UEZEN

Capitolul I – Deşertul Ruth

Trecuseră patruzeci şi două de ore de când se chinuia să repare comunicaţiile, fără niciun succes. Circuitele erau pur şi simplu arse, dunele se apropiau ameninţător de vehicul, iar apa potabilă era pe sfârşite… Ce altceva putea să facă? Îşi luă inima în dinţi şi plecă. După câteva minute topterul dispăru complet din raza sa vizuală, amplificându-i singurătatea...
— Nenorocită de rablă! Numai mie mi se putea întâmpla aşa ceva. Mai bine rămâneam în Zayon şi îmi vedeam de treaba mea!
— Nu-ţi face griji, totul va fi bine, răspunse tot el, privind spre propria-i umbră…
— Mda, ce să zici şi tu. Ştii…, viaţa e o mare porcărie, iar acum sunt băgat în rahat fierbinte până la gât!
— Darinii te vor ajuta să schimbi lucrurile. Haide! Mergi înainte! Eşti aproape!
— Da… Haide… Mergi, mergi şi visează la holograme verzi pe pereţi! Probabil c-am luat-o razna!
— Haide, Lerman. Ştii că am încredere-n tine, nu?
— Du-te naibii şi lasă-mă-n pace!
— Dar, Lerman…
— Niciun „dar“.
— Taci puţin şi ascultă-mă! Ştii bine că Dumnezeu le ştie pe toate şi ne îndrumă pe drumul cel bun.
— Să n-aud de Dumnezeu, ai înţeles? Uite unde m-a adus! Uite cât de bine mă îndrumă! Unde era pe timpul pandemiei?
— Au trecut atâţia ani şi tot mai dai vina pe el?… Ce copilăros eşti…
— Hai să nu ne tragem de şireturi acum… Du-te naibii şi lasă-mă-n pace!
Adevărul este că îi ajunsese cât trăise într-un oraş plin de androizi şi drogaţi. În adâncul sufletului îşi dorea un singur lucru, să ajungă pe Serenia. Pentru a îşi împlini visul, avea nevoie de darini, de cât mai mulţi darini.
Când îl întâlnise pe Naej se afla în pragul disperării. Trăise atâţia ani în Zayon şi viaţa nu i se schimbase cu nimic. Aceeaşi meserie plictisitoare, acelaşi miros greţos de plastic şi uleiuri, aceleaşi baruri şi programe virtuale. Le ştia pe toate pe de rost. Naej, un bătrân ţicnit cu alura unui personaj din filmele comice, repeta zi de zi pe străzile surde ale Zayonului: „Cel care-l va găsi pe Uezen la poalele munţilor Anor, acela va fi cel mai bogat om din câţi au existat vreodată!“
Cine era cu adevărat Uezen nimeni nu ştia. Se făceau tot felul de supoziţii, una mai bizară decât alta, din cauza miilor de căutători găsiţi morţi, cu feţele schimonosite şi corpurile deshidratate: o creatură invizibilă din deşertul Ruth, un spirit care lua forma celor mai teribile temeri sau gardianul unei imense comori de smaralde nedeice.
Nede – a treia planetă ca distanţă faţă de Nagur şi a patra ca mărime după Ulma, Pteol şi Velora. Circumferinţa medie – 29.000 km, perioada de rotaţie siderală – 19 ore şi 47 de minute. Deşertică în cea mai mare parte a ei, populată intens doar în emisfera sudică. Aproape de vărsarea fluviului Vigor în Marea Kora se dezvoltase oraşul Zayon, adăpostind peste două milioane de suflete.
În emisfera nordică, lângă munţii Anor, se găseau câteva aşezări construite în jurul minelor din care se exploatau metalele rare, în special wolframul, molibdenul şi reniul. Lângă fostele izvoare ale fluviului Tanor se afla cea mai mare dintre aşezările miniere, Karan, în jurul căreia se exploatau smaraldele nedeice, recunoscute pentru frumuseţea şi valoarea lor în toate colţurile sistemului.
În momentul în care s-au găsit primele smaralde, consiliul zayonist a fost nevoit să ia măsuri urgente, transformând aşezarea într-un adevărat avanpost. Vestea se răspândise cu repeziciune şi zona fusese invadată de mii de căutători disperaţi, dar taxele de exploatare îi ruinaseră rapid pe cei mai mulţi dintre ei.
Karan devenise punctul de referinţă al tuturor căutătorilor şi oamenilor de afaceri, dar şi al lui Lerman, conform informaţiilor primite de la Naej în schimbul a 200 de darini. Puţin înainte să plece luase legătura cu Tarek, un bătrân căutător din avanpost care cunoştea regiunea munţilor Anor ca pe propria-i palmă, dar pentru a ajunge la el trebuia să iasă din situaţia dificilă în care se găsea. Singura soluţie era să pornească spre Nord şi să întâlnească o patrulă de control…

