O secțiune prin această ceapă, prin toate straturile sale succesive de văluri, relevă o siluetă de planetă telurică, albă până-n miez, susceptibilă oricând de a reveni la starea de animal curcubeean, ofensând cu sfericitatea ei bunul nostru simț (de fapt, rău simț, fiindcă denumirea de "bun simț" a brevetat-o deja altcineva), precum și organul nostru de drăgălășenie, îndelung adormit după toate eforturile minunate ale lumii "cimilizatoare", aflată la doar 4,16 km de acest loc și oricum având la dispoziție o multitudine de sateliți cu raze infraverzi și ultraportocalii, precum și microfoane în fiecare dintre protozoare, așa că ce mai contează?!? Ascultați-mă cât vreți, că nu vă umplu de bani fabrica de paranoii și ieftine fioruri de moarte.
- Nu te mai bate cu cepile de vânt; vezi trompa.
Așa mi-a spus Oyna, frumoasa mea cu piele violet și trompă modestă, dar grațioasă și fără piercing-uri.
Și ea, săraca, la cât s-a înghesuit în existența mea, nu mai păstrează decât o boare din vibrațiile extraterestre pe care le emana cândva, pe când sintaxa ei era aproape aceea a unui computer de peșteră. Totuși, era mai bine decât o gumă de mestecat lipsită de la bun început de gust.
Să cultivăm vibrații noi: ăsta era idealul nostru acum, dar cât de - în mod straniu - domolit era elanul meu, de parcă așteptam altcineva să-mi aducă mântuirea gratis.
Ce este aici: salată de paradis sau salată de infern?
Nu mă simțeam chiar bine în postura de a fi ca ceilalți oameni, adică incapabil de a-mi petrece viața decât prin diverse nimicuri și alte diversiuni profane care să amâne confruntarea cu faptul că - trebuie să recunosc - mă târâsc într-o prăjitură de pământ, chiar dacă oglinda cerului nu s-a spart.
Da, o iluzie ca oricare alta, căci geniali suntem dacă suntem în stare să ne punem piedici nouă înșine. Și ar mai fi și acel munte interior care se complace uneori în masca de mlaștină și [care] uneori aruncă în mlaștinile altora cu pietre de foc, dar când să izvorască acea bucurie fără absolut niciun motiv, când simți că ai avea răbdare cale de niște catralioane de milenii până când nanoboții ar fi făcut lumea la fel de frumoasă precum ne amintim nelămurit uneori - dar în acele momente nimic nu mai pare deranjant, parcă ai fi scufundat într-un ocean de lapte.
- Robinet? mi-a zis Oyna, pe când înfloreau niște lacrimi pe stâncile feței mele.
- Draga mea, sunt orizonturi care-și vând pieile de bună voie în obor ca noi să fim înfășurați noaptea în speranță, când nu știm dacă stelele plâng sau râd. Mai bine să ne îmbrăcăm în răbdare și să fim atenți la micile victorii; tabloul, cel puțin, nu va [mai] fi așa de rid.
Prin sat treceau, ca de obicei, stoluri de îngeri precum colorate eșarfe de mătase, și când vorbeam cu Oyna, mă tot uitam la stoluri chiar dacă le-am [mai] văzut de 186.214.312 de ori până acum. N-aveam ce face, sau mai bine spus, aveam ce face, dar mi-era lene să intrăm deja în băltoaca-portal.
Fără să-i spun o vorbă Oynei, care mă înțelegea foarte bine când nu înfloreau vorbe în gurile noastre și dacă înfloreau, erau doar ceva extra, am plecat să mai colind ulițele satului, plin de case care fie arătau atât de grăbite încât păreau oricând gata să plece în cea mai mare viteză, fie păreau pești confortabili (casele fiind vopsite cu "mama-perlei"). Doar casa mea nutrea o senzație de lene fără nimic triumfător, de parcă verdele epic de acum câteva clipe nici nu aparținea casei. Plictisit de descriere, m-am hotărât să merg fără gânduri.
Bineînțeles, nu puteam să nu trec pe lângă băltoaca-portal, ce arăta cum arăta cândva și moartea: îmi provoca teamă și restrângere chiar dacă știam că nu e "mare brânză", știam că e hiperbanală și de mii de ori mai ușoară și plăcută decât pare, dar efectul iluziei nu puteam să-l scot din nas.
