poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-06-03 | |
Era o vară frumoasă. Bogdan mergea pe 29 de ani și se gândea cu optimism la viitor.Terminase o facultate la stat, se pregătise timp de 5 ani, ceea ce a constituit o a doua specializare, ca să devină psihoterapeut, ulterior a lucrat timp de un an ca psihoterapeut în cadrul unui cabinet particular. Pe durata unui an de grație, a unui an teribil de dens în evenimente profesionale, timp în care avea să învețe o sumedenie de lucruri despre psihicul uman, inclusiv despre el însuși. Categoric, perioada de “școlire” în tainele psihoterapiei nu a fost decât o simplă introducere față de ceea ce avea să urmeze dupa aceea, pe durata celor 14 luni de activitate ca psihoterapeut acreditat.
Iar apoi, într-o bună zi, filmul s-a rupt. Ajungând la cabinet, chiar în momentul în care analizandul i-a intrat pe ușă, și-a dat seama că nu mai poate continua: era deja prea mult pentru el, se adunaseră prea multe experiențe și prea multe învățăminte că să le mai poată face față. Niciodată nu fusese un model de echilibru psihoemoțional, însă studiile lui de psihoterapie, psihanaliză și psihologie conjugate cu maturitatea vârstei pe care o atinsese îl schimbaseră în bine, făcându-l să creadă că va fi capabil să facă față acestei provocări socio-profesionale. Însă, așa cum fusese avizat de către dăscălii lui, psihoterapia este un domeniu foarte delicat și stressant, riscul infectării psihice a psihoterapeuților fiind unul demn de a fi luat în considerare. Prin infectare psihică se înțelege situația în care însuși psihoterapeutul, ca urmare a unui număr relativ ridicat, de regulă, de contacte cu analizanții săi, cedează din punct de vedere nervos. Alianțele terapeutice, transpunerea, în timpul procesului de psihoterapie, a psihoterapeutului în ipostaze fundamentale pentru viața mentală a analizanților, retrăirea, împreună cu aceștia, a momentelor cruciale din dezvoltarea lor psihoemoțională, ei bine, toate aceste lucruri îl afectaseră psihic determinându-l să abandoneze o carieră promițătoare. Urmase o fereastră în existența lui, care continuă și acum, în care nu mai făcuse nimic. Cel puțin, nimic util în mod imediat societății. Trecuseră trei luni de când își abandonase profesia pe care o îndrăgise atât de mult. Superiorii lui îi recomandaseră să-și ia un concediu, însă el refuzase acesta ofertă, mult mai rezonabilă. Simțise că nu mai poate rezista.
Acum îl încerca un regret, în cea mai mare parte justificat, pentru decizia lui din aprilie, care însă nu era, oricum, o decizie irevocabilă. Totuși, nu avea încă forță psihică necesară ca să revină de unde plecase, ca să-și reia traiectul profesional atât de apreciat de colegii lui de breaslă. Preferă să mai aștepte o perioadă, ca să-și poată limpezi gândurile și ca să se poată reface complet. Măcar perioada de exercitare a acestei fascinante profesii îl făcuse să devină mult mai conștient de problemele omenești, ale minții umane, de complexitatea și, totodată, de fragilitatea acesteia. Acest lucru ar fi trebuit să-l încurajeze, pe de o parte, tocmai prin conștientizarea gravității problemelor cu care se confruntă semenii săi, acestea fiind, în cele mai multe dintre cazuri, infinit mai mari decât cele pe care le trăise sau pe care le experimenta el. Pe de altă parte, tensiunea acumulată în acest interval de timp se dovedise hotărâtoare pentru conturarea opțiunii lui de a renunța, pentru o durată indefinită, la această activitate. Avea nevoie de odihnă, simțea necesitatea viscerală să se refacă după cele văzute și auzite, după cele trăite într-un timp, totuși, atât de scurt. Fusese, neîndoielnic, șocul începătorului. Era conștient de asta, cu atât mai mult cu cât și puținii lui colegi de breaslă îi spuseseră acest lucru, atenționându-l în privința acestei dificultăți încă înainte de a-și da seama pe propria-i piele ce înseamnă aceasta.
Fiind o vară nu mai puțin promițătoare ca și cariera lui, fiind un iulie aparent canicular, însă frumos, așa cum sunt percepute și valorizate, măcar în spațiul european, verile, Bogdan se decisese să se distreze, indiferent de modalitatea pe care o va alege pentru aceast lucru. Deconectarea cea mai bună, era un lucru recunoscut, ar fi fost posibil să fie făcută în mijlocul naturii, la munte sau la mare. Era începutul lui iulie. În seara acelei zile avea să meargă într-un club bucureștean de care-l legau amintiri frumoase. Până la urmă! Nu știa dacă-și va întâlni prietenii acolo, însă singura cale de a afla acest lucru, cât timp nu mai avea numărul de telefon al niciunuia dintre ei, era să meargă la fața locului. Un loc pe care, din câte își aducea aminte, și-și aducea întotdeauna foarte bine aminte de lucrurile care-l marcaseră, nici