poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3758 .



Exodul
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [thedream ]

2010-05-23  |     | 



Tatăl lui deschise ușa cu grijă, dar plesnetele balamalelor ruginite pocniră sec. Băiatul simți un curent ciudat alunecându-i în membre, paralizându-l. Se forță să rămână în picioare dar genunchii, trădătorii, amenințau cu o rușinoasă trădare. Se sprijini de un scaun și rămase în așteptare. Orice se îndrepta în direcția lui, ar face mai bine să se grăbească. Deși chipul tatălui era umbrit, lumina venind din spatele lui, Victor putea vedea limpede surpriza, Govor nu se așteptase să-și vadă băiatul pregătit. Privirile bărbatului șfichiuiră scurt în direcția gemenilor și o umbră de îngrijorare se așeză pe fața lui. Văzând că încă dormeau, tatăl se mai liniști.
- Vino, fiule. E timpul! Șoapta fierbinte a tatălui îl îmbrățișă cu o căldură la marginea disperării, expresia de pe chipul lui era indescifrabilă.
Victor își simți obrajii explodând în clipa în care se aplecă pentru a-și ridica bagajul, ochii tatălui său se măriră, dar nu spuse nimic și părăsi cadrul ușii. Părintele lui știa acum că el, Victor, era pregătit; ba mai mult, că acceptase ciudata poveste și făcuse alegerea potrivită. Cu tălpile plumbuite își urmă tatăl afară din camera unde dormise de când se născuse. Înainte de a lăsa ușa să se închidă, posibil pentru totdeauna, mai aruncă o privire gemenilor. Dormeau liniștiți, neștiutori, și chipurile lor aproape identice în lumina palidă a lunii nu arătau decât niște copii fericiți și liniștiți, așa cum fusese și el cu o zi în urmă. Nici o supărare nu trebuia să alunge pacea de pe fețele lor, Victor își promise ca, cândva, indiferent de ce i-ar fi împotrivă, să revină și să se asigure că frații lui erau fericiți. Va găsi un mod de a se întoarce acasă, de asta era sigur.
În adâncul sufletului știa, dincolo de orice îndoială, că acea zi de naștere fusese ultima lui zi în acea acasă, ultima cu familia lui și ultima în Stolna.
Când un nor alunecă în lumina ireală a lunii proiectând un con de umbră peste munte, camera se pierdu în întuneric și Victor își luă în șoaptă rămas bun de la cei doi frați ai săi. Tatăl îl aștepta cu ochii măriți de spaimă.
- A venit până în fața ușii, cred că… te așteaptă. Vocea sărmanului lui tată vibra ușor.
- Tată…, glasul i se rupse și, în clipa următoare, se aruncă în brațele deschise care-l ocrotiseră timp de paisprezece ani. Pieptul larg îi oferise adăpost și îl trecuse peste fricile copilăriei și peste toate greutățile traiului de munte dar, acum, tatăl lui nu-l mai putea proteja.
- Fii puternic, Victor -nu-și amintea să-și fi auzit vreodată numele din gura tatălui său, era întotdeauna “fiul” sau “micuțul”, cel din urmă doar până când aproape îi ajunsese în înălțime pe gemeni cu vreun an în urmă- Fii tare și întoarce-te acasă. La ultimul cuvânt, bătrânul își pierdu vocea și câteva minute se mulțumi să-și îmbrățișeze fiul.
- Eu…, continuă Govor după ce își recăpătă glasul, eu o să te aștept, de-i ultimul lucru pe care o să-l fac.
Privirea tânărului era la fel de pierdută ca și vocea. Asemenea manifestări emoționale nu erau întocmai la ordinea zilei în casa familiei Nox. După ce izbuti să-și lege din nou gândurile se uită spre ușa în spatele căreia frații lui dormeau fără să știe că nu-l vor mai vedea. Nu în viitorul apropiat, oricum.
- Spune-le, zise el și observă că vocea-i era răgușită, ca și cum ar aparținut altcuiva, că o să-mi fie dor de ei și că n-o să-i uit niciodată!
Bătrânul aprobă și lacrimi îi dansau în ochii cenușii. Își trase din nou fiul la piept și își lipi buzele crăpate de creștetul scumpului copil.
- Întotdeauna să știi că noi… te iubim și suntem mândri de tine!
Apoi, cu lacrimile alunecând reci pe chipu-i brăzdat de riduri, își duse fiul afară, acolo unde destinul aștepta. Govor Nox privi pentru un lung moment silueta subțire a fiului său apoi, știind că-i va fi prea greu să-l lase să plece dacă va fi lângă el, închise ușa. Bătrânul alunecă în genunchi și lacrimile pe care le stăvilise cu greu în ultima lună se revărsară nemaiputând fi oprite. De acum înainte va trebui să spună tuturor că fiul lui fugise, că pierise și că nu mai putea spera să-l vadă vreodată. Iar când gemenii vor fi mai mari va încerca să le spună adevărul, îl vor crede sau nu, asta va rămâne de văzut.
Pe prispa lată, ce aproape că forma o terasă îngustă în jurul casei din lemn stătea o femeie. Era tânără, de înălțime medie și, cu toate că lumina slabă a astrului nopții îi ascundea o parte din chip, Victor putea vedea că era foarte frumoasă.
La vederea băiatului necunoscuta își îndreptă spatele și își ascuți privirea pătrunzătoare asupra lui.
Murmurul din mintea lui pieri, arătându-i ce anume îi scăpase mai devreme. Deodată, simți că nu avea nici un motiv de teamă; străina nu-i dorea răul. Făcu un pas în direcția ei întrebându-se de unde avea impresia că ea trebuia să-l ajute și o urmări cu atenție. Își dădu seama că tatăl lui nu-l urmase afară și bănui că bătrânului îi era frică de ciudatul oaspete, ar fi vrut ca tatăl său să știe că nu trebuie să-i fie frică. Mai făcu un pas în direcția necunoscutei și apoi încă unul. Netemător, se opri la un metru de străină și îi întinse mâna zâmbindu-i.
În clipa în care privirea lui întâlni ochii întunecați, zumzetul ce aproape îl înnebunise mai devreme începu din nou, mult mai acut decât la început. “Vine de la ea” își spuse uimit străduindu-se să reziste tentației de a-și acoperi urechile. Apoi femeia îi întinse la rândul ei mâna și Victor o strânse forțându-se să zâmbească. Degetele ei erau mici și calde și, pentru un moment, băiatul uită de senzația oribilă ce-i lovea creierul. Ceea ce urmă îl luă pe nepregătite și scăpă mâna mică și caldă a cărei atingere era așa plăcută.
Sunetul strident, asemănător cu cel al unui aparat electric, se transformă din nou în acel murmur suportabil, ca bâzâitul unui roi de albine. Apoi, ca și prima dată, cuvinte care nu erau a lui, senzații ce nu-i aparțineau, i se născură în minte.


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!