Ziua 1

Soarele necruţător îi ardea faţa, şuvoaie de transpiraţie îi curgeau pe sub haine, urmele paşilor împleticiţi zigzagau pe nisip.
— Nu aici trebuia să ajung, nu aici! vociferă Lerman privind cadranul ceasului…
— Mergi spre Nord, Lerman.
— Da, da, ştiu, spre Nord… O luăm de la capăt?
— Hai, trage aer în piept şi continuă.
— Şi dacă-mi ard plămânii, ce mai fac?
— Crezi că-i amuzant? Ştii bine că-mi pasă!
— N-am chef, zău că n-am chef…
— Haide… poţi să…
— Gata, am zis!
Îşi puse palma la ochi, încercând să distingă silueta munţilor Anor. Nimic. Deodată îşi ridică privirea spre globul ucigător:
— Îmi poţi spune şi mie unde-i nenorocitul ăla de-avanpost? Nu? Cu siguranţă că nu!
Sorbi o gură de apă şi începu să-şi facă rudimentar socotelile: la un ritm de două mile pe oră, în şapte zile aş face o sută. Da, da! Asta… dacă nu dau cumva de o staţiune de-odihnă, să mă scald într-o piscină… Dar nu cu androidele alea greţoase din Zayon! Nu, nu! Doamne, dacă ajung pe Serenia… Să-mi iau o femeie minunată, cu garanţie pe viaţă… Să fie mereu tânără, frumoasă şi să nu pună prea multe întrebări… Dar, de când cu revoluţia curvelor de pe Pteol, parcă s-au molipsit toate! Nu le mai ajungi la nas, dom’le: zeci de mii de darini, asigurări de libertate, dreptul la amanţi. O rogi pe nevastă-ta să-ţi facă un masaj, iar a doua zi te trezeşti cu un android la uşă: „Doamna mi-a indicat să vă transmit că este ocupată săptămâna aceasta, dar îi ţin locul şi sper să fiţi mulţumit. Vă ofer o gamă întreagă de servicii complete!“ La naiba! Surogatul perfect! Imaginează-ţi că rumegi un sfârc din latex sintetic şi silicon... Imaginează-ţi femela-android pierzându-şi vocea exact când ţi-e lumea mai dragă... Imaginează-ţi balele greţoase şi secreţiile vaginale fabricate din ulei industrial… Cum să nu-ţi provoace o vomă cumplită? Ah, serenienele! Ce femei! Câtă graţie! Câtă dulceaţă!
Îşi şterse transpiraţia de pe frunte şi privi din nou cu ură către Nagur:
— Ce te uiţi aşa la mine? Înc-o oră şi nu-ţi mai văd mutra aia stupidă!
Căldura era copleşitoare. Scoase plosca îmbrăcată în piele de viperă Taugus şi sorbi încă două guri de apă. Apoi, preţ de câteva ore, îşi continuă marşul infernal. Avea privirea aţintită spre Nord, mereu spre Nord…
Întunericul începu să coboare peste deşertul Nedei, frigul ciupindu-i faţa. Făcu o groapă în nisip şi scoase sacul din pânză termoizolantă. Filtrul îi asigura o respiraţie curată, cu toate că era ca un vierme într-un cocon, aşteptând dimineaţa pentru a-şi întinde aripile.

Ziua 2

Se trezi cu o durere cruntă de cap şi gâtul anchilozat. Nagur se ivi peste dune şi temperatura începu să crească vertiginos. Înghiţi o pastilă de Xerun şi continuă lupta cu nisipul. Căldura îi îngreuna mersul, paşii parcă prindeau rădăcini în deşertul ce-şi deschidea guri însetate de sânge… După câteva ore picioarele i se împleticiră şi căzu în genunchi. Epuizat, îşi duse plosca la gură şi constată cu stupoare că băuse aproape toată apa.
— Ce dracu’?
— Vezi ce se-ntâmplă dacă vorbeşti întruna?
— Iar tu?
— De trei ori pe zi câte două guri! Ţi-am spus, doar! Unde te crezi, în Urluz, cu zece sticle de bere pteoliană pe masă?
— Mă laşi? Ce vrei să fac?
— Uită-te la mine. Nicio picătură de apă!
— Şi ce propui acum, să fac risipă cu tine?
— Nu, dar măcar te poţi gândi la mine când…
— Ha! Să mă gândesc la tine? Ai un simţ ciudat al umorului…
Ştia că avanpostul nu trebuia să fie foarte departe, deoarece înaintea prăbuşirii nu-i rămăsese decât o jumătate de oră de zbor. Se oprea după fiecare dună şi privea peisajul dezolant care se întindea la nesfârşit.
Noaptea se lăsă peste planeta pustie, învelind-o cu trupul ei hidos şi rece. Naej îl preveni în vis, vorbindu-i tăios: „Lerman, fereşte-te de ispita lui Mud! Strâmbul primeşte ceea ce stânga cerşeşte, pe drept îl izbăveşte ceea ce dreapta dăruieşte!“

Ziua 3

Alarma ticăi înfundat un minut. Deschise ochii cu greu, nedorind să o ia de la capăt. Aceeaşi sentinţă, acelaşi calvar, acelaşi călău abominabil: Nagur. Energia şi motivaţia îi scăzuseră considerabil. Câteva guri de apă îl despărţeau de marea întrebare: a fi sau a nu fi?
Privi orizontul şi avu pentru o clipă senzaţia că se află pe fundul unei clepsidre gigantice, cerul surpându-se prin gura astrului verde. Era o furnică neputincioasă care se zbătea să nu fie îngropată de vie. Îşi fixă un punct imaginar în direcţia Nord şi continuă să meargă ca un drogat, inspirând şi vărsând foc pe nări. Lucrurile îi cocoşau spatele, genunchii erau din ce în ce mai slăbiţi, iar tălpile ajunseseră carne vie. Trebuia să rămână lucid, trebuia să reziste acelei torturi infernale.
— Ai trecut prin chestii mai grele! Pe lângă pandemie, asta-i doar un fleac! În curând vei ajunge la avanpost şi gata! Nu mai e mult!
— Da, ştiu, nu trebuie decât să merg mai departe. Spre Nord, mereu spre Nord… Ce noroc pe capu’ meu!
— Norocul tău este că mă ai pe mine. Alţii ar fi sfârşit-o de mult…
— Vai, cât de mult îţi pasă de mine!… Găseşti tu alţi proşti care să-ţi ţină de urât!
— Unde să găsesc în pustietatea asta? Nu te am decât pe tine. Aşa că fă bine şi mergi mai departe!
În timp ce încerca să uite de locul în care se afla, fantomele trecutului începură să-l chinuiască, amintirile cu Suara revenindu-i încet-încet la suprafaţă. Alături de ea avusese cea mai minunată perioadă din viaţă: opt ani de vis, opt ani pe care îi număra în opt secunde. Pe urmă acea dimineaţă în care aerul poluat intrase prin fereastra întredeschisă, provocându-i o greaţă cumplită. Acea dimineaţă în care îşi pusese perna pe cap, nedorind s-o ia de la capăt. Acea dimineaţă în care glasul ei nu l-a mai trezit.