nu-l văzuse la lumina zilei. Ba, ca să nu se mintă pe el însuși- întrucât fuseseră cazuri în care îl prinsese dimineața acolo-, deci putea să spună că apucase să vadă locul cu pricina și la lumina, palidă bineînțeles, a dimineții. Oricum, în memoria lui localul respectiv era asociat prin definiție nopții, luminii crepusculare a înserării, luminilor artificiale ale barului și ale instalațiilor electrice stradale, crepusculului deprimant și lipsit de vlagă al dimineții. Era, printre altele, un templu sau un refugiu al întunericului sau, mai cuprinzător spus, un loc al non-luminii, un loc scăldat în orice altceva în afara luminii pure și diurne a Soarelui. După cel puțin o oră petrecută în fața oglinzii termină să se aranjeze pentru incursiunea lui în miezul cetății, în mijlocul lui Bucale, cum spuneau băieții de cartier Bucureștiului. Luă metroul de la Piața Iancului. Trenul lung și silențios, făcut, parcă, dintr-o singură bucată, cu vagoanele unite între ele, veni la timp de data aceasta. "Poate chiar trebuie să merg acolo!" pufni el în sinea lui. Se așeză, în parte involuntar, în parte ostentativ, pe scaunul pentru gravide. Oricum, acesta regulă, poate nescrisă, însă categoric simbolizată, nu era respectată de către nimeni. Erau momente, din ce în ce mai dese în ultima vreme, în care simțea nevoia să testeze reacțiile celorlalți. Atunci făcea anumite lucruri total non-conforme formației lui de psihanalist sau care, în cel mai bun caz, erau puțin cam deplasate. Aceasta era doar o simplă mostră, și încă una realmente inocentă, în raport cu ceea ce făcuse în trecut sau cu ceea ce avea să facă. Înainte de a fi fost psihanalist fusese student la filosofie, iar mai înainte de aceasta fusese- și rămăsese- un individ cu anumite caracteristici, unele comune, altele mai rare. Își aminti ce obișnuia să facă în primii ani de școală, sub acoperirea vârstei. Gesturile acelea erau cu adevărat deplasate, chiar și pentru un copil, cu atât mai mult pentru un elev premiant, cu uniforma veșnic apretată și fundița de pionier desenată impecabil pe albul cămășii. Când se întoarcea de la școală sau în zilele libere obișnuia să joace diverse feste trecătorilor nevinovați. Saluta necunoscuți, în special pe femei, obținând o satisfacție deosebită, de esență malefică, probabil, atunci când acestea, mai rar aceștia, îi răspundeau la salut ca și cum l-ar fi cunoscut. Sau atunci când se afla într-un loc aglomerat și i se mai întâmpla să izbească cu piciorul gamba vreunei femei, nici prea în vârstă, ca să nu o aibă pe conștiință, nici prea tânără, ca să nu-l fugărească în văzul lumii. De multe ori, dacă aglomerația era îndeajuns de mare, iar victima suficient de distrată, aceasta nici măcar nu observa de la cine a încasat-o ori dacă gestul a fost voluntar sau nu. Asta până într-o bună zi când, alegându- și ca victimă o femeie de la țară de vreo 50 de ani, și, pare-se, destul de trecută prin viață ca să o mai poată păcăli careva, fusese admonestat într-un mod ferm, dar înțelegător: "De ce faci glumele astea, maică?" "Ce fel de glume, mamaie?" făcu el pe îngerașul. "Nu e frumos să lovești oamenii, așa te-au învățat pe tine părinții și profesorii?" Auzind că nu are cum s-o scoată la capăt cu femeia, o întinse cât mai iute, înciudat fiind că a fost deconspirat, și nicidecum supărat că ar fi lovit o femeie trecută de anii tinereții. Însă pe atunci era copil și, efectiv, nu mai știa ce jocuri și ce distracții să-și mai rezerve, cu atât mai mult cu cât timpurile nu prea o îngăduiau. Erau ultimii ani ai comunismului, iar cei de vârsta lui trăiau o copilărie cu mult mai searbădă și mai lipsită de libertate decât generațiile care aveau să le urmeze. Singurul lucru bun în tot marasmul de atunci reprezentându-l neinformarea quasi-generală în privința adevăratei libertăți, a vieții din țările democratice. Iar copiii erau ultimii care ar fi putut să știe sau să bănuiască ce și cum se trăiește în țările de dincolo de Cortina de Fier. Fiind dus de gânduri, stațiile se succedaseră îndeajuns de repede încât să piardă noțiunea timpului. Coborî din metro și ieși la suprafață. Era o oră la care Bucureștiul era încă animat, cu atât mai mult cu cât era vineri, deci era ultima zi lucrătoare pentru cei mai mulți dintre români. Centrul arăta destul de bine, luminile stradale se aprinseseră deja, iar atmosfera generală era, cel puțin la prima vedere, una pozitivă. Era o zonă, chiar dacă nu reprezentativă, aparținând unei capitale europeane. De club îl despărțeau vreo 5 minute de mers pe jos. Trecând pe lângă un părculeț, remarcă un cuplu care se săruta. Era un sărut care părea că nu o să se mai sfârșească, care nici nu trebuia să se sfârșească. Cei doi își împărtășeau o pasiune imensă și