- Dragă Cineva, cum îți spuneam... Era într-o dimineață obișnuită, ca mai toate diminețile, când totul se reia ca-ntr-un ritual bine stabilit, când și cele mai neînsemnate gesturi seamănă și se reproduc întocmai zi de zi, an de an. Chiar și traseul este la fel de monoton, ca-n fiecare zi, prin ceața densă a lui noiembrie. Zgribulit, îmi strâng bine fularul în jurul gâtului.

Sunt vorbe cu care își începe Nimeni o nouă povestire... Surâde, cu fața ușor crispată:

... Observ că și chipurile întâlnite sunt aceleași, aceleași chipuri ce vin din sens opus. Nu-i cunosc pe purtătorii lor, nu știu unde lucrează aceștia, nu știu unde locuiesc. Atâta știu, că îi întâlnesc la ducere și la întoarcere și, fără să vreau, îi salut. Atunci când nu mi se răspunde la salut și sunt privit cu nedumerire, regret gestul cu sentimentul celui frustat de un drept care i se cuvine.

Totul se repetă aidoma, în cel mai mic amănunt, chiar și primirea care mi se face zilnic la semnatul condicii de prezență: "Bă Traiane, nimic nu faci, bă, nimic!"
"Nu faci nimic, auzi, nimic", e o formulă folosită în loc de salut, menită să stimuleze, cu precădere la începerea zilei de muncă. Trebuie să spun, însă, că pe mine nu numai că nu mă mobilizează, dar mă și indispune asemenea formulă, îmi strică ziua.
"Ce nu fac, domnule șef, concret, spune-mi ce ar fi trebuit să fac și n-am făcut!", o să-l întreb, da, așa o să-l întreb, să-mi spună el mie ce chestiune de serviciu nu rezolv.

Colegii, însă, nu se sinchisesc: "Lasă-l, bă, în durerea lui, nu vezi că se scoală cu fața la pernă? Mai dă-l dracului, neghiobul!"

Dar eu nu pot fi așa, sunt poate orgolios, așa că trebuie să clarific lucrurile și, cred că odată și-odată, o să-l iau de piept. Chiar în dimineața asta o să procedez întocmai, o să-l iau de guler și o să-i șuier:" Târâtură, asta ești!"

- După teoria lui Carlo M. Cippola, zice Nimeni, există persoane care le fac altora viața un calvar, fără nicio rațiune în asta, numai și numai din proprie prostie! Statul la coadă, de pildă, pentru a-ți plăti taxele și impozitele, și care-ți pun din greu răbdarea la încercare, suportarea incompetenței și aroganței funcționarilor publici, a mitocăniei unor șefi mai mari sau mai mici din instituțiile statului, ei bine, toate sunt circumscrise Prostiei...

Brr!, s-a făcut frig, nu glumă!, se scutură Nimeni, apoi își deșartă sacul până la fund:
- Da, da, trebuie să clarific lucrurile. Îl iau de piept, mă aduce în stare.
De felul meu, sunt calm, dar când îl aud: "Nimic nu faci, bă Traiane!", simt cum mi se irigă creierul cu sânge, din abundență.
Ce mai, îl iau de piept și-i scrâșnesc în ureche: "Nimicarniță, spune-mi de ce sarcini nu m-am achitat!", cu riscurile ce le implică gestul. "O să te dau în judecată pentru hărțuire!" Uite, extraordinar!, îmi tremură mâinile. Doar mi-am imaginat scena și am și trăit-o.
Traiane, calm, băiatule, calm, o să-ți desfacă ăștia contractul de muncă, ai să vezi... Vorba aia: Supără-te, dar nu păcătui!...

- Legea a Treia, sau de aur, cum i se mai spune, a Prostiei - zice Nimeni și caută fișa, după care citește rar, corect și clar: „Un prost este acela care cauzează daune altei persoane sau unui grup de persoane, fără a deriva niciun câștig personal din asta și, posibil, cauzându-și daune inclusiv lui însuși”...

Uite că am și ajuns la serviciu, prin același peisaj neschimbat de ani, fără să știu pe unde calc, pe lângă ce trec, doar schimbarea vremii s-o simt și să constat, laconic: "s-a încălzit vremea", "s-a răcit vremea".
- Să trăiți!, mi se căciulește portarul.
- Bună dimineața! De cu noapte, nea Gheorghiță, de cu noapte...
Aceleași expresii, aceleași vorbe amabile, lingușitoare:
- Bună dimineața, Traiane, tot tânăr și frumos...
- Nici tu nu te schimbi, dragă Enache, vremea se schimbă, fără tine.
Intru în birou.
- Să trăiți, că ne trebuiți!
- Să trăiți cu cine vreți!

- Deci, după cum afirmă Legea a Treia - stăruie Nimeni, un prost te va hărțui fără niciun motiv, fără nicio logică și fără a obține vreun avantaj...

Mă privește lung și, după ceva timp, Nimeni reia, tot mai afectat:

... Numai el nu zice nimic. Stă cu coatele pe birou și cu degetele răsfirate în părul cârlionțat, cu privirea în hârtii, chinuit, neputincios, clocotind de ambiții, la cei cincizeci împliniți, fără să răspundă la salut.
Îl privesc pe ascuns și știu ce va urma, când îi voi cere condica la semnat, se va ridica în picioare și, zburlit precum ariciul, va țipa, ca un descreierat ce e: "Bă Traiane, nimic nu faci pentru salariu, te plătește statul de pomană!".
Mă închipui repezindu-mă la el, ca un leu întărâtat. Dar, nimic din ce simțeam nu se întâmplă. Dimpotrivă, mă apropii sfios de biroul lui și îi solicit condica de prezență.
Sare ca mușcat de ureche:
- Condica, da, condica, sunteți buni numai să semnați și să pretindeți salarii cât mai mari, în schimb, nu faceți nimic, vă doare-n cot de ce se petrece în jur, lăsați totul pe umerii mei, da, pot, încă, să duc, dar voi?... Traiane, pune osul la treabă, auzi?
- Am înțeles, pun osul la treabă..., zic, fără să conștientizez ce mișcări, ce reacții se produc în sufletul meu. Am înțeles, pun osul la treabă...