Opreşte-ţi clepsidra, timp orbit de uitare,
Nisip mi-este inima pierdută-n şoapte hoinare.
Plâng. Se-aştern amintirile potecându-mi durerea,
În pântecul liniştii se naşte iubirea
Ce moare.

Mă lepăd de umbra ce-mi ţine sufletul viu,
De urmele paşilor rătăciţi în pustiu.
Mă frâng. Umbra mi-i templul de vise şi gânduri,
Nălucă pribeagă-n deşertice vânturi
Să fiu.

Epuizat, se prăbuşi pe nisipul fierbinte, ochii săi albaştri fixând orizontul. Undeva, la câteva mile distanţă, desluşi o mogâldeaţă, dar întunericul se lăsă rapid şi frigul veni odată cu el. Cu chiu cu vai intră în sacul de dormit…

…Se afla într-o încăpere plină cu oameni. Purta veşminte albe şi era înconjurat de buchete de flori. O mângâiere caldă i se văluri peste frunte, ceara unei lumânări îi picură pe mâini. Încercă să le mişte, dar erau mai grele ca plumbul… Un cântec de jale îi inundă timpanele. Se ridică încet, deasupra tuturor, privind-o pe Suara alături de trupul unui…
— Nuuu! Nuuu! Iubirea mea, sunt aici!
Încercă s-o cuprindă, să-i cadenţeze bătăile inimii cu ale sale, dar trecu prin ea ca printr-un fum.
— Nuuu! Nuuu!
Se trezi ud leoarcă, cu o jumătate de oră înainte de răsărit, zbătându-se în sac la fel ca într-o cămaşă de forţă. Se eliberă şi îşi dresă palpitaţiile cu respiraţii adânci.

Ziua 4

Aproximativ trei mile îl despărţeau de forma pe care o zărise cu o zi în urmă. Instinctiv, îşi puse cuţitul sub centură. Ar fi preferat un blaster, dar avanpostul avea reguli stricte.
Spaima îl cuprinse pe neaşteptate. În faţa sa, un cadavru pe jumătate îngropat în nisip. Hainele zdrenţuite fluturau în adierea vântului fierbinte, dezvelind scheletul acoperit pe alocuri de făşii de carne uscată şi piele maronie. Degetele jupuite încercau să se agaţe de trepte invizibile care urcau către cer, iar orbitele scobite ale creştetului exfoliat îl hipnotizau.
— Nu te opri, nu te uita, mergi mai departe!
— Dar…
— Ai uitat ce-am vorbit? Mergi spre Nord, mereu spre Nord. Avanpostul este aproape!
— Şi cadavrul ăsta, ce e cu el? Dar dacă…
— Nu te mai gândi la asta. O fi vreun condamnat…
— Păi dacă l-au lăsat aici înseamnă că…
— Nu înseamnă nimic, mă auzi? Fii atent, rămâi cu mine!
— Cu tine, cu tine…. Cum se face că uit mereu de tine?
— Vezi? Hai, mergi mai departe!
Ocoli cadavrul şi porni şovăielnic spre reperul iniţial. Gândurile sumbre îl invadară, amintindu-şi de moartea părinţilor săi, de suferinţa îndurată pe o planetă nu demult paradiziacă. Copilăria lui fusese o amestecătură ciudată de orori şi credinţă. Când toţi s-au stins din cauza pandemiei, a jurat că nu va mai pune vreodată piciorul pe Terra. Tot atunci l-a renegat şi pe Dumnezeu. După aceea a urmat lungul voiaj către Nede şi calvarul celor cincisprezece ani pe Zayon, având tot felul de ocupaţii umilitoare. Credea că viaţa de cuplu îi va aduce fericirea şi, pentru o perioadă scurtă de timp, fusese căsătorit cu Kath’ryn, o pteoliană care nu făcuse decât să-l toace de bani…
Setea îl chinuia. Încerca să se agaţe cu disperare de ultima picătură de viaţă. După aproximativ două ore întâlni al doilea cadavru. Lângă el altul şi altul!… Era pe-un câmp de hoituri dispuse concentric în jurul unei creaturi umanoide cu pielea albastră, acoperită de mii de solzi. Vru să se-ntoarcă, dar umbra îl ţintui locului. Urechile îi ţiuiau, inima îi bătea puternic, în ritmul sacadat al unui marş funebru, iar respiraţiile erau repetiţiile finale pentru datul sufletului…
Surprinzător, o voce caldă, de femeie, îl trezi din fantasma morbidă:
— Nu-ţi fie frică! Apropie-te!
— Ce… ce, ci…. cine eşti, ce vrei de la mine?
— Sunt Mud. Vino, am ceva pentru tine…
— Mud? şi imediat îşi aminti de vis…
Creatura ţinea în mâna stângă o piatră nedeică de mărimea unui ou de Kiwa, iar în cea dreaptă o cupă ce conţinea un lichid verde bolborosind uşor.
— Ce alegi? Bogăţia sau cunoaşterea?
Tresări. Nu putea uita cadavrele din jur, nici cuvintele lui Naej, dar piatra îl scotea din minţi. Mud avea figura împietrită şi ochii negri imposibil de citit. Cunoaşterea? Era sătul de atâtea concepte utopice. Bogăţia? Nu pentru asta venise pe Nede? Ar fi avut tot ce-şi dorea: darini, faimă, sereniene… Dar ce însemna visul cu Naej? Hm… Prostii! Trebuia să profite de şansă.
— Bogăţia!
— Alegerea îţi aparţine!
Mud îi oferi smaraldul, dar chipul Suarei se oglindi imediat în luciul pietrei. Lerman rămase cu braţul blocat.
— Ai ales bogăţia. Ce mai aştepţi?
— Suara? Nu, nuu! Nu pot face asta! Nu pot… Trebuie să aflu ce-i cu ea…
— Fie cum vrei, şi Mud îi întinse cupa.
Toată dragostea pierdută, toată suferinţa, toate amintirile, totul se scurgea pe gâtlejul unei fiinţe care se abandona necunoscutului. Filmul vieţii i se derula cu repeziciune: alintul mamei - rotocoalele degetelor în părul blond cârlionţat; sprijinul tatălui - braţele puternice ţinându-l în cârcă; magia bunicilor - tărâmul fermecat al poveştilor; dragostea Suarei – glasul desprins din Rai, buzele fierbinţi topindu-l în liniştea nopţii…
Lichidul îi ardea măruntaiele. Venele i se umflară şi toate simţurile îi erau de sute de ori mai puternice. Deodată, înaintea ochilor săi, apăru imaginea transparentă a unui bătrân care citea dintr-o carte. Pe paginile îngălbenite era o hartă. Imediat recunoscu avanpostul, Tanorul, iar lângă fostele izvoare…


