Rezonanța rostirii latinești a numelui său îl făcu pe Claudiu să tresară. Îi dădu mâna jos de pe umăr soldatului, ce continua să-l privească cu o lumină caldă în ochi, și îl întrebă, fără să-și dea seama, tot în latină: „Ne cunoaștem de undeva? Cine ești? Ce înseamnă asta? Domițian, șeful șantierului, crede că-mi arde de glume în starea asta în care mă aflu?”.
Soldatul îi surâse și îi arătă coiful său, atingând cu degetul arătător scorpionul roșu:
- Claudius, sunt Maximus, cumnatul tău... Sora ta, Miriam, este soția mea...Facem parte din Cohorta a II-a Galica, a centurionului Routolo? Am luptat împreună pentru a apăra acest castru...iar acum vom merge acasă...!
- Acasă? Unde acasă? întrebă Claudiu, privindu-și podul palmei ce începuse să supureze.
- În Villa Rusttica, la noi acasă...rosti soldatul privind prin falia cortului la ziua ce se întindea princiară peste toate.
Claudiu își trecu mâna prin părul transpirat, privi apoi în jurul său pentru a se convinge dacă nu cumva totul nu era decât o nălucire de noapte. Dar văzu într-un colț al cortului un coif cu aceeași decorațiune, un scorpion roșu, și o sabie scurtă rezemată de o armură ușoară. Își aduse aminte de la cursurile de istorie romană că soldații aceleiași cohorte purtau pe coif semne distinctive, asemănătoare, ce simbolizau apartenența lor la o formațiune de luptă sau alta. Se întoarse spre soldat și descifră abia atunci încrustat pe coiful acestuia numele de Maximus. Își mușcă buzele într-un gest reflex, pe care-l moștenise dintr-o copilărie îndepărtată și, arătând efectele militare, îl întrebă, ca și cum ar fi acceptat tacit, în inconștient, o realitate pe care abia acum o recunoștea ca făcând parte din ființa sa:
- De când suntem aici în castru?
- De aproape un an. Am cucerit bucată cu bucată acest teritoriu, iar barbarii și-au retras trupele dincolo de munți. Nu vor mai îndrăzni să ne atace fortificația. Așa că vom fi lăsați la vatră. Veterani...Vom primi recompensa ce se cuvine celui ce și-a pus viața în slujba scutului și sabiei. Vom fi împroprietăriți cu o bucată de pământ...Tu, mai ales, ai nevoie acum, de așa ceva. Să te așezi la casa ta...Livia te așteaptă cu atâta dor...
- Livia? Cine este Livia?
- Nu-ți mai amintești chiar deloc? Livia este logodnica ta, Claudius...Știu că rana pe care ai primit-o la șold în luptele de acum câteva luni, hemoragia puternică pe care ai avut-o, te-au făcut să-ți pierzi temporar cunoștința. Poate de aceea și starea asta de ștergere parțială a memoriei...Dar acum mergem acasă, totul va fi dat uitării! Vom revedea ființele cele mai dragi nouă, Miriam, Livia, satul nostru... Hai, strângeți efectele personale și să plecăm! Centurionul Routolo ne așteaptă pentru a ne ura drum bun.
Soldatul ieși din cort, lăsându-l pe Claudiu mai tulburat decât în momentul în care acesta apăruse pe neașteptase din lumea sa. Abia atunci observă că purta ca și soldatul roman o tunică roșie prinsă la mijloc cu o centură lată. Ridică coiful și îl probă. Acesta îi venea ca turnat, semn că era un obiect vestimentar care-l însoțise în multe lupte. Pe partea lui frontală era înscris numele său. Îmbrăcă armura într-un automatism pe care nu și-l putea explica, dar o făcu ca și cum acest gest l-ar fi însoțit de zeci de ori înainte de o confruntare teribilă cu sabia inamicului. Își strânse alte câteva obiecte vestimentare într-o geantă de piele formată din două compartimente distincte, unite printr-o curea lată, ce se trecea peste umăr. Atunci observă aruncat pe patul de campanie un jurnal. Îl răsfoi precipitat. Era scris în latină, dar curios era faptul că putea citi fluent în el. Descoperi un semn de carte din mătase în dreptul unei pagini. Deschise acolo jurnalul și citi: „Azi mi-am recăpătat cunoștința după zece zile de agonie. Rana din șold mă doare cumplit, dar încet-încet sper să-mi revin. Maximus a fost tot timpul lângă mine. Prin el și vorba lui blândă mi-a reamintit în clipele mele grele, de disperare, de Miriam și, mai ales, de buna mea Livia...”.
Claudiu întrerupse lectura acelei pagini, pipăindu-și șoldul. Urmele unei cicatrici erau evidente, iar palparea locului îi induse o durere surdă prin tot corpul. „Deci chiar am fost rănit... Mi-am pierdut cunoștința... Sunt Claudius, soldat roman sub comanda centurionului Routolo...Miriam, sora mea...Livia, logodnica mea dragă...!”. Văzu în partea sa dreaptă pe un ștergar cusut cu flori câteva obiecte și le ridică. Rămase înmărmurit, fiindcă atingerea lor îi transmise prin cortex palide engrame ale unui timp comprimat ca un arici ce-și strânsese în el țepii zilelor și nopților. Un cuțit de vânătoare, care avea în teaca lui groasă un adevărat arsenal de supraviețuire: ac cu ață tare pentru a-ți coase singur rănile superficiale, foarfecă, un tub cilindric cu un unguent medical, probabil antibiotic, busolă încastrată în vârful metalic al cuțitului. Își aminti că-l cumpărase demult, tare demult, dintr-un magazin de antichități. Dar nu-și mai putea aduce aminte locul. Ridică de lângă cuțit și pipăi înfrigurat cadranul placat cu aur al unui ceas de mână, al cărui ticăit îi reaminti vag de clipe trecute, petrecute sub presiunea minutarului său. Al treilea obiect de pe ștergar era un aparat de fotografiat, un Polaroid. O scânteie ca de arc voltaic îi fulgeră memoria și își aminti de acest aparat pe care-l folosea pentru a lua cadre primare cu artefactele abia scoase la lumină sau abia întrezărite sub mantia necruțătoare de pământ. Își amintea acum perfect de el, de pozele făcute colegilor în ultimul șantier arhelologic, cel de la Porolissum, chiar în fața Porții Praetoria. Încercă să-și explice coabitarea aceasta stranie a efectelor militare, cu care era îmbrăcat, ce aparțineau unui timp atât de îndepărtat, vremea legiunilor și a cohortelor romane, alături de alte obiecte ale unei modernități despre care nu își putea explica unde dispăruse. Cum nu știa defel care dintre acele două perioade istorice însemna pentru el prezentul și care trecutul. Puse obiectele cu gesturi calme în geanta de piele. Maximus reveni în cort și-l întrebă din priviri dacă este gata. Claudiu dădu aprobator din cap și amândoi ieșiră în lumina adamantină a dimineții. Claudiu privi consternat în jur, cu respirația întretăiată la imaginea ce se descoperea retinei. Castrul era intact, viu, cu murii săi puternici, de pe meterezele cărora santinele de pază scrutau depărtarea până spre buza muntelui. Grupuri de soldați se intersectau în furnicarul specific unei locații militare active. Centurionul Routolo îi întâmpină surâzând și le spuse: „ Maximus, Claudius, Roma vă va purta etern în amintirea ei, iar faptele voastre vor fi înscrise alături de ale celor care și-au pus viața în slujba Cezarului! Mergeți cu bine la casele voastre! Iubiți, faceți copii, bucurați-vă de lumina soarelui și de prima strajă a nopții sub lună!”.
Doi cai, un sur și un roib, îi așteptau pe Maximus și pe Claudiu. Când pătrunseră pe sub poarta de sud, poarta centrală a castrului, Claudiu ridică privirea pentru a privi construcția monumentală de lemn și piatră. Observă dincolo de poartă șanțurile de pământ întărite cu piatră, ce constituiau metereze naturale de apărare ale castrului. Din loc în loc erau amplasate abatize, ca niște obstacole ce avertizau pe cei ce ar fi dorit să încerce să ia din nou cu asalt castrul. Un gând ca un pumnal de foc i se înfipse în minte, amintindu-i vag de emoția ce îl străbătuse cu o seară înainte. Când nu era încă soldatul Claudius. Când alături de Mihnea și de ceilalți colegi vibra la gândul că „Poarta de sud” își va dezvălui a doua zi de dimineață osatura de lemn și piatră. Dar acea dimineață își întindea acum vela de lumină într-o altă dimensiune spațio-temporală, pe care ființa lui încerca să o cunoască și să o înțeleagă în galopul domol al roibului său.