Era într-o duminică dimineața când cele două umbre se întâlniră. Prima era exagerat de rotundă și neobișnuit de vioaie, avea nasul turtit și părul dat pe spate, fapt ce-i scotea în evidență fruntea bombată. Înfățișarea celei de-a doua sugera o persoană pașnică, era dreaptă și ascuțită, alungindu-se mult peste rândurile paralele de mese. Un mic amănunt: prima aparținea unui bărbat la vreo 40 de ani, a doua unei femei trecute de 30.
În mod cu totul întâmplător, stăpânii celor două umbre se opriseră în dreptul aceleiași grămezi de haine din piața de vechituri, ceea ce permitea o apropiere destul de intimă a proiecțiilor lor pe dalele de piatră. Acum de exemplu se aflau una cu umărul în pieptul celeilalte. Păreau că se adulmecă. O poziție numai bună pentru începerea unei mici conversații.
-Fumezi? ieși prima umbră din amorțeală.
-Vai … nu, răspunse umbra femeii.
-Te-am întrebat pentru că ai o culoare mai … negricioasă.
-Da … mi s-a mai spus.
-Fără supărare … nu vreau să te jignesc … chiar îmi place o culoare mai închisă, îți dă o notă mai distinsă, eu toată viața am fost … gri.
-Mulțumesc.
-Ești singură?
-Vai … da, suspină umbra pașnică și sentimentală.
-Și eu, oftă și umbra bărbătească. Nu am nicio umbră care să-mi însenineze existența.
-Trist, foarte trist …
Exact în acest punct al conversației, bărbatul se pregăti s-o ia din loc, trăgându-și umbra dolofană după el, dar soarta, ce lucru curios, hotărî ca vânzătorul să anunțe o mare reducere:
-Ultima ofertă! 5 lei bucata! Alegeți! Orice bucată la 5 lei!
Ceea ce avu darul să-l facă să mai întârzie o vreme, răscolind muntele de haine, în speranța unui chilipir.
-E atât de bine să aud glasul unui seamăn, după atâta tăcere, nici nu-ți dai seama …, profită prima umbră de neașteptata prelungire.
-Noi doi, tu și eu … semănăm atât de mult …
-Oare nu ne-am putea întâlni undeva?
-Știi că este imposibil, să lăsăm lucrurile așa.
-Trebuie neapărat să ne mai vedem … trebuie … simt că ești sufletul meu pereche.
-Și eu simt la fel … mi-e frică … dacă n-o să ne mai vedem?
-De ce trebuie să fie soarta atât de crudă? Nu fac asta zilnic, știi ... să opresc orice umbră necunoscută … așa … pe stradă …
-Adică să agăți orice umbră?
-Pe tine nu te agăț, chiar te plac …
-Deci nu vrei să te culci cu mine?
-Cred că … da … vreau și asta … nu pot nega.
Știau că în curând vor fi nevoite să se despartă și oricât încercau să nu se gândească la asta, punând întrebări, flirtând, zâmbind sau descoperindu-și afinități, în adâncul lor simțeau apropiindu-se iminentul moment în care oamenii îi vor despărți. Totul se reducea la voința stăpânilor. Cumplit de nedrept. În curând vor fi obligate să se retragă în ființele din care au plecat. Și totul va trebui dat uitării. Gustul interzis al trăirilor omenești, pe care-l descoperiseră în dimineața aceea de duminică. Nimic nu putea fi mai crunt.
Și peste ele treceau alte umbre, zeci, sute de umbre, pentru că era o zi caldă de mai și piața era invadată de cumpărători și de umbrele lor. Trăsăturile celorlalte umbre nu puteau fi deslușite, pentru că ele nu aveau timp să se oprească sau să vorbească, doar își ascultau stăpânii orbește și nici nu concepeau să facă altceva.
Femeia achită o bluză și o luă în stânga, bărbatul plăti o cămașă și o luă în dreapta.
Acesta să fie sfârșitul? Umbrele dădură semne de agitație, deveniră febrile.
-Nici nu știu cum te cheamă …draga mea.
-Alma, își inventă ea pe loc numele. Dar pe tine?
-Iustin.
Era primul nume ce-i venea pe limbă.
-Trebuie să ne mai vedem … spune-mi că vrei …
O adiere răsfiră câteva șuvițe din părul Almei. Era atât de frumoasă.
-Iartă-mă, spuse ea, dar nu pot, nu sunt independentă … mă târăște după ea peste tot …mă silește …
-Nu mai pot sta…of, Alma
Pentru prima oară în viața lor, umbrele se împotriviră, bărbatul se împiedică de câteva ori, fără să-și dea seama ce îl frâna cu adevărat. „O fi de la căldură”, își spuse și se opri în fața gheretei cu sucuri. Umbra transpira și ea.
-Un pepsi rece, ceru el.
-N-avem decât apă minerală.
-Apă atunci.
Ca un făcut, femeia, după ce ocoli rândurile prin stânga, se întoarse spre dreapta și se opri în fața aceleiași gherete.
-Draga mea, tresări Iustin. Credeam că n-o să te mai văd niciodată.
Două umbre în noianul de umbre, una încovoiată, alta alungită, două umbre și imposibila dragoste dintre ele.
Umbra bărbatului se încruntă. Nu, nu se putea consola. Își studie stăpânul cu atenție. Încă nu terminase de băut, dar clipa despărțirii definitive de draga lui Alma, se apropia. Nu, nu se mai putea controla. Primul nor apăru la orizont, lumina slăbi și toate umbrele se estompară. Profitând de momentul de confuzie, umbra noastră se îngustă, se încordă, își rășchie degetele și se repezi asupra bărbatului. Umbra scaunului căzu, un comportament cel puțin absurd, coroanele copacilor se-mpreunară o clipă pe ciment. Speriați de cei câțiva stropi, nimeni nu observă lupta pe viață și pe moarte. În câteva clipe norii se împrăștiară, vânzătoarea de sucuri țipă violent, observând bărbatul căzut. Printre atâtea umbre mișcătoare nimeni nu mai remarcă una lipsă.
-Infarct, șușotiră unii.
-Chemați o salvare!
Femeia era departe. După ea se ținea o umbră lungă și umflată în același timp, lucru ciudat, pentru că femeia era foarte slabă. Dar cine să observe atâtea amănunte. Era o dimineață frumoasă de mai. Vara abia începea.