nu se mai săturau să se sărute, ignorând tot ceea ce-i înconjura. În fond, asta era, și din punctul lui de vedere, scopul și miza cea adevărată a întregii vieți omenești, anume găsirea și trăirea iubirii autentice, adânci și sincere, îndelungate și complete. Acea iubire care să te facă să uiți de ține însuți, care să-ți dea energia pe care, de fapt, o posezi, însă care te poate ajuta să ți-o valorifici pe deplin. Iubirea care să-ți înlesnească depășirea, fie ea și temporară, din timp în timp, a mizerabilei condiții omenești. Trecu pe lângă cuplul respectiv încercând din răsputeri să nu calce strâmb sau să facă orice altceva care ar fi fost de natură să atragă atenția asupra lui. Deși, până la urmă, nu era vina lui că cei doi își exprimau iubirea în public, însă, pe de altă parte, și toți cei care au iubit, iubesc sau au o disponibilitate pentru iubire știu asta, să asiști la manifestarea plenară a unei iubiri care nu-ți aparține este un privilegiu pentru tine, ca spectator, și o concesie, atât implicită cât și explicită, făcută de cei care sunt posesorii unei astfel de iubiri teribile. Imediat ce acest cadru mirific îi dispăru complet din raza vizuală, chiar și din vederea periferică, îi sună telefonul. Era Mircea, unul dintre puținii lui prieteni adevărați. "Ce mai faci, Bogdane?"- "Bine, tocmai mă duceam în White Nights!"- "Hmmm, îmi sună cunoscut numele localului!"făcu Mircea, fapt care nu-l surprinsese deloc, localul respectiv era cunoscut de cea mai mare parte a bucureștenilor. Măcar din auzite, iar asta în pofida faptului că nu era chiar ultra-central, și nici nu era cea mai populară destinație nocturnă pentru petrecăreți. "Păi da, exact acolo o să-mi petrec o bună parte a nopții, începând din urmatoarele minute și până când m-oi plictisi!" răspunse Bogdan, îmbiindu-l prin ton să i se alăture. Categoric, seara și noaptea i-ar fi fost mult mai plăcute într-o companie cunoscută garantată, pentru că nimeni nu l-ar fi putut asigura că va întâlni pe vreuna dintre cunoștintele lui acolo, sau că-și va face noi relații tocmai în noaptea aceea. Pentru stabilirea de conexiuni noi este nevoie, de regulă, de persistență. "Eu nu prea am chef să ies în seara asta, am avut o săptămâna infernală, însă aș fi dispus să ieșim undeva împreună mai încolo, poate chiar mâine, ce zici?"- "Nu știu dacă o să mai fiu eu în stare mâine noapte!"- "Dar, pasăre de noapte ce ești, cine spune că trebuie să mergem undeva noaptea? Am putea să ieșim undeva în timpul zilei, să mergem la o terasă ca să bem o bere, cum îți pare propunerea mea?"- "Destul de decentă și de bine argumentată! Păi, de ce nu, nimeni nu ne poate face să nu simulăm bogăția mergând la o terasă fandosită!"- "Las' că e bună și una obișnuită, numai să apuc să ies și eu din cercul vicios casă-serviciu, deci rămâne stabilit, că de aia te și sunasem, prin urmare o să luăm legătura mâine ca să vedem ce, unde și cum!"- "Sună bine, atunci pe mâine, salut, Mircea!"- "Salut, Bogdane!". Ajunsese deja în fața localului. Nu se schimbase cine știe ce. Aceleași porți masive, din metal, larg deschise, aceeași lumină artificială combinată cu lumina palidă a Lunii. Venise după încheietura zilei, la ceva timp după apusul astrului diurn, în încercarea de a reface atmosfera acelui local, atmosferă pe care o aflase și de care se îndrăgostise. Păși înăuntru, în curtea pietruită și lungă, care se deschidea într-o terasă relativ generoasă că spațiu, în stânga căreia se afla un bar prelung. Terasa funcționa doar pe timp de vară, iarna servirea clienților făcându-se doar în incinta clubului. La câțiva metri de poartă, în stânga, se afla intrarea în local, în ceea ce constituia spațiul interior al acestuia. Acolo ar fi trebuit să se afle doorman-ul, individul însărcinat cu împărțirea biletelor de acces. Bogdan își amintea că la un moment dat prezența acestuia devenise necesară pentru administrația localului întrucât, odată cu popularitatea, crescuse și numărul de clienți neplătitori sau nerentabili. Ca atare, patronul decisese că intrarea în perimetru să fie condiționată de achitarea unei taxe de 10 RON, în schimbul căreia orice client primea două jetoane pătrate, pe baza cărora își putea comanda aproximativ o bere și jumătate sau două cafele. Și cât timp berile costau, de regulă, mai mult din jumătatea sumei de intrare, chiar și cei mai economici clienți erau tentați să mai cheltuie ceva în plus, dacă nu pentru o a doua bere, măcar pentru ca să nu iasă în pierdere. Achită zâmbind contravaloarea taxei de intrare în schimbul căreia primi, așa cum se așteptase și așa cum era obiceiul, două cartonașe pe care erau imprimate modele geometrice și figuri zoomorfe. Zâmbi deoarece cândva, nu cu multă vreme în urmă, și el ocupase vremelnic