Capitolul II – Karan

Simţi o atingere rece şi deschise ochii. O tânără infirmieră îi umezea fruntea cu o compresă.
— Ia te uită cine s-a trezit!…
Încercă să se ridice, dar corpul refuza să se mişte…
— Stai liniştit. Trebuie să-ţi recuperezi forţele mai întâi…
Infirmiera îi administră, linguriţă cu linguriţă, la fel ca unui copil mic, aproape jumătate de porţie de supă caldă. La scurt timp, Tarek deschise uşa şi întrebă cu voce scăzută:
— Mă scuzaţi, pot vorbi cu domnul?…
— Aveţi trimitere?
— Da, tocmai ce am vorbit cu doctorul Kilmer, şi îi întinse foaia de hârtie.
— Este în regulă. Aveţi grijă să nu-l obosiţi, este încă foarte slăbit. Revin în câteva minute.
— Nicio problemă.
Tarek aşteptă ca infirmiera să plece, apoi se apropie de Lerman:
— Cum te simţi, tinere?
— Nasol, Tarek… Cum ai vrea să mă simt?…
— Te cred, tinere. Ai stat în comă profundă mai mult de-o săptămână. Nimeni nu mai credea c-o să-ţi revii…
— Ştii… Mai ieri eram în Zayon, fără griji, cu slujba lejeră din fabrică…
— Te-nţeleg, dar nici aia nu era viaţă, ştii bine. Altfel nu plecai. Oricum, foarte ciudat ce ţi s-a-ntâmplat… În mijlocul deşertului, lângă o grămadă de morţi… Lumea tot vorbeşte despre crimele lui Uezen…
— Uezen??
— Ce, n-ai auzit de Uezen?
— Ba da, dar nu credeam că…
— Sunt tot felul de zvonuri care circulă prin avanpost… Cei mai mulţi spun că e o creatură invizibilă ce ucide din pură plăcere…
— În mijlocul deşertului? Cine-ar putea trăi acolo?
— Nu ştiu, şi eu m-am tot întrebat. Mi-e să nu fie vreo lucrătură pe-aici. Un motiv de-a scăpa de ăia care le fac probleme, înţelegi?
— Sună cam urât…
— Mda, oricum nu m-ar surprinde. Auzi, dar tu ce-ţi aminteşti mai exact?
— Păi…, am plecat din Zayon, am trecut de Ecuator… Când mai era vreo jumătate de oră de zbor am pierdut inexplicabil controlul topterului. M-am trezit în deşert, cu comunicaţiile arse. Am încercat să le repar, dar fără succes… Pe urmă am decis să plec… Am tot mers în direcţia nord până când… hm, de aici am probleme… sunt foarte confuz. A fost ca un vis ciudat pe care trebuie să-l recompun din piese de puzzle. Şi capul ăsta parcă stă să-mi explodeze!
— Hm… ceva e putred aici…
— Ce-ţi trece prin minte?
— Noi am primit un S.O.S. de la coordonatele tale… Dar dacă tu zici că…
— N-am trimis nimic, n-aveam cum…
— În fine, nu mai contează… Să ştii că dacă dădeai şi tu, ca omul, nişte darini în plus pe un topter mai bun, nu ajungeai într-un asemenea hal…
— Zi-mi Tarek, îmi stă ceva pe creier, cunoşti pe-aici pe cineva cu numele Mud?
— Cine? Mud? N-am auzit. Poate printre noii veniţi… Încă n-am avut timp să-i cunosc… Care-i treaba?
— E… de fapt… e o cunoştinţă…
— Ei, şi cu tine acum. Lasă-mă să ghicesc… O lipeală?
— Da, dar una mai specială…
— Ei, toate sunt speciale la început… Un lucru este clar, după ceva timp te lasă cu coada-ntre picioare şi îţi piere cheful de aventură… Zi-mi, pământeană, pteoliană?
— Nu, nu, şi nu despre asta e vorba… A fost ceva bizar… Ne-am cunoscut în… aş vrea să ştiu unde…
— Şi-aţi luat ceva prostii?
— Nu, nu, lasă-mă un pic să-mi limpezesc mintea şi-ţi spun…
— Cum merge, domnilor? întrebă infirmiera intrând în cameră…
— Destul de bine. Cred că mâine-i prezint câteva fete de pe-aici…
— Domnule Tarek, mai aveţi puţină răbdare, spuse infirmiera râzând. Vedeţi că mâine va fi mutat în camera 205.
— Am înţeles. O zi bună cu Nagur!, spuse Tarek, părăsind încăperea.

