- Cum se ținea până la Paști vinul?
- Părinții mei avea un butoi de zece vedre sau căldări – cum vrei tu să spui. Și-avea unul mai mare, de vreo șaizeci-șaptezeci de căldări (poți scrie vedre).
Și-l trăgea, când se făcea în toamnă, din butoiu ăsta marele în ăla mic, de zece căldări. Și-l desfăcea tocmai la Paști.
- Îl țineau în beci?
- Aveau un chiler, cu fereastră frumoasă, așa, cu ușă bună, se închidea ermetic, să nu intre căldură… Și mai avea un butoiaș de șase căldări, care avea țuică în el! Și îl desfăcea tocmai la seceriș. Și le da la lume, la clacă, la femei, bărbați. Vineau, la nea Gheorghe, c-are băutură! Și când venea de la câmp, le dădea să bea. Și petrecea până seara.
- Din ce soi de struguri era vinul acesta?
- Noi îi ziceam arghireană. Gameu cu terasă (sau tirează), arghireană nouă. Gameul era boabă mai mică față de terasă. Și-avea mai mult must în ea, dar zeama de la terasă era groasă. Și se combina, că altfel terasa făcea ca braga. Adică făcea vinul prea gros.

Clacă! Știi la ce se zicea clacă?
- Nu, ia spuneți !
- Mămica Tudora și tăticu Gheorghe era decât două persoane. Și aveau mult de secerat. Și nu puteau să facă față. Când era câte o sărbătoare mai mică își invita rudele, prietenii ca să-i ajute. Că ăia nu se duceau la câmp și erau liberi atunci. Dar mămica rămânea acasă. Și mai veneau vreo trei rude, trei femei și-o ajutau să facă mâncare.
Tăticu tăia doi miei ca să facă mâncare la muncitori. Munceau până la patru… așa… Vineau de la câmp, mâncau, beau și țuică și vin. Petreceau. Pentru că atunci nu existau secerători, mașini. Numai cu secerile se secera. Și cu caii se treiera grâul în arman. În curte, loc măturat, curățat bine. Alții se chinuiau cu lopețile, îl ridicau așa, în vânt. Tăticu avea vânturătoare.

- Cine cânta la clacă?
- Era dada Dica. Cânta așa frumos! Când venea de la clacă, ea cânta. Ai fi jucat, ai fi plâns. Ei așa, între cei cu acordeonul. Da a murit și ea… C-avea și ea copii. Pe Petre, Ghiță și pe Dinu. Ionel murise. Imediat după ea. Ce femeie bună era… Ca tușica Dobrița!
S-au dus toate. Numai eu îmi mai amintesc. S-au dus.


Când eram în Almalău și eram căsătorită. O întâmplare să vă spui.
Că dacă nu te vedeam, pe tine, Dragoș, cu mă-ta, cât de mică e ea pe lângă tine când o pupi, nu v-aș zice. Taică-tu o să m-ajute să zic bine.

Mai multe femei, oameni, ne duceam din Almalău la piață, în Ostrov. Comuna Ostrov era pe-atunci un mic oraș, pietruit, centru de plasă.
Și la Dunăre era port, de mergea lumea la Călărași.
Și vinea la piață căpitanul portului cu soția. Habar n-aveam că-i căpitan. Era un om mărunt. Și soția lui era o femeie naltă și voinică-voinică.
Și venea amândoi să târguie de la noi ce-aveam: găini, ouă, brânză, lapte – multe lucruri, ei, avea lumea fel de fel! Și noi spuneam prețu, cât costa alea. Și căpitanului i se părea scump. El începea cu gura: că-i scump, că-i nu știu ce…
Și lumea îi zicea:
- Taci, tu, copilule, să vorbească maică-ta!
Nu știa lumea că e căpitan. Că nu venea îmbrăcat în căpitan, venea în civil. Până la urmă se-nvoia la preț și cumpăra.