acesta poziție delicată de ușier. Își aminti cât de recalcitranți puteau să fie unii clienți: unii se simțeau jigniți, poate pe bună dreptate, de schimbarea regulamentului de acces, spunând că, deși nu sunt membri ai clubului, sunt clienți fideli și importanți ai lui, că sparg câteva sute de mii în fiecare noapte, oriunde ar merge; alții nici măcar nu se sinchiseau de prezența lui în fața ușii și mergeau lansat pe lângă el- cei mai incontrolabili și enervanți erau bicicliștii, nu o dată i s-a întâmplat ca vreun posesor de bicicletă să treacă la pas pe lângă el; alții profitau de un moment de-al său de neatenție, de plecarea lui la bar pentru a-și reîmprospăta provizia de jetoane sau de faptul că era ocupat cu un alt client, pentru a se strecura înăuntru. Deosebit de enervanți erau clienții care nu aveau "mărunt", adică aceia care nu dispuneau de o bancnotă de 10 RON, ci doar de bancnote mai mari, iar situația se complica atunci când nici el nu avea să le dea rest. Unele dintre cele mai penibile situații apăreau atunci când le cerea taxa de intrare membrilor clubului, informație greu de verificat, oricum, și care, chiar dacă ar fi fost probată, ar fi pus ambele părți într-o situație neplăcută. Ca, de exemplu, să le ceară pretinșilor membri actele de identitate pentru a le putea compara numele din lista membrilor clubului pe care, de la un moment dat, începuse să o poarte la el. Mai mult ca sigur că doorman-ul nu înțelesese pricina surâsului său, de fapt, nici nu era necesar s-o înțeleagă, iar puțin mister nu strică niciodată. Preferă să se îndrepte spre terasă, zonă cea mai aerisită, nu și cea mai animată, a locației. Nu era încă pregătit să revadă desenele orientale, mandalele multicolore și toate combinațiile geometrice care tapetau sau erau pictate pe pereții și pe tavanul celor două camere care, împreună cu antreul și coridorul dinspre terasă, formau zona interioară din "White Nights". Înaintă pe prundișul zgomotos al curții până când ajunse în terasa împânzită de mese din plastic, cu umbreluțe total inutile la acea oră. Era o ambianță pestriță, asemeni desenelor dinăuntru. Cupluri, grupuri de tineri, bărbați și femei, băieți și fețe, găști de băieți, bisericuțe tonice, poate chiar isterice, de fete. Privind la oamenii de pe terasă putea să remarce o tipologie antropologică destul de variată: indivizi atletici, inși firavi, tipi cu tenul negricios, bărboși, câțiva supraponderali joviali, băieți de cartier purtând boxeri și cu șepcile trase invers pe cap, adolescenți îngrijiți, cărora de abia le răsăriseră primele tuleie, tineri hipnotici cu tenul deschis și ochii curați precum cristalele, de multe ori chiar albaștri, ca pentru accentuarea perplexității fetelor, rocker-i, punker-i sau puști îmbrăcați și încălțați în stilul emo, în haine închise sau în combinații de alb și de negru, cu piercing-uri în buze sau în sprâncene, purtând converși, care, de altfel, începuseră să aibă trecere la o categorie tot mai mare a populației, tineri șic, ultra-moderni, îmbrăcați după ultima modă, în combinațiile vestimentare cele mai variate, fete pistruiate cu părul roșu, ca de foc, blonde platinate și cucernice, brunete cu fața albă ca laptele, puștoaie de liceu cu privirile alunecoase și pasionale, vampe privind irezistibil, femei și fete scunde sau înalte. Numai pe terasă erau în jur de 75 de oameni și, vorba lui Shakespeare, noaptea era încă tânără. Pentru moment nu remarcă nicio față cunoscută, însă era convins că lucrurile nu vor sta așa pentru prea mult timp. Doar venise în "White Nights"! Se îndreptă spre bar ca să-și comande o bere. Era acea perioadă a anului în care chiar și cetățenii care nu prea agreau berea sau care ar fi avut oarece probleme stomacale erau tentați să consume acest savuros lichid ale cărui origini datează încă din vechiul Egipt. Își comandă marca preferată și, de abia atunci, remarcă prima față cunoscută, pe cea a barmaniței. Se așeză la o masă mai retrasă, singura care mai rămăsese liberă, de altfel. Nici el nu știa ce cauta de fapt. Probabil că, pe lângă retrăirea la fața locului a unor amintiri, dorea să reîntâlnească efectiv persoanele pe care le aflase aici și care jucaseră, până la urmă, un oarecare rol în viața lui. Își aminti de tipul cu accent moldovenesc și atitudine constant tonică care, la un pahar de gin tonic, îi spusese, mai în glumă, mai în serios, că o să-i facă roți numele, că o să-i rupă numele în bucăți. Lăsând la o parte substratul destul de amenințător, i se păruse cea mai poetică și mai completă în subtilitatea ei amenințare pe care o primise în viața lui. Singura problemă era aceea că numele lui avea șase litere! La un moment dat își făcură intrarea în curtea localului un grup de șase tineri, patru