*

Stătea singur, într-o cameră spaţioasă, întins pe un pat de campanie. Pe peretele din dreapta se afla o oglindă. Ciudat, foarte ciudat. Îşi pipăi faţa, observând că-i dispăruseră câteva riduri… Poate din cauza pastilelor pe care le înghiţise?…
Uşa fu deschisă şi întră conducătorul avanpostului, îmbrăcat într-o ţinuta militară impecabilă:
— Bună ziua, domnule Kruger. Sunt Zen Dyva. Cum vă mai simţiţi astăzi?
— Mult mai bine. Asta şi datorită domniţei… Lidia.
— Evident. S-a ocupat exemplar de dumneavoastră. Aş dori să-mi confirmaţi, mai aveţi de gând să rămâneţi în Karan?
— Desigur, nu renunţ aşa, cu una cu două.
— Atunci va trebui să plătiţi taxa pentru prima lună, spitalizarea fiind inclusă în preţ.
Lerman se răsuci instinctiv, căutându-şi sacul…
— Fiţi fără grijă, lucrurile dumneavoastră sunt la depozitul de valori. Le puteţi recupera de îndată ce sunteţi pe picioare.
— Desigur, nicio problemă…
— Însănătoşire grabnică!
— Vă mulţumesc.
Tarek reapăru după o jumătate de oră cu un platou cu mâncare. Mergea ţeapăn, cu paşi mici, ca nu cumva să facă vreo prostie…
— Nimic nu-i mai bun ca o supă caldă…
— Poate atingerea Lidiei?
— Ehehei, eşti în formă care va să zică!
— Tarek! Vino-aproape! Mi-am adus aminte…
Bătrânul se apropie curios, ciulindu-şi urechile ca un catâr pteolian.
— Ştiu unde se află comoara…
— Cee?
Lerman scoase o hartă, începând să-i explice:
— Vezi, aici e avanpostul, aici sunt fostele izvoare ale Tanorului, iar noi trebuie să ajungem la semnul ăsta…
— Nimic nou sub Nagur, regiunea asta o ştiu şi dacă merg cu ochii închişi. Dar de ce acolo?
— Păi… dacă-ţi spun… n-o să mă crezi. Atunci când eram în deşert şi nu mai ştiam pe ce lume mă aflu, mi s-a arătat o creatură pe care o chema… Mud.
— Păi am înţeles că Mud…
— Ai înţeles greşit, apoi Lerman îi povesti experienţa din deşert…
— Cred c-ai avut halucinaţii, tinere. O Fata Morgana sau un nud cu solzi, tot dracu’ ăla e… Şi să ştii că locul ăla nu-mi spune absolut nimic, e o îngrămădire de stânci…
— Ai încredere. Şi până la urmă, te scot darinii afară din Karan? Îţi dau acum două mii şi alte două la-ntoarcere. Ce zici?
— Hm, ştiu şi eu dacă merită?… însă lui Tarek deja îi jucau ochii în cap, gândindu-se la distracţiile care-l aşteptau… Dar, pentru că te cunosc, batem palma. Când vrei să pornim?
— Peste două zile… Aşa mi-a indicat doctoru’ Kilmer. Până atunci fă rost de tot ce-avem nevoie.
— Îţi sugerez să plecăm mâine dimineaţă, aşa că înghite nişte întăritoare.
— De ce spui asta?
— Putem să profităm de agitaţia din avanpost. A dat norocul peste-un idiot şi mâine se organizează obişnuita petrecere. Haleală, băutură la discreţie, gagici faine… Pe urmă vor fugi ca disperaţii spre locul unde s-a găsit piatra…
— Asta e bine, putem ieşi neobservaţi.
— Cel puţin până la punctul de control. De acolo vedem noi ce şi cum…