Nici n-am avut timp să savurez incendiul roz din copacii imensului domeniu al lui Utan, căci deja am ajuns "La Nea Robohtu' ".
I-am spus lui Nea Robohtu' de mai multe ori în trecut că ar trebui să-și mute magazinul fiindcă nimeni nu poate să admire copacii lui Utan că deja ajunge în pragul magazinului său. Cei mai mulți din sat au nervi tari, așa că asta era o problemă doar pentru mine, iar Nea Robohtu' își reluă atitudinea bagatelizantă și suspect de diplomată pe care o folosește și în acest moment.
Mai precis spus: cine, neavând treabă, merge în fiecare zi la magazinul lui va constata că patronul schimbă robotul-vânzător zilnic. O iluzie: numai eu și încă vreo 4 din sat mai știm că, de fapt, Nea Robohtu' se îmbracă zilnic într-un costum de robot de altă culoare (mai nou, costumele sale au 2 sau chiar 3 culori, dar, în mod dezamăgitor, doar culoarea diferă) și se comportă cu fiecare client de parcă nu l-a mai văzut până acum. De curând, strategia asta de "ștergere a memoriei" a provocat niște nervi printre părinții lui Robohtu' atunci când [aceștia] au venit în magazin pentru prima oară după 108,7 ani, dar până acum nu și-a schimbat rutina.
Fie vorba între noi, toată povestea asta e scrisă pe un afiș mare la intrarea în magazin, dar aproape nimeni nu citește, iar cine citește este rugat chiar din afiș să se prefacă că nu știe nimic.
De la intrarea în magazin, mă lovește, ca de obicei, baia de sunete lucioase ivite din tavan. Vreau să spun că toți ceilalți clienți ai magazinului pe care i-am întrebat mi-au spus că acea baie enervantă dar fermecătoare nu se ivește niciodată când intră ei, doar în cu totul alte momente, urmând un tipar aleatoriu. Tratamentul pe care îl beneficiam era aproape invidiat de fiul vecinului lui Utan, dar nu reușeam să smulg nicio explicație de la Nea Robohtu'.
Am fost foarte amuzat să observ că azi Nea Robohtu' s-a costumat în căcăniu cu dungi roz - exact acea nuanță de roz pe care o au copacii lui Utan. Și am mai observat ceva: platoșa lui modulară cu tot soiul de panouri cu butoane luminoase dar inutile, coiful său cu vizor complet fumuriu și modulator de voce care mereu mi s-a părut că seamănă cu o dantură de neon, centura cu hexagoane care se uită unele la altele, mănușile cu înfățișare scârboasă ca de tentaculă de caracatiță (de înțeles, fiindcă sepiile sunt cliente fidele ale magazinului) și picioarele înfășurate în niște chestii care, în mod paradoxal, trimiteau cu gândul la tuburi mai degrabă decât la picioare - toate erau acolo. Între picioare însă apăruse - culmea - o frunză ce levita de nebună. "Și-a ars Nea Robohtu' încă un circuit", gândeam în sinea mea.
M-a întâmpinat însă cu aceeași voce modulată ca să pară a unui robot și cu același stil protocolar:
- Bu. Nă. Zi. Ua. Do. Riți. Să. Vă. Ser. Vesc. Cu. Ce. Va?
- Aș dori câteva aplicații pirotehnice pentru suflet.
- Din. Pă. Ca. Te. Nu. Mai. A. Vem. A. Șa. Ce. Va. S-au. Vân. Dut. Toa. Te. Do. Ri. Þi. Să. Vă. A. Nunț. Când. Vor. Fi. Re. Dis. Po. Ni. Bi. Le?
- Nu!...
- Alt. Ce. Va?
Abia acum începea adevăratul interogatoriu, așa procedează de fiecare dată, iar eu, de asemenea, nu răspund nimic și mă plimb prin magazin, chiar și pe lângă unde stă Nea Robohtu' și unde, de cele mai multe ori, se odihnește o pașnică turbină de companie, care nu m-a lătrat niciodată și odată chiar m-a lins.