băieți și două fete. Un adolescent ingijit și ultra-elegant, în cămașă albă cu papion negru și pantaloni de costum negri, care nu mai contenea să vorbească în franceză, un tânăr la vreo 25 de ani cu părul aranjat în stilul afro, care purta bermude și o cămașă multicoloră, un altul cu ochelari heliomați, purtând o eșarfă neagră în jurul gâtului, o cămașă din mătase, black-jeanș-i de firmă și o pereche de converși, însoțit de o tipă brunetă, cu tenul alb și machiaj strident de black-eriță și un cuplu format din doi tineri, puțin mai vârstă decât restul grupului, înalți și tăcuți, care păreau că se cunosc de foarte multă vreme și că sunt capabili să se înțeleagă doar din priviri. Cei doi purtau blue-jeanș-i, băiatul- un muscle T-shirt negru, iar fata o cămașă verde-sulf. Avu impresia că-i cunoaște de undeva pe cei doi. După câteva secunde de procesare își reaminti: erau doi dintre foștii lui colegi de facultate. Se schimbaseră, însă nu îndeajuns de mult încât să nu mai reușească să-i identifice. Oricum, cel puțin în prima fază, cei doi se purtară ca și cum nu l-ar mai fi întâlnit. Comportamentul lor era explicabil prin aceea că deveniseră colegi de abia în ultimul an, timp în care aproape că nu-și adresaseră nicio vorbă. Doar fata îi pusese o întrebare într-o pauză, iar el îi răspunsese că nu știe. Nu mai știa ce nu mai știuse. Lucrul ăsta nu era atât de nefiresc în condițiile în care grupele de studenți care formau un an totalizau un număr de aproximativ 140 de studenți. Grupul lui de cunoștințe a fost unul extrem de eterogen, practic, majoritatea persoanelor cu care interacționase în primii doi ani aveau să-i dispară din anturaj în următorii doi. Chiar și amicii din primul an nu aveau să mai fie, în totalitate, aceeași cu cei din al doilea an. Motivele erau nenumărate, schimbarea grupelor, înghețarea anului, transferarea unor studenți de la facultăți din provincie, repetenția, diminuarea timpului alocat cursurilor și seminariilor sau, pur și simplu, răcirea relațiilor. Oricum, cei doi formau un cuplu minunat, își aminti că la un moment dat, în anul al patrulea, fata născuse un copil. Nu fusese singurul cuplu care avea să fie întemeiat între colegi studenți. Viața poate să fie mult mai simplă și mai evidentă decât am fi tentați să credem la prima vedere, iar iubirea, ei bine iubirea, ca forță universală care însuflețește toate acțiunile și gândurile omenești, ea nu caută decât pretexte în cadrul contextelor celor mai adecvate spre a se putea concretiza. Tânărul francofon care, în pofida vârstei destul de fragede, se erija în conducătorul grupului, le recomandă tovarășilor lui să ia loc pe banca prelungă, din lemn de cireș, lipită de unul dintre zidurile curții. Era singurul loc de afară în care se mai putea lua loc. Bogdan începuse să se simtă inconfortabil, aproape că s-ar fi ridicat pentru ca, în schimbul scaunului său, să ofere masa grupului. Doar ei erau de șase ori mai numeroși decât el. Când tocmai cumpănea ce să facă, îl văzu pe Ștefan, bunul său prieten. Nu-l mai văzuse de aproape o lună, însă îl simțea în continuare aproape din punct de vedere sufletesc. Cu silueta lui impozantă, radical diferită de cea pe care o avusese în urmă cu vreo 5 ani, ar fi trebuit să suferi de cecitate sau să fii deosebit de beat încât să nu-l observi. Perspicace, Ștefan îl remarcă la rândul lui și se îndreptă spre masa la care ședea. "Salut, Ștefane!"- "Ce mai faci, Bogdane!"- " Încercam să mă bine-dispun la o sticlă de bere, dar tu?"- "Ceva de genul, am vrut să văd dacă este rost de distracție pe undeva, prin oraș, și am venit aici!"- "Dacă vrei poți să iei loc!"- "Mă duc să-mi comand o bere și vin și eu!" "Și ce mai spui tu?" făcu Bogdan. Ștefan reușea să-l suprindă întotdeauna prin temele pe care le aborda, aproape niciodată filosofice, însă nu mai puțin interesante. "Păi, sunt rupt de oboseală din cauza serviciului, mă muncesc că pe Hercules, așa că am ajuns să apreciez precum aurul serile libere!"- "Nu aștepți pe nimeni în seara asta?"- "Nu neapărat, am trecut pe aici să văd care mai este mișcarea!"- "Și eu eram curios, deși câteva dintre figurile casei nu o să mai vină pe aici o lungă perioadă, Ovidiu a plecat din țară, Bianca s-a căsătorit și nu mai iese în oraș decât cu soțul ei, și așa mai departe!"- Știi că Decebal s-ar putea să dea o petrecere în seara asta, la el acasă?" zise Ștefan, aprinzându-și nelipsita țigară full flavour. "D'aia și ieșisem din casă inițial, după care mi-a spus că nu mai e sigur pentru că nu au reușit să facă rost de recuzită, dacă mă înțelegi! Trebuia să fie un mega-party, nu o șezătoare cu muzică, țigări și alcool! Acum aștept să mă sune, să vedem ce a făcut."- "Mda, tu ești genul de om care știe să se distreze, deși mulți nu ar fi convinși de asta!"- "Dacă se confirmă, te pot chema și pe tine!"- "Îți dai seama că nu am cum să refuz oferta, oricum nu aveam ce să fac în noaptea asta! A fost amuzant atunci când l-ai invitat la o petrecere și pe Cornel, care a început să se poarte mai ciudat decât o făcea de obicei și să spună că vrea să se conecteze la absolut. Se pare că e ceva inerent speciei faptul de a deveni filosof sau poet în anumite împrejurări!"- "Ce mai face Cornel?"- "Chiar nu știu, nu l-am mai văzut de atâta vreme!" Lui Ștefan îi sună telefonul. "OK, atunci o să fiu acolo într-o jumătate de oră, vezi că s-ar putea să vin cu un prieten, este în regulă? Perfect, ne vedem acolo!"- "Se pare că s-a rezolvat, ce spui, vrei să mergi și tu?"- "Mai întrebi?" spusei eu "Venisem aici, în “White Nights”, cu gândul să mă întâlnesc cu prietenii din trecut, iar acum scopul meu a fost atins și, pe deasupra, am mai și revăzut locul! Oricum, nici nu mai speram să-l revăd pe Ovidiu, șansele că el să se fi întors în țară tocmai acum sunt extrem de reduse! Așa că răspunsul meu este, categoric, afirmativ!"- "Atunci să ne terminăm berile și s-o întindem! Trebuie să cumpărăm ceva pentru petrecere, eventual niște bere sau o sticlă de vin și una de cola."- "OK! Nu am mai fost de mult timp la un open party for open-minded people!"- "Îți garantez că nu o să regreți, tipii ăștia știu cum să se distreze!" Înainte de a pleca Bogdan îl rugă pe Ștefan să mai aștepte puțin sub pretextul comun de a merge la toaletă. Bogdan intră în partea interioară a localului, apoi o luă la stânga, pe coridorul flancat în dreapta de ușile grupurilor sanitare și de cea a unei camere rezervate petrecăreților care aveau nevoie de puțină intimitate. În stânga se află ușa camerei DJ-ilor. Această secțiune din local îi reamintea de video-clipul melodiei formației Placebo, “Taste în men”. În general, în incinta localului domnea o babilonie generalizată, iar coridorul pe care tocmai îl re-traversă era definitoriu pentru atmosfera occidentală, de club indie londonez, din “White Nights”. Bogdan dorea să revadă interiorul localului, un spațiu care-i devenise foarte drag, nici el neștiind cu exactitate de ce. Mai mult ca sigur că datorită lui Ovidiu, cel care-l făcuse să uite de sine preț de câteva săptămâni și care izbutise să disemineze o picătură din magia lui personală, din aura lui magică asupra acestui loc, impregnându-l cu o substanță invizibilă și fermecată. Își aminti că Ovidiu îi povestea, aflat, totuși, într-o avansată stare de ebrietate, despre visurile și despre închipuirile copilăriei lui. Atunci, pretindea Ovidiu, visa și vedea lucruri imposibile, care sfidau legile naturii. I se părea că vede- sau chiar le vedea aievea- capete umane, părți ale feței și mai ales guri, zeci de guri, mobile, tăcute, fluide, cu buzele de diferite lungimi și grosimi, rujate strident sau cosmetizate discret cu strugurel, crăpate sau luciose, simetrice sau neregulate. Gurile erau un leit-motiv al fantazărilor lui puerile și, ulterior, al celor adolescentine. Și le vedea peste tot, inclusiv tapetate pe pereții încăperilor, ca într-o manifestare de tip poltergeist. Vedea-halucina fețe și guri izvorând din pereți, din materia devenită fluidă și elastică a acestora, guri țipânde sau silențioase, orificii bucale larg deschise, asemeni unor hăuri venite din alte dimensiuni și care-și lăsau, uneori, să li se vadă dentiția perfectă. Vedea și guri lipsite de buze, decupate complet de orice corp uman, guri care arătau precum niște fante sau fisuri în pereți, niște crăpături căscânde și mobile, asemeni unor nisipuri mișcătoare formate din tencuiala pereților și gata oricând să te absoarbă, să te ia cu ele într-un no men's land. Străbătând coridorul intră în camera de dans, aglomerată la acea oră. Zeci de tineri se înghesuiau pe câțiva metri pătrați, într-o învălmășeală completă, de capete, brațe, trunchiuri și picioare. Þigări străluceau peste tot, la capătul ramificațiilor vioaie, dansante ale tinerilor, îngreunând temerara tentativă a vreunui client care ar fi dorit să treacă în viteză printre ei, fără să staționeze niciun minut pe ring, luând parte la expresia bucuriei lor de a trăi, de a se afla acolo și atunci, tineri și plini de vitalitate. Bogdan intră în următoarea încăpere, antreul cochet, prevăzut cu două măsuțe lipite de perete și la capătul căruia se afla un alt bar, mai mic decât cel de afară, dar care era în egală măsură de solicitat atunci, în plin anotimp estival. Termină rememorarea mergândă a localului intrând în ultima încăpere, un spațiu aproape dublu față de cel al antreului, însă mai mic decât cel al ringului de dans. Aceasta era, însă, camera lui preferată. Pereții ei erau decorați din abundență cu desene complicate, de inspirație orientală, mandale inter-conținute, în culori calde și uneori chiar țipătoare, menite să-ți atragă atenția. Decorațiunile amintind de generațiile hippie și flower power împânzeau inclusiv tavanul camerei. Categoric, fiecare segment al localului era puternic individualizat, fiind inconfundabil. Bogdan făcu stânga-împrejur și ieși afară prin vestibulul unde își făcea veacul doorman-ul, după care îi făcu semn cu mâna lui Ștefan, care-l aștepta pe terasă. "Am vrut să revăd interiorul, este la fel de trendy și de cool cum îl lăsasem! Numai oamenii par să fie alții, însă nu am pretenția de a avea o memorie fotografică prea bună! Păi, să mergem!"