*

Unul dintre neajunsurile cu care se confruntau căutătorii era lipsa topterelor, terenul accidentat, plin de stânci, făcându-le mersul extrem de anevoios. Fuseseră multe cazuri în care unii voiseră să fugă fără să plătească taxele, aşa încât, în jurul avanpostului, circulau doar topterele patrulelor militare. Dintre toate lucrurile pe care le cărau, apa şi târnăcoapele atârnau cel mai greu. Epuizaţi, se opreau la intervale scurte de timp. Cu toate că era mai în vârstă decât Lerman, Tarek se comporta mai bine la drum lung. Şi, oricum, patru mii de darini erau o provocare frumoasă. La întoarcere se putea distra pe cinste, dar dacă găsea comoara…
Lerman avea un presentiment ciudat, ca şi cum ar fi mers pe un drum fără întoarcere. Emoţia şi oboseala îi provocau ameţeli, picioarele îi tremurau, iar trupul i se vida la fiecare expiraţie.
Tarek povesti despre viaţa searbădă pe care o trăise în Karan, aşteptând o minune. Lucrase o vreme ca angajat al avanpostului, pe urmă devenise călăuză. Ştia să se descurce: mai făcea cuiva un serviciu, mai obţinea comisioane de la Zen Dyva… Însă obsesia pietrelor verzi aproape îl înnebunise. Văzuse câteva zeci, le atinsese, aveau ceva ce îi răscolea fiinţa.
— Depresiunea asta e albia Tanorului, spuse Tarek ştergându-şi transpiraţia de pe frunte. Acolo, unde se văd stâncile alea înalte, sunt fostele izvoare. Uite, vezi? Aşa apare şi pe hartă. Mâine suntem acolo.
Mai merseră ce mai merseră, vorbind vrute şi nevrute. Seara găsiră o scobitură în malul uscat al fostului fluviu, îşi scoaseră sacii de dormit, mai schimbară câteva cuvinte, apoi îi luă somnul.
Dimineaţa porniră la drum cu forţe proaspete şi încredere. Fiecare se gândea la cu totul altceva: Tarek la bogăţia care putea să-i schimbe definitiv viaţa, iar Lerman la întâlnirea cu Mud şi bătrânul…
După trei ore făcură prima pauză. Câteva guri de apă şi pastilele de Xerun îi revigorară. Tarek rupse tăcerea:
— Zi-mi, tinere, ce vei face când vei găsi comoara? Ce planuri ai?
— Păi… mă gândesc să mă duc pe Serenia, răspunse Lerman un pic surprins de întrebarea însoţitorului său.
— Aşa deci. De, tu ai tot timpul înainte, e normal. Sincer, m-am gândit şi eu, dar nu mai am răbdare cu călătoriile astea lungi. Şi pentru ce? Găsesc gagici şi aici, pe Zayon. De toate felurile.
— Da, Tarek, dar… gândeşte-te… O sereniană netrecută prin mâna atâtor comercianţi…
— Nu, tinere. Mai degrabă aş încerca elixirul tine-reţii… şi după aia…
— Poveşti, Tarek. Nu te lua după toţi drogaţii. Singurul elixir există pe Serenia…
— Dar nici acolo nu poţi înşela timpul, tinere. Poate doar privirea… Şi să ştii un lucru, serenienele nu mă atrag la fel de mult ca nebunele de pteoliene...
— Ascultă-mă! îi replică Lerman după o porţie bună de râs. Am fost însurat cu o pteoliană şi mi-a adus numai necazuri. Sexul e sex, dar te toacă de bani mai rău ca damele de la un bordel de lux. De androide nu zici nimic? Au preţuri bune, fac ce vrei şi ce nu vrei… Numai să te ţină inima…
— Oi fi eu ceva mai în vârstă, tinere, dar cum să renunţ la mirosul unei gagici autentice?! Oh, nu, nu, nu!… Şi-aş vrea să le-ncerc şi pe cele mai slabe, şi pe cele mai durdulii. Numai pteoliene să fie. Serenienele, androidele, toate-s la fel. Parcă sunt făcute pe bandă rulantă la Raptor şi Eldena!
— Lasă că-n curând totul se va schimba. Vei avea atâţia bani că-ţi vei lua câte vrei…. O să vezi tu, o să vezi…
Îşi continuară drumul cu o doză crescută de optimism. Lerman se amuza la gândul că Tarek, dacă ar fi avut un harem de pteoliene şi bere la discreţie, nu i-ar mai fi trebuit nimic altceva…
Se apropiară de munţi. Nagur trona între două vârfuri stâncoase, amintindu-le cine este regele Nedei. Albia Tanorului se micşorase la câţiva paşi. Mai merseră puţin şi ajunseră la fostele izvoare. Se aflau într-un loc înconjurat de stânci înalte, dispuse concentric, la fel ca într-un vechi sanctuar. Cei doi căutători contemplau peisajul.
— Şi-acum? întrebă Tarek.