Nici până acum n-am reușit să aflu cum este construit magazinul în așa fel încât, de la intrare, pare imens, dar, ajuns la capătul magazinului, când te uiți înapoi, constați că n-ai străbătut decât câțiva metri. Sigur are ceva de-a face cu felul în care au crescut pe pereți pădurile de oglinzi și rafturi frumos înflorite. Acum însă toate au făcut loc unui obiect minuscul în centrul încăperii, ceva ce părea a fi un pui de antenă. Când m-am apropiat însă de obiectul cu pricina, a început să se mărească și a trebuit să mă depărtez mult (am ajuns aproape de ușă) de unde avea înfățișarea unei curioase chestii roșii cu destul de multe brațe și nicio urmă de textură, cusută parcă din gânduri. Fără să-l întreb, Nea Robohtu' a intervenit:
- Mul. Þu. Mesc.
- ?!
- Toc. Mai. Ai. A. Ju. Tat. Să. Se. Nas. Că. Un. Vis. De. Ci. Li.
Transpirațiile au început să înflorească pe mine, fiindcă eram cunoscut în sat chiar sub numele de Cinezu, iar dacă amândoi aveam "ci" în nume, asta poate explica de ce a înflorit în prezența mea, dar am început să mă tem că ar putea dori să mă urmeze până la mine-acasă sau, mai rău, până la băltoaca-portal!! Nea Robohtu' m-a calmat însă:
- E. Pa. Tri. Ot. Nu. Ar. Vrea. Să. Pă. Ră. Seas. Că. Þa. Ra. Lui. A. Di. Că. Ma. Ga. Zi. Nul.
Ce bine! Dacă întârzia să-mi citească gândul Nea Robohtu', plecam speriat din magazin, or, mie-mi place să plec de fiecare dată din magazin strigând: "Þțțiiiiiuuu!". Mă rog, asta e un fel de compensație pentru faptul că mereu îl găsesc pe Nea Robohtu' gândindu-se la "pui", ceea ce e explicabil, fiindcă toți din sat am simțit nevoia să manifestăm doar esențialul și să lăsăm în ograda minții noastre gândurile fără folos. Sau culoare.
Chiar când mă gândeam la aceste lucruri, mă strigă gândul Oynei:
· Vino înapoi, plecarea e aproape, zodiile se vor închide curând.
De fapt, mai întotdeauna am prostul obicei să plec în ultima secundă. Doar de data asta am simțit o urgență fantastică, inexplicabilă, drept pentru care, lansând un "Þiu!" scurt, am plecat cât ai zice " " din magazin și am fugit ca gândul pe uliți.
Desigur, aș fi vrut în continuare să savurez cerul verde, de o consistență cum o mai au doar cerurile multicolore de pe Saturn, unde ocazional trec pe la unchiul meu Mallarmé. Dar timpul pare să înflorească împotriva mea, și deși eram tentat să-i port pică, n-am făcut-o, căci pot oricând să schimb viteza la care se derulează viața, dar rareori mă folosesc de asta...
Culegând din drum pietre și mâncându-le instantaneu (în ținutul ăsta sunt aproape întotdeauna dulci pietrele), am ajuns acasă, unde Oyna nici nu m-a lăsat să intru în domeniu să-mi iau memoria culturală, că m-a și aeropurtat în locul unde se afla băltoaca-portal. Ea imediat mă ia cu binevenitele efuziuni saturniene:
- 1: Să-ți amintești că porțelanul are și grație.
2: Să-ți amintești că dacă uiți de unde vii, nu va fi totuși pentru eternitate.
3: Noaptea la care te obligi e lungă, dar să nu uiți că totul chiar se va rezolva de la sine.
- Dar ce, nu vii cu mine?!
- A venitul rândul meu să zăbovesc o clipă. Voi veni, chiar dacă pe bucăți.
- Pe bucăți?!? De ce?!?!?...
Nici nu terminasem bine întrebarea că am fost împins (de ea sau de altcineva?) sau m-am împins brusc în băltoaca-portal, fără să-mi dau seama dacă voi ajunge sau dacă am fost într-o salată de paradis sau de infern, m-am trezit în salata vârtejului: