Am încălecat pe-o șa și m-am dat jos în lume. Sau cel puțin așa pare, sunt păpuși încurcate prin ațe peste tot. Pe jos roiesc furnici care caută câte o firimitură de suflet să o ducă acasă, dar săracele au uitat că oamenii au împietrit sub maci. În jur, câte un ciob mai reflectă uneori un rânjet gol.

Muzeul e închis lunea, dar aici în fiecare zi e luni. E ca o groapă mare, goală, în care se îneacă șoarecii când sunt spectacole de teatru. Uite acolo în spate o persoană cunoscută. Hmm, mi s-a părut doar, era o urmă de cântec de pasăre.

Mai merg puțin să caut o sanie, să pot să mă rostogolesc până la gard, dupa aceea începe regatul vrajitoarei. Și acolo nu găsești turtă dulce, sunt doar copii care calcă pe copaci și se pregătesc să devină oameni. Sau de fapt doar un pahar gol care strălucește când e cerul înnorat.

Sar din piatră în piatră până ajung în mijlocul lacului, mă arunc și deschid ochii abia când ajung în casă. E așa cald și bine, bătrânul citește povești sub brad, iar bătrână face prăjituri pentru păsări. Aici pot să zbor, dar doar până dincolo, să cânt o poezie la pian.

Nu mai găsesc în buzunar ochiul pe care l-am furat de la vrăjitoare, dar am găsit o bucată de soare. Uite, lucești în lumină și mă faci sa râd. Nu te mai furișa prin colț, că până la urmă o să se tocească și atunci te pierde prin lume.

Am găsit o numărătoare veche. O lume, două poze, trei pereți, multe măști și nici o pasăre. Cam așa iese socoteala când tragi linie. Și ne mai mirăm că nimeni nu zboară.

Soarele apune, se dă de-a dură prin univers și se face dincolo. Și-acum totul are sens. Apa e plină de zbor de pasăre și copacul cântă trei povești. Furnicile se prind în horă cu oamenii și se rotesc din ce în ce mai repede, iar bătrânul fluieră ciuleandra în colț. Până când? Zici. Până când o să se golească râsul și o să-și piardă păsările glasul. Zic.