Capitolul III – Uezen

Se priveau unul pe altul, neştiind ce să facă. Tarek scoase celebrul său detector de pietre preţioase.
— Chiar crezi că-ţi foloseşte drăcia aia la ceva? întrebă Lerman pe un ton ironic.
— Aşa ar trebui. Asta dacă nu mi-ar lua-o alţii înainte…
— Ce tot spui acolo?
— Măi, tinere, odată chiar mi-a arătat locul. Şi când să ajung acolo, soldaţii tocmai îl încercuiseră pe unul care găsise o piatră cât pumnul…
— Vorbeşti serios?
— Dacă-ţi zic!
— Cât a trecut de atunci?
— Ehehe, răspunse scărpinându-şi chelia, să tot fie doişpe ani… Stai aşa! Am ceva!
Tarek ţinea în mâna dreaptă axul vertical al detectorului, iar placa mobilă avea vârful îndreptat exact către stâncile din faţa lor.
— Mda, măcar ştim de unde să-ncepem, spuse Lerman cu aceeaşi doză de ironie.
— Ai vreo soluţie mai bună?
— Eu zic că noaptea se-apropie, mai bine strângem de-un foc. Am văzut pe-aproape nişte ciulini…
— Cum vrei, tinere, tu plăteşti pentru timpul în plus…
— Ah, stai liniştit. Cu o sută de darini în plus sau în minus, tot dracu’ ăla e…
Lerman îi povesti despre viaţa petrecută în Zayon, amintindu-şi de marea sa dragoste, Suara…
…Când o văzuse întâia oară coborând din naveta negustorilor Tzulu, rămase pur şi simplu perplex. Toate visele şi speranţele lui căpătaseră contur. Mulţi îl consideraseră nebun când plătise peste trei sute de mii de darini pentru o femeie de şaptezeci de ani. Serenienele erau femei care, cu cât înaintau mai mult în vârstă, cu atât erau mai frumoase şi mai atrăgătoare. Însă după Sedartha, prima parte a vieţii lor care dura patruzeci de ani, cele mai multe dintre ele nu mai puteau avea copii. Iar când se apropiau de Seruma, sfârşitul vieţii, îmbătrâneau foarte repede, în doar câteva săptămâni. Guvernul Sereniei a înţeles, atunci, că femeile, chiar şi pentru o perioadă scurtă de timp, puteau aduce profit unei planete cu resursele aproape epuizate. Mările şi oceanele erau din ce în ce mai poluate, hrana din ce în ce mai puţină. Astfel, a impus, conform vechilor manuscrise religioase, nişte falsuri în fond, ca începând cu Hanirom, perioada următoare Sedarthei, serenienele să împărtăşească iubire în tot universul, propovăduind numele zeului Seren. Negustorii Tzulu, neputând scăpa nicio afacere interplanetară, au devenit imediat proxeneţii cei mai profitabili din cvadrantul Alpha…
Opt ani petrecuse cu Suara, opt ani de vis, până în momentul în care serenienei i-au apărut primele semne ale îmbătrânirii, determinând-o să se întoarcă…
Tarek fu mişcat de povestea pământeanului. Îşi aminti şi el de relaţia cu Goya din tinereţe. Fusese prima şi ultima oară când suferise din cauza unei femei. După ce zayonista l-a părăsit pentru un negustor Tzulu înstărit, viaţa sa a devenit un dezastru. Regrete şi iar regrete. Apoi anii petrecuţi în avanpost, alergând după himere. Cumva, destinele lor se asemănau…
Lerman scoase o sticluţă de Zar, pe care o păstra cu sfinţenie încă de la plecarea din Zayon, şi începură să bea. Deodată, o pală puternică de vânt ridică jarul în aer…
— Ce dracu’ a fost asta!? strigă Lerman, dezmeticindu-se brusc.
O fiinţă umanoidă, radiind lumină, apăru din spatele stâncilor. Instinctiv, Tarek puse mâna pe cuţit. Lui Lerman îi bătea inima cu putere însă după câteva secunde se linişti:
— Nu e nevoie…, spuse împingând mâna lui Tarek în jos, îl recunosc. E bătrânul care mi s-a arătat în deşert. Cel care era cu Mud. El ne va arăta drumul spre comoară…
— Haideţi! le spuse bătrânul cu o voce fermă. Veniţi! Vă aşteptam…
Cei doi se apropiară cu prudenţă. Nu mai văzuseră niciodată un om înconjurat de atâta lumină. Să fi fost oare din cauza hainelor albe pe care le purta? Cine ştie ce marfă mai aduseseră negustorii Tzulu…
Dintr-un singur gest al mâinii, bătrânul deplasă o stâncă uriaşă sub care se afla o intrare în pământ. Speriat, Tarek făcu doi paşi înapoi. Bătrânul îl privi şi-i spuse cu un ton liniştitor:
— Vino şi vei fi mai tânăr…
— Păi… comoara?
— Ce comoară? Comoara este ceea ce eşti, fără să ştii, nu pietrele pe care le cauţi de-o viaţă…
Coborâră zeci de trepte în spirală, apoi intrară într-un tunel plin de torţe care se aprindeau singure, pe rând, în timp ce avansau. Tarek îşi aminti de cuvintele bătrânului… Ce voia să spună? Să fie elixirul tinereţii chiar pe planeta pe care îşi pierduse atâţia ani din viaţă? În cele din urmă ajunseră într-o încăpere. Mud îngrijea nişte plante cu frunze mari şi lucioase. Tarek se holba la pielea ei albastră, plină de solzi. Era întocmai cum o descrisese Lerman, dar acum îi părea şi mai ciudată…
— Lerman, Tarek, amândoi aţi căutat bogăţia, tinereţea, dar paşii temători ai destinului v-au adus aici.
— Ce vrei de la noi? întrebă Lerman. Şi cine sunteţi?
— Stai, stai, stai… Nu te grăbi. Întrebarea este, ce vreţi voi de fapt? Ştiţi foarte bine ce căutaţi, numai că vă place atât de mult să ocoliţi adevărul… Fericirea voastră nu depinde de nişte pietre sau de nişte ani în plus adăugaţi scurtei voastre existenţe. Cine suntem? Eh, asta este o poveste tare lungă…
— Ai face bine să ne spui despre ce-i vorba, replică Tarek. Altfel…
— Altfel? Ce veţi face? Vă veţi întoarce la viaţa voastră mizeră, sperând c-o să dea norocul peste voi?
— Lasă-i, poate că nu e calea lor… Sunt alţii mai interesaţi şi mai interesanţi decât ei, interveni Mud, voind să le provoace şi mai mult curiozitatea…
— Nu, nu, răspunse Lerman, dacă tot am ajuns până aici, trebuie să ştim totul. Mai ieri eram în comă, apoi m-am trezit fără riduri… Şi nu e de la tratament, ştiu bine asta…