- "Cred că ar fi mai bine să luăm un taxi, am economisi timp." propuse Ștefan. Merseră cu taxiul. Pe drum Bogdan își reaminti de fabulațiile lui Ovidiu. Sau poate că spusese adevărul, oricum, tonul pe care-l folosise atunci când vorbea despre gurile care i se "revelaseră" încă din primii ani ai vieții și care aveau să constituie nota dominantă a multora dintre halucinațiile-halucinozele lui era un ton foarte credibil, chiar persuadant. Una peste alta, lui Ovidiu îi făcea plăcere să povestească, să vorbească, chiar dacă uneori afirmațiile lui nu erau plauzibile. Era genul de om care ar fi avut de spus câte ceva în completarea celei mai bizare relatări. Dacă, de exemplu, cineva, poate chiar Bogdan, i-ar fi spus că a văzut fantome, atunci, mai mult ca sigur că Ovidiu ar fi avut și el de spus ceva pe tema respectivă. Când merseseră cu taxiul împreună, pornind tot din "White Nights", Ovidiu nu reușise să se abțină să nu facă glume macabre. Despre cerul dimineții, cu ocazia aceea! Ajunseseră la destinație, undeva în zona Foișorului de Foc, nu departe de casă, ceea ce era perfect. "Știu vreo două super-market-uri prin zonă, chiar pe strada asta!" rosti Bogdan. "Și eu le știu!" zâmbi Ștefan, după care adaugă: "E frumos cartierul, nu-i așa?"- "Nu pot să te contrazic, dar oamenii sunt cei care fac ca locurile să fie chiar mai mult decât frumoase!" răspunse Bogdan. Ștefan zâmbi din nou. Bogdan știa că Ștefan era unul dintre puținii lui prieteni care apreciau cu adevărat valorile umane. Ștefan chiar știa ce înseamnă ca un om să sfințească un loc. În cinci minute se aflau în fața ușii casei lui Decebal, echipați cu o sticlă de cola, una de vin și două sticle de bere. Le deschise un tip de vreo 25 de ani, brunet și cu tenul alb. "Salve, Decebal, el este Bogdan!"- "Salut Ștefane, salut Bogdane, haideți înăuntru că avem treabă de făcut!"- Bogdan dădu din umeri, uitându-se amuzat la Ștefan. "Las' că o să vezi tu despre ce este vorba!" îl asigură Ștefan. Înăuntru agitația era maximă. Numai în sufragerie erau vreo 12 oameni. "Luați loc unde vreți și faceți ce vreți, mă rog, nu absolut orice!" îi consilie gazda luându-le sticlele. "Dacă vreți, poți să vă servesc chiar cu berile pe care le-ați adus, însă intuiția mă face să cred că ați prefera un gin!" "Cum să te refuzăm!" făcu Ștefan invitându-l pe Bogdan să stea pe canapea. O tipă foarte slabă, cam de un metru optzeci înălțime, se îndreptă spre ei ținând o sticlă de bere blondă în mână. Le surâse copilărește. Să tot fi avut în jur de 18 ani, însă avea un chip foarte candid și ingenuu. Bogdan observă că avea mâinile date cu ojă neagră. Mda, aparențele înșeală, putea să fie și rockeriță, putea să fie orice, numai ingenuă nu. Decebal se întoarse cu două pahare mari umplute cu gin și apă tonică. Puștoaica se așeză pe jos, la câțiva metri în stânga canapelei, cu spatele rezemat de perete. Sorbea din bere și se uită la ei cu o privire ciudată. Privire care putea să înseamne orice. Puștoaica personifica un amestec straniu de timiditate și îndrăzneală, ambele sesizabile doar la nivel non-verbal. Își duse din nou sticla la gură și, cu un gest nesigur, își înlătură o șuviță rebelă de pe față. Era adorabilă, categoric, iar acest lucru ieșea în evidență mai ales atunci când era spontană, ca în cazul șuviței de păr căzute pe față. "Care este numele tău?" i se adresă Bogdan- "Al meu? Eugenia!"- "Eu sunt Bogdan!"- "Îmi pare bine să te cunosc, Bogdane!" spuse Eugenia continuând să soarbă din sticlă cu delicatețe: ultimele două degete nici măcar nu atingeau sticla. "E prima oară că te văd pe aici!" făcu Eugenia, începând să jupoaie eticheta. "Da, așa este, nu am mai fost până acum la petrecerile lui Decebal!" încuviință Bogdan "Pun pariu că nici nu prea știi cine este Decebal!" chicoti Eugenia în timp ce mângâia ambalajul sticlei. "Sincer, nu prea!" pufni Bogdan și se uită la Ștefan în speranța unei clarificări. Ștefan mustăcea. "Decebal e un tip tare fain!" îl lămuri Ștefan. "Mda, de fapt asta e tot ceea ce trebuie să știi despre el!" zise puștoaica, strângându-și șireturile de la converși. După care, în timp ce se ridica în picioare, adaugă pe o voce șoptită, extrasă parcă din melodiile psyhedelice ascultate în “White Nights”, "Cred că el dă cele mai bune chindii din întreg Bucureștiul!" Eugenia se apropie, surâzând ușor, de canapeaua pe care stăteau cei doi invitați. Se rezemă cu fundul de măsuța din fata sofelei uitându-se fix în ochii lui. Bogdan fu ușor stânjenit, însă îi trecu repede. "Vrei o țigară?" îl întrebă Eugenia, întinzându-i un pachet de Kent long. "Nu, mulțumesc, am și eu!"