A doua zi, i s-a adus la cunoștință că datorită distrugerii pieselor Brand, în timpul atacului aerian de ieri, plutonul lui s-a desființat. Ostașii vor fi mutați în alte subunități, iar el va rămâne la dispoziția batalionului.
A rămas, într-adevăr, la dispoziția batalionului, făcând de toate pe gerul năpraznic, ce s-a lăsat imediat după jumătatea lui noiembrie.Cu patru căruțe și cinci oameni, o săptămână întreagă s-a străduit să adune furaje pentru caii ce erau folosiți pe linia a doua a frontului. Fânul din șopronul colhozului de la Vasilievka, scăpat ca prin minune, a fost încărcat în căruțe și distribuit companiilor care aveau atelaje cu tracțiune animală. Deageaba au mai căutat soldații prin toate gospodăriile. N-au mai găsit. Bătrânii, ce mai erau prin sat, răspundeau invariabil la întrebarea Vâ Kormite? (adică: aveți furaje?) cu niet, iar la zacem davati pișciu jivotnic?(ce dați de mâncare la animale?) cu U nas esti jivotnâe (n-avem animale). Translator era un caporal basarabean. Nae a început a-și nota, în fiecare seară, pe carnețelul cu spirală, traducerea unor cuvinte rusești. În curând a avut un mic dicționar. I-ar fi plăcut să poată exersa limba, dar nu avea cu cine. Pe bătrânul, la care stătea, și pe baba lui, îi vedea doar seara când venea să se odihnească. Aceștia se fereau cât puteau din calea lui. Și-a dat seama că sufereau de foame atunci când i-a surprins zdrobind între palme câteva spice de secară, rămase poate de astă -vară, înfulecând lacomi semințele. În seara următoare a scos, din sacul lui, două conserve de fasole cu costiță, o bucată de pâine negră și sticluța cu rachiu plină mai bine de jumătate. Le-a făcut semn bătrânilor să se apropie. S-au apropiat cu sfială. După ce și-a consultat micul dicționar, Nae spuse răspicat de câteva ori: blida, lojki! După un timp baba a arătat că a înțeles aducând o farfurie mare și o lingură de lemn. S-a mai uitat odată în carnețel și a zis aproape răstit tri lojki! Au apărut repede încă două linguri.
A tras un gât din sticlă, făcându-le semn bătrânilor să-l imite. Nu s-au lăsat rugați. Au înfulecat apoi cu lingurile de lemn toți trei dintr-o stachină, dar cu un ritm impus de bătrân. După ce lua o lingură Nae, lua una el, apoi baba, și tot așa.Din când în când, Nae trăgea câte o dușcă urmat de moș și apoi de babă. După ce au terminat, baba a râgâit fără voia ei. S-a înroșit și și-a pus mânile pe față. Nae s-a forțat să râgâie și el. A fost urmat de moș și apoi de un hohot de râs scos de câteștrei. Au râs așa, ca niște copii după o șotie reușită, preț de câteva clipe. Bătrânii. după ce au strîns firimiturile de pe masă și le-au pus în farfuria ce arăta ca spălată, s-au întors cu fața spre răsărit și s-au închinat la icoane. Același lucru l-a făcut și Nae după care și-a scos din buzunarul de la piept piaptănul și o foiță de țigară. A pus foița pe piaptăn și a început să sufle în ea.Un sunet plăcut umplu încăperea. Câteva acorduri din Balada lui Ciprian Porumbescu urmate de o sârbă săltăreață și apoi o doină, plină de întorsături triste, pe care o auzise-n acel sat, Ruși, din Ardeal, și acum o cânta aici în îndepărtata Rusie. Doina, poate nici nu era doină , n-avea cuvinte. O cântau din fluier bărbații când se întorceau, seara acasă, obosiți. Era un cântec trist de pe ceglău.Nici el nu știa până a se-nsura ce-i acela ceglău. A aflat acolo, în Ruși, că ceglăul este bucata de scândură între cele două loitri din fața carului, de dinentre cum se spunea pe aci, pe care stătea cel ce mâna boii. Cântând melodia de pe ceglău, și-a adus aminte de singura înjurătură pe care a auzit-o din gura socrului său: ... tuți hurduzăul și ceglăul lingura și meștecăul! N-a înțeles atunci acele cuvinte.De-abia mai târziu le-a aflat. Când le-a spus cum înjură socrul său, ai lui, cei din Olănești, au făcut mare haz. Au aflat că hurduzăul era funia groasă ce lega prăjina când era transportat fânul, iar meștecăul era făcălețul de mestecat mămăliga. De multe ori îl întreabau, așa fără niciun rost, doar ca să râdă: Și cum zâsăși că înjură cuscrul?
