca să vizitez cetatea medievală de la Bar. Ionel a ridicat plictisit din umeri cînd l-am întrebat de ce nu ni se alătură:
- Am văzut destule pietre și ruine…ce, poate fi mai mișto ca și castelul Huniazilor!?
Seara la cină mi-a arătat triumfător un lanț gros de aur și patru verighete bărbătești, lucrate rudimentar.
-Le-am luat din piață…dacă nu fac nicio scofală pe aici măcar să-mi bag banii în aur! Lanțul îi pentru Simina, săraca, să-I fac și ei o bucurie…
N-am avut inima să-i spun că plătise pe aurul acela urît, de 12 carate, dublu decît ar fi dat la o bijuterie din țară.
L-am invitat să bem o bere împreună la una din terasele împrăștiate lîngă plajă. Esplanada forfotea de lume, muzica bubuia în boxe la maxim, pe acorduri balcanice, mesele erau toate ocupate, așa că ne-am așezat cu cîte-o sticlă de bere autohtonă în șezlongurile uitate pe plajă. Admiram în tăcere catifeaua întunecată a valurilor, cerul înstelat și luminițele navelor care se legănau alene în radă.
- Grecia o fi departe de-aici? a rupt Ionel tăcerea.
Nu i-am răspuns imediat. Într-un fel îi invidiam naivitatea, modul halucinant în care trecea granițele și sărea distanțele, ignorînd geografia.
- Ocolești lacul Shkoder, treci în Albania, o ții tot drept pînă în Macedonia, la lacul Ohrid faci la dreapta și de-acolo hop! ai ajuns în Grecia…
-Dacă au șosele e simplu, fac autostopul…
Nu am păstrat legătura cu el după reîntoarcerea noastră acasă. Anul trecut în iarnă, pe cînd mă aflam invitat de niște prieteni la Barcelona și treceam prin preajma Sangradei Familia, am auzit că-mi strigă cineva numele. Mi-am întors capul și am zărit un ins slab, nu prea înalt,dar vînjos, cu ochi limpezi de copil și pomeții acoperiți de o barbă roșcată, care mi-a zîmbit bucuros de parcă ne cunoșteam de cînd lumea:
-Nu mă recunoști? Îs Ionel, am fost împreună acu cîțiva ani prin Muntele Negru!
Ne-am îmbrățișat, ca doi vechi prieteni.
-Ce faci aici Ionele? Parcă trebuia s-ajungi în Italia, la Ancona!?
-Am fost și-n Ancona…nici urmă de cal de curse…Luigi ăla cumpăra mîrțoage bătrîne și le livra la abatoare să facă salămuri din ele… Chestia asta m-a scîrbit rău și-am plecat mai departe!
O fată brunetă, îmbrăcată într-un poncho ponosit, cu o chitară cît ea de mare, agățată de umeri, care stătea ghemuită pe trotuar, lîngă un asin sur și doi berbecuți ferchezuiți cu panglici și clopoței, i-a făcut semne disperate.
-Ce să fac? Bine…toată vara stau cu burta la soare, toamna la vie, la cules de roșii, măsline …acu, de Crăciun, ca să mai fac ceva gologani m-am lipit de un Viflaim…oameni amărîți de toate națiile, cîntăm colinzi …io țin melodia cu fluierul și lumea care vine să vadă ieslea sfîntă ne dă cîte-un euro-doi…da-i greu, concurența-i mare… niște smoliți de indieni din America au venit cu trei dihănii de lame și se-nghesuie lumea și copiii să-i vadă!
Nu avea timp să mai povestim, îl chemau colegii să cînte. La despărțire, a refuzat bancnota de zece euro ce vroiam să o pun în cutia chitării și m-a întrebat cu voioșie în glas:
-Auzi, Bolivia aia... o fi departe?