— Bine, atunci. Se pare că vreţi nişte răspunsuri. Să o luăm cu-nceputul… Cu toţii aţi auzit de Eden, a treia planetă ce gravitează în jurul stelei roşii, Uta’H. Dintotdeauna Eden a fost populată, edenienii trăind în armonie şi pace, bucurându-se de darul marelui Democles: viaţa veşnică. După mai multe cicluri ce durau mii de ani, deveneau fiinţe de lumină şi călătoreau prin univers, întrupând noi forme de viaţă. Din momentul în care Uta’H a intrat în ultimul stadiu, edenienii au început să îmbătrânească şi să moară. La început nu ştiau ce se întâmplă, degeaba au meditat şi s-au rugat lui Democles. După ceva timp au înţeles că specia le era ameninţată şi au decis să părăsească sistemul.
— Şi unde s-au dus? întrebă Tarek curios.
— Au construit Arka şi s-au îndreptat către Megara, gaura de vierme cea mai apropiată.
— Dar Megara e mereu instabilă, interveni Tarek. Numai negustorii Tzulu ştiu cum să călătorească prin ea sau să creeze alte găuri de vierme.
— Da, ei au avut dintotdeauna un simţ de observaţie foarte bun. Văd detalii şi modele pe care alţii nu le văd. Sub influenţa unei cantităţi mari de droguri se pot interconecta mental, creând un creier uriaş, capabil să suporte eventualele pierderi din „reţea“. Pot şti poziţia şi viteza fiecărei particule din subspaţiu şi pot prezice corect toate interacţiunile dintre ele pentru fiecare moment. Astfel calculează cu exactitate traiectoria către destinaţie.
— Edenienii nu puteau face acelaşi lucru? continuă Tarek.
— Ei nu se puteau interconecta mental, din cauza transformărilor prin care treceau. Acum înţelegeţi de ce Arka nu putea merge mai departe. Mai mult de atât, proviziile şi sursele de energie erau limitate. Călătoria fusese lungă şi chinuitoare, numărul edenienilor împuţinându-se în fiecare zi. Când ultimii supravieţuitori au ajuns la Megara, s-au desprins capsulele, în fiecare dintre ele aflându-se un bărbat şi o femeie. Şi astfel, câţiva edenieni au ajuns în diferite colţuri ale universului… Noi am fost norocoşi şi am ajuns pe Nede.
— Voi?! se miră Lerman. Voi veniţi de pe Eden?
— Întocmai. Ea este Mud, perechea mea, iar eu sunt… Uezen!
— Uezen? şi imediat îşi amintiră de toate ororile comise…
— Ştiu la ce vă gândiţi însă nu e vina noastră. Fiecare şi-a ales propria cale. La fel cum şi voi aţi ales…
— Ia stai aşa, spuse Lerman. Dacă voi aţi întrupat noi forme de viaţă peste tot în univers, înseamnă că… tot voi aţi ajuns şi pe Terra?
— Ştiam că vei ajunge aici, Lerman. Voi sunteţi creaţia fiinţelor de lumină. Voi sunteţi continuitatea speciei noastre. Noi suntem ceea ce voi numiţi… Dumnezeu. Însă cu toţii suntem opera marelui Democles.
— Dar de ce sunteţi aşa de diferiţi? întrebă Tarek încercând să-l prindă pe Uezen cu minciuna.
— Am decis ca unul dintre noi să intre în contact cu cei de pe Nede. Eu am stat retras, dar Mud a suferit mutaţii din cauza expunerii pe timp îndelungat la Nagur. În prezenţa altui soare, codul nostru ADN se modifică şi puterile ni se diminuează. La un moment dat le vom pierde de tot… Însă nu înainte de-a vă învăţa tot ce ştim. Numai aşa puteaţi cunoaşte cu adevărat natura şi puterile fiinţei voastre.
— Dar tinereţea? întrebă Tarek nerăbdător.
— Veţi primi tot ce vă putem oferi, dar trebuie să aveţi răbdare.
— De ce tocmai noi? întrebă Lerman.
— Pentru că aţi crezut mereu în iubire. Chiar dacă darinii v-au întunecat minţile, chiar dacă alcoolul şi femeile v-au îndepărtat de la cale, în adâncul vostru încă mai iubeaţi, iar noi am simţit.
— Şi ceilalţi care-au murit? Ei nu credeau în iubire? replică Tarek tăios.
— Nu toţi au murit. Doar cei care s-au lăcomit şi au ales pietrele nedeice. Orbiţi de bogăţie, au pierit în mijlocul deşertului. Au avut libera alegere. Nu oricine poate primi învăţăturile noastre, nu oricine poate merge pe cale. Tarek, dacă nu o iubeai pe Goya, nu ai fi ajuns în avanpost şi nu te-aş fi ispitit atâţia ani cu pietre nedeice. Lerman, dacă nu o iubeai pe Suara, nu-l întâlneai pe Naej şi nu ajungeai aici. Sau credeţi că sunt coincidenţe?
— Eu ştiu că toate lucrurile au un preţ, interveni Tarek. Mai ales iubirea…
— Tarek, Tarek… Într-adevăr, există un preţ, dar nu e aşa cum crezi… Vezi tu, în interiorul unei capsule care a ajuns pe planeta Nayur, planeta lenurienilor, a fost un singur supravieţuitor. Numele lui este Anuk. Din păcate femeia nu a rezistat călătoriei, iar edenianul a devenit răzbunător. A profitat de puterile sale şi a creat un drog extrem de periculos cu care a ajuns să controleze Serenia, Nayur şi Neteria. Este vorba de Vorex, elixirul tinereţii. Iar acum am aflat că negustorii Tzulu şi Anuk au ajuns la un pact şi nu va dura mult până când vor porni o invazie…
— Da? Dar dacă elixirul tinereţii este un drog, cum voi obţine tinereţea fără să fiu controlat de alţii? întrebă Tarek.
— Tarek, nu te grăbi. Alta e calea prin care poţi obţine tinereţea şi restul…
— Bun, şi ce vreţi de la noi? întrebă Tarek.
— Ce vreau? Vreau să mă ajutaţi să-i opresc.
— Noi? Cum am putea să oprim o invazie?
— Încercăm să strângem o armată, dar nu e uşor să facem acest lucru trăind închişi, izolaţi… De aceea avem nevoie de discipoli… De aceea avem nevoie de voi…
— Bun, bun, bun, am înţeles, spuse Lerman aprobator. Este o poveste frumoasă. Droguri, armate, fiinţe de lumină… Dar dacă refuzăm?
— Desigur. Este alegerea voastră. Dar gândeşte-te… Tarek nu va fi niciodată tânăr, iar tu… nu vei mai fi vreodată cu Suara…
— Suara? Despre ce vorbeşti? Ea nu se mai…
— Nu, Lerman, aici te înşeli.
Deodată, la un semn al lui Uezen, Suara îşi făcu apariţia în încăpere, la fel de frumoasă şi tânără ca atunci când coborâse de pe naveta negustorilor Tzulu.
— Nu se poate!!!… Nu… nu!!
— Ba se poate, iubitule! spuse Suara fugind către Lerman, apoi îl strânse în braţe şi îl sărută cum numai ea ştia să o facă.
— Suara, iubito! replică Lerman şi izbucni în lacrimi…
— Lerr, cât de mult mi-ai lipsit!...
Uezen povesti mai apoi cum reuşise Naej s-o convingă pe Suara să renunţe la călătoria spre Serenia şi să meargă pe calea zettică…
— Naej, ştiam eu, completă Lerman cu bucurie…
— Şi cu mine cum rămâne? ripostă Tarek.
Uezen se apropie şi îl bătu pe umeri:
— După cum spuneam, răbdare, Tarek. Toate la timpul lor…