Și-a pus pieptănul și foița la loc. Pe față i-a rămas un zâmbet legat de înjurătura socrului. Și cei doi bătrâni aveau zâmbet pe față, poate doar așa să-i facă lui pe plac. Nae continuă să tacă, având gândul departe. Deodată îi atrase atenția un mormăit. Nu,... nu era mormăitul moșului din fața sa. Era un început de cântec, ce era tot mai melodios, mai ales, după ce începu să cânte și baba:

rasvitali iabloni i gruși
poplâli timani nad rekoi
vâhadila na bereg Katiușa
na vâsokii bereg na crutoi.
.......
Era un cântec lung ce parcă îmbina deznădejdea cu speranța, cântecul unui călător ce străbătea spații întinse în timp de pace. Dacă n-ar fi războiul, el credea că ar putea recunoaște acele întinderi în locurile pe care le-a văzut din tren sau, acum, mai decurând,mergând pe jos.
După ce terminară, parcă-ntr-un vaiet, Nae le făcu semn să repete. Aceștia au înțeles și au mai repetat cântecul de câteva ori, timp în care el scria pe carnet și trăgea linii și semne numai de el știute.
Această seară petrecută împreună cu cei doi ruși a fost, parcă, o oază luminoasă în noianul greutăților și suferințelor ce le-a îndurat și mai avea încă de îndurat prin Rusia. Fiind comandant de pluton, dar fără pluton, era trimis în cele mai periculoase locuri. Chiar dacă mai comanda și soldați, n-avea timpul necesar să se apropie de ei așa cum făcuse anul trecut cu cei din grupa și anul acesta cu cei din Plutonul Brand. Era văzut ca un străin de care trebuie să asculte și dacă se poate să-l înșele. S-a apropiat totuși, întru-n fel, de cei alături de care a fost trimis în pădure Tinguța, pentru a apăra depozitul de muniții de aci. Au ajuns în apropierea depozitului ce trebuia apărat. N-aveau un acoperiș deasupra capului, pentru a se odihni noaptea și între turele când trebuiau să fie în posturile de pază. Le-a ordonat să-și scoată lopețile Lineman și să sape la baza dealului din apropiere. La început a fost privit cu ostilitate Apoi, când și-au dat seama că ofițerul le vorbea blând și chiar punea mâna să sape, și-au dat seama că lucreaza doar în interesul lor, construind bordeie în care să se adăpostească de gerul nopților. I-a învățat apoi pe soldați să meșterească curse pentru prins iepuri. Și, chiar în seara primei zile în care au fost puse, s-au prins câțiva, contribuind la îmbunătățirea hranei reci ce fiecare o avea.
Dar n-a stat alaturi de noii săi soldați decât trei zile. De acolo l-a luat maiorul Nuțu și l-a dus în gara Tinguța ca ofițer cu aprovizionarea Diviziei 18. Încăperile gării nu mai aveau niciuna uși și ferestre întregi. Frigul și vântul erau mai aprigi decât afară. Într-o astfel de încăpere se afla și telefonul prin care ținea legătura cu Statul Major. Noaptea, ca să nu înghețe, și-a găsit adăpost într-un dulap. Ziua, când soldații încărcau lăzile cu muniții sau cu alimente, ajuta și el pentru a se mai încălzi. Senzația de frig, și mai ales de foame, îi estompau dureara ce-i revenise în coapsă. Simțea, instinctiv, că durerii îi poate rezista mai bine decât foamei și frigului, mai ales frigului. S-a făcut că nu-i vede pe ostașii care au tăiat un sac cu arpacaș și unul cu mălai. A așteptat ca aceștia să se îndepărteze și și-a umplut buzunarele, apoi gura. Apa din bidonul de la șold era aproape înghețată. Cu greu au mai ieșit câteva picături printre bucățile de ghiață. Ca să poată rezista frigului, Dumnezeu i-a trimis gândul cel bun în miez de noapte. A adunat de prin toate încăperile petrolul din lămpi într-o sticlă. A îmbibat cu el cărbunii și cenușa dintr-o sobă și apoi a dat foc.Flacăra a reaprins cărbunii și încet, încet cărămizile sobei s-au încălzit cât de cât. Zorile l-au găsit lipit de sobă și întremat.Dar aceleași zori au adus și un tumult de zgomote înfiorătoare. Întâi cerul s-a umplut de huetul bombardierelor,apoi câmpul de la est de gară a început să duduie, anunțând un atac de tancuri. Din când în când, apoi tot mai des, au intervenit și tunurile. Sunetul de neconfundat al mitralierelor s-a făcut auzit foarte aproape, nu numai din est, ci și din vest, semn că dușmanul era pe cale, sau chiar a reușit să înconjoare cele patru divizii care se aprovizionau din gara Tinguta. În acest vacarm, ca prin minune, a auzit și țârâitul telefonului. Era maiorul Nuțu, care îi ordonă să nu părăsească obiectivul. S-ar putea, zicea el, să mai fie nevoie de un om. în acea gară, care să cunoască foarte bine punctele de aprovizionare. Va pleca doar odată cu pionierii ce vor mina vagoanele pline cu materiale, pentru a nu cădea în mâna dușmanilor, ori odată cu intrarea masivă a rușilor în gară.