- "Cum dorești, așa sunt eu, atunci când am dau tuturor, poate că asta înseamnă că sunt generoasă! Ai un foc?" Bogdan se grăbi să se scobească prin buzunarele blue-jeanș-ilor. "Poftim!"- "Nu pot să mi-o aprind singură, may you...?" gesticulă Eugenia cu berea într-o mână și țigara într-alta. "Mulțumesc!" se grăbi să se formalizeze băiatul, în timp ce flacăra brichetei îi jucă pe față. "Pot să stau cu voi?"- "Desigur!" Eugenia se așeză pe canapea după care scoase un block notes din buzunar, smulse un pix înfipt între paginile lui, răsfoi câteva file și, ajunsă la o filă anume, începu să scrie repede, concentrată. Spre șansa conversației lor starea de creativitate fusese una temporară. După vreo două minute și câteva rânduri Eugenia se opri, reciti ceea ce scrisese, și închise carnețelul punându-i pixul drept semn. "Înveți pentru bacalaureat?" îl întrebă Ștefan "L-am luat anul trecut, acum sunt la facultate! Astea erau niște rânduri scrise pentru mine, nici proză, nici poezii, doar versuri albe." Bogdan zâmbi înțelegător. "Și pentru mine poezia este ca a doua mea natură, ceea ce este interesant este faptul că unele dintre poeziile mele chiar au fost bune. Adică au avut rimă, mesaj, au fost echilibrate și tot tacâmul."- "De ce spui că au fost, să înțeleg că le-ai pierdut între timp?" întrebă Eugenia, care-și scosese dintr-un buzunar o tabacheră argintată, datând din perioada interbelică sau poate chiar de mai de demult. "Nu, de fapt unele dintre ele sunt chiar publice, ca să nu spun publicate! Însă am început să scriu poezii la modul serios cam de la vârsta ta. Ale tale cum sunt? Respectă regulile, vreau sa spun? Sau scrii numai poezii albe?"- "No rules, asta e deviza mea, nu respectă regulile, dar sunt bune! Și ca să-ți răspund și la a doua întrebare, mi se mai întâmplă să scriu și poezii care să rimeze! Pe ultima am scris-o acum două petreceri, chiar aici, la Decebal acasă!"- "Pot să văd și eu una dintre poeziile tale?"o rugă Bogdan, devenit curios. "Nu știu, astea nu sunt așa de reușite!" răspunse ea roșiindu-se. "Sau măcar spune-mi despre ce este vorba în ele! Spicuiește-mi câteva versuri sau, mă rog, câteva fraze!" insistă Bogdan. "Nu știu ce să spun, nu sunt încă terminate și nu-mi face plăcere să vorbesc despre ceea ce scriu! Poate din cauza faptului că prefer să-l cunosc înainte pe cel căruia îi citesc versurile mele! E un lucru destul de intim, până la urmă! Mai ales dacă sunt versuri albe, știi ce se spune despre ele, că sunt cele mai adânci, că sunt mai mult simțite decât gândite!"- "Asta așa e!"încuviință Bogdan "Păi, atunci, hai să ne cunoaștem! Ce vrei să știi despre mine?"- "Nu așa!" se împotrivi Eugenia. "Numai dacă jucăm Truth or there!"- "Dar suntem prea puțini pentru asta."- "Suntem suficienți!"- "Ce spui, Ștefane, joci și tu?"- "De ce nu?"- "Uitați sticla!" spuse Eugenia, întinzând pe podea sticla de bere golită până la ultima picătură și o învârti. După câteva zeci de rotiri sticla se fixă cu botul înspre Bogdan. "Adevăr sau provocare?"- "Adevăr, bineînțeles, că doar asta e miza jocului!" răspunse Bogdan. "Ce te face să crezi că poeziile mele, pe care nici nu mă cunoști sau pe care de abia m-ai cunoscut, merită să fie citite?" îl întrebă Eugenia, aplecându-se spre masă după o noua sticlă de bere. Fandarea ei amplă, care-i împinse un picior în aer, îi dezveli mijlocul. Între cămașa albă și black-jeanș-ii ondulați se zărea un strat de piele albă. Adolescenta era îndeajuns de slabă, fără să fie, neapărat, skinny, încât să i se vadă vertebrele coccigiene și sacrale. Eugenia apucă cu o îndemânare dublată de rapacitate sticla de bere și se retrase pe canapea, ca un resort atras înapoi de elasticitatea sa. "Ca să-ți răspund la întrebare, da, flerul îmi spune că poeziile tale pot să fie bune!"- "De regulă versurile albe îți crează acestă impresie, însă nu trebuie să generalizam, unele pot să fie slabe!"interveni Ștefan- "Îmi place cum gândești, Ștefane, așa e, versurile fără rimă pot să fie o scuză foarte bună pentru ceva care nu are legătură cu literatura, nici cu proza, nici cu poezia! E rândul tău să învârți sticla!" i se adresă ea lui Bogdan. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate