De ce oare suntem bibliomani?
De ce să citim zeci de cărți cu sute de pagini în care ne sunt prezentate sentimentele unui oarecare,când ne putem clădi singuri române nescrise în care să iubim cu patimă și să plângem cu adevărat?
De ce să credem aberațiile unui nebun de alfabet?
Când seara vine,nu ne strângem doi câte doi să inventăm amorul,ci ne separăm,fiecare într-o cameră mult prea mare pentru un singur suflet,și începem din nou să citim despre alții.
Și citim..și citim..până când mintea ne joacă feste și începem să comparăm lucrurile importante,rămase și-așa foarte puține,cu paragrafe,fraze și fragmente din cartea citită seara trecută.
Ochii la urma urmei sunt făcuți pentru a reflecta sufletul,nu pentru al minții cu povești de dor inventate de vreun actor banal de pe scena vieții.
De ce să plângem la ultimul cuvânt când oricum știam încă de la începutul cărții sfârșitul?
Unul din doi oameni se laudă cu faptul că au citit mult,dar oare câți dintre aceștia se pot lăuda că au iubit viața și au serbat-o mereu?
Câți oare,dintre aceia ce se laudă că au stat o viață întreagă în casă citind singuri,se pot lăuda cu faptul că au iubit vreodată sau că au suferit vreodată cu adevărat?
Totuși,mintea lor intră în lumea creată tot de ei,crezând probabil că au iubit cu adevărat atunci când își priveau vecinul cum ieșea și cum intra în casă..căci netrăind nu ai de unde să știi cum se fac prezente sentimentele lumii reale.
Eu acum nu scriu să citiți..eu acum scriu să iubiți,să răniți și să fiți răniți..
Vă învăț să plângeți când vă doare..să râdeți când vă amuză..
Nu suntem roboți,nu există cărți reale..
Dar există iubire,există ură,rănire,vlagă,râsete și lacrimi..
Și totuși..
Câți dintre aceia care se mai laudă că au sute de cărți se pot lăuda și cu faptul că au sute de vieți?