Femeia bolnavă de Sindromul Televizorului




Nu vă faceți iluzii, nu e un caz despre o TV- maniacă, ci despre o femeie care vorbea continuu: din când în când, trecea de la un gând la altul fără să facă vreo legătură între ele. Uneori plângea deodată ca și cum… ar fi căzut moartă de oboseală, pentru ca apoi, brusc, să înceapă să râdă. Alteori stătea cu capul între mâini, ghemuită turcește și imediat se ridica, se proptea în pieptul străzii și începea să dirijeze circulația ca pe-o orchestră filarmonică. Această ridicare era de fapt, o coborâre de pe scara pe care staționau (o staționare nesățioasă) televizoarele, aceste surate hermafrodite care nici urcau, nici coborau, deși aveau picioare.
Și cum vă spuneam, această femeie decidea ca, din când în când, să-și părăsească lumea prea zgomotoasă și să coboare în stradă. Trebuia să o facă cineva și pe asta, mai ales că mașinile renunțaseră la șoferi și se plimbau singure prin oraș, iar accidentele de circulație se mutaseră de la automobile la pietoni. Astfel că mașinile se adunau pe la trecerile autorizate și admirau oamenii cum se accidentează între ei, atenți la orice altceva, numai la cei de teapa lor sau la ei înșiși nu.
Personajul nostru trebuia să arbitreze aceste jocuri de stradă , să aibă grijă ca nimeni să nu fie rănit, dar mai ales să nu se facă pariuri. În tot acest timp, ea vorbea vrute și nevrute și mergea în neștire, fără să țină seama de persoana din spatele ei.
Existau și momente când nimeni nu o auzea, dar i se puteau citi cuvintele pe ochi, rulând ca pe un ecran neobosit de atâtea vizite. Atunci persoana din spatele ei era de o prezență sublimă, lăuntrică…
Rămâne să apreciați voi:
1.De ce s-a desprins clienta noastră de lumea ei...
2.Pe ce canale erau fixate, atât televizorul dinlăuntrul ei, cât și celelalte...
3.Cine erau cei care adoptaseră aceste aparate...
Am numit-o clientă fie că vreți mai mult sau mai puțin.