Mira îl întâlnește pe el după nopți singuratice și friguroase.Îl privește acum doar ușor conturat de creioanele ei cerate.Fantomatic,prezent doar prin respirația greoaie,dar și prin zgomotul produs de mâinile cu degete lungi și subțiri ,feminine,mâini ce caută prin sertarele grele suflete rătăcite și amintiri.Dar sertarele Mirei sunt goale,reci,nepăsătoare,mari,nefinisate,grele,dar umede.Această ultima trăsătură,de altfel definitorie a lor,îl deprimă și încearcă să-și amintească ceva,dar prezența ei îl macină,îl umilește și nu-l lasă să caute în timp ceva legat de ea.
De ce să fie un sertar umed într-o cameră obsesiv de răcoroasă?
Se așază neputincios,trist,ucis de privirea ei ce impune limite.Îi privește picioarele mici și subțiri cu urme ușoare de varice albastre.Pielea ei albă cu mici cute formate de venele ce ies în relief poate fi urâtă,dar pe ea orice lucru grotesc,hibrid o înfrumusețează deoarece fiecare cuvânt rostit de ea te face s-o privești cu nespusă admirație.Mira nu-l privește,nu-i simte prezența…sau nu vrea.Mira scrie o poveste pentru ea și desenează cu creioanele cerate o figurină haioasă cu două mâini,două picioare,potrivită ca marime,dar degajă un aer de nespusă bucurie fiind conturat de degetele ei mici,albicioase,subțiri…
Povestea e fantastică.El o privește cu admirație.Artista lui a ajuns artistă,iar timpul nu i-a marcat cu nici un fel de linii chipul,doar i-a întunecat privirea,a răcit-o.Felul în care atinge creioanele sau stă pe scaunul făcut din lemn masiv,mobila camerei impun o distanțare obligatorie.Răceala este marcată și de pereții înalti,spoiți cu alb murdar,prea înalți,ferestrele mărginite de arhitectura bizantină,vitraliile viu colorate lipsesc deoarece sticla prin care razele soarelui ar fi trebuit sa intre sunt acoperite de hârtii negre.Casa nu este în doliu,ci Mira privește totul dintr-un con de umbră.
Ce e umbra pentru ea?
Propria ei umbră e un prieten.O însoțește peste tot,o ascultă,o privește și o atenționează când ceva nu e în regulă.Nimeni nu știe ca umbra ia câteodata locul ei,iar ea e proiecția.Paloarea feței ei te înspăimântă,apoi îți dai seama că așa e ea,precum laptele abia pus pe foc,precum zăpada,precum un bulgăre de nea.
El continuă să o privească obsesiv,obsedant de dulce,iar chipul ei atât de urât dacă am lua elementele separat,dar atât de frumos imbinat îl determină sa-i urmărească orice mișcare.
Se ridică ușor de pe scaunul brut,trece pe lângă el și-l atinge cu rochia romantic de vaporoasă.Nu-l observă sau nu vrea să-l observe,dar mirosul volănașelor transparente îi trezește lui toate simțurile,îi aduce în fața ochilor multe amintiri atât de reale încât el crede că visează cu ochii deschiși când e lângă ea.Mira caută o carte,prima ei carte,în care vorbește despre iubire.
Ce e iubirea?Dar ce e iubirea pentru ea?
El se ridică furtunos de brutal,trântește,urlă,dar ea nu-l aude,nu-l vede sau trece cu vederea prezența lui,privirea lui iscoditoare,țipătul lăuntric pentru că și ea s-a comportat la fel cândva,dar a învățat sa fie ea oricând,oricum și s-a obișnuit cu el si acum omite să-l vadă…așa face și cu lucrurile din jur.
Pe el îl doare,pe ea în schimb n-o mai atinge nimic.
El se miră…cum a putut să ajungă Mira așa?
Se așază iar dar lânga picioarele ei și plânge ca un copil,apoi adoarme.
Ea cuprinde cu degetele ei tremurânde pana și caută cu disperare lăuntrică foaia.E depresivă și mereu ascunde ce scrie de teamă să nu scotocească el și să găsească ceva.Nu se va mai putea obișnui cu el,iar el nu va putea înceta s-o iubească…mereu posesiv.
Mira e pasăre de noapte pentru ca vrea să cunoască ce e existența și tot ce ține de ea.
Îl pășește ușor în pași de dans ți ajunge la rafturile de smoală.Acum totul e acoperit de cărți,de vise,de amintiri și speranțe,de manuscrise,lumânări haioase,șaluri colorate,iar fața ei este umană acum.E un copil.
Scrie…scrie…scrie…întreaga noapte și-a aruncat suav degetele in gură,și-a răsucit părul,a mototolit hârtia,a desenat,dar a și scris încheierea ultimei cărți.
De ce ultima?Pentru că a descoperit tot,a scris tot…acum e goală iar.Au dispărut dupa ce a așezat pana in toc si cărțile,și lumânările și lampadarele și razele lunii,dar și emoțiile și toate simțirile ei au fost anihilate.Umbra,monotonia,visuri incolore au pus iar stăpânire pe domeniul ei.
La unicul zgomot făcut de ea,el își revine în simțire și o privește mai uimit ca ieri,mai increzător.
Camera e pustie,obsedant de pustie,iar Mira își petrece degetele dulci peste mormanele de creioane cerate.Zgomotul este din ce în ce mai acut,mai obsedant decat scârțâitul unui leagăn sau loviturile bruște in prag de nebunie.
El este disperat s-o atingă măcar cu un deget doar ca să-i atragă privirea.Poate așa îi va deschide și inima și vor vorbi iar nopți in șir plimbându-se până în zori,ținându-se de mână,alergând unul după altul…apoi își amintește nespus de brutal filmul…filmul lor…ea își șterge memoria fiind ucisă de amintirea lui.Sau poate ca nu.El i-a cerut într-o zi în dar sufletul.Dacă și l-a scos și atunci a orbit?Dacă atunci și-a pierdut Mira simțurile?Să-l fi iubit intr-atât incât sa fie in stare de această crunta faptă pentru el?
Cade pe gânduri,se pierde în ele,rătăcește zile și nopți,zile caniculare printre gândurile sale,apoi își aduce aminte: ea chiar l-a iubit!