Povestea mea nu va începe cu „A fost odată ca niciodată…”. A fost de curând, precum, desigur, va mai fi, căci, altfel, nu v-aș povesti.
A fost un ursuleț ce locuia într-o pădure, așa cum sunt toate pădurile. Sau nu, poate că verdele, aici, era mai verde decât în alte păduri, izvoarele susurau mai melodios, cântecul păsărilor răsuna mai plăcut, iar zmeura… ah, zmeura era mai parfumată ca oriunde. Totul era altfel, fiindcă această pădure însemna „acasă” pentru ursulețul nostru.
În mijlocul acestei păduri, lângă un fag bătrân, era bârlogul unde se adăposteau de ploaie el și părinții lui. Aceștia erau buni și iubitori, așa cum sunt toți părinții. Sau, poate, erau cei mai buni și iubitori părinți de pe pământ, pentru simplul motiv că erau ai săi. Dar, oricât s-ar fi străduit ei, nu reușeau să-i intre în voie ursulețului. Când era vreme bună, cutreierau pădurea în lung și-n lat, nu pierdeau timpul în bârlog. Acolo vor sta la iarnă și vor aștepta cuminți să le bată primăvara la ușă. Ehei, dar până la iarnă mai era mult! Acum îl îndemnau să se bucure de căldura soarelui și de toate frumusețile pe care pădurea le oferea. Doar că ursulețul era mereu morocănos.
La marginea pădurii, se întindea un lac în care soarele își scălda razele în fiecare dimineață și în care luna își oglindea chipul, în nopțile senine. Ursulețului nostru îi plăcea să stea, uneori, pe mal și să privească peștișorii care făceau sărituri acrobatice, îndrumați, parcă, de un dresor nevăzut. Ar fi fost tentat să-și vâre codița, cât avea, în apă, pentru a pescui. Aflase, însă, de la tatăl său, că această metodă de pescuit este o invenție a unei vulpi șirete, pentru a face de poveste neamul urșilor. Așa că încerca să prindă pești, folosind o undiță făcută de el, dintr-o nuia de alun.
Într-una din zile, a prins un peștișor colorat în culorile curcubeului. A fost uimit de frumusețea peștișorului, dar și mai mult l-a surprins când acesta i-a vorbit în graiul urșilor:
- Dacă-mi dai drumul, îți voi îndeplini orice dorință!
- Ei, lasă, că nu mă păcălești! Peștișorul care îndeplinește dorințele este auriu. Tu ai solzii colorați precum curcubeul.
Știa povestea cu peștișorul auriu de la mama sa. De cum a auzit-o, s-a gândit ce norocos ar fi dacă ar prinde și el, într-o bună zi, un asemenea peștișor. Iar acum, când l-a prins, se îndoia de spusele acestuia.
- Îți voi spune o formulă magică, zise peștișorul, parcă ghicindu-i gândurile. Știu că nu mă crezi, dar dacă vei spune „Nu-s urs ursuz!” orice dorință ți se va îndeplini. Dar ai grijă, această formulă trebuie rostită clar, fără bâlbâieli! Și ar mai fi ceva: dorința trebuie spusă… în versuri!
N-avea nimica de pierdut, la versuri, el e priceput! Chiar dacă dădea impresia că nu e atent, când mama lui îi recita o poezie, era numai urechi. Știa, de exemplu, că „pădure” rimează cu „mure”. Veți spune că rima aceasta o știu și ursuleții care nu merg la grădiniță. Dar el știa mult mai multe. Știa că „ursuleț” rimează cu „isteț”. Chiar și cu „nătăfleț”, e adevărat, dar nu era cazul.
Se gândi că i-ar plăcea să savureze o înghețată cu aromă de frăguțe și spuse, într-un suflet, „Nu-s urs ursuz!”, apoi potrivi, repede, două versuri:

„Ce bună-ar fi o înghețată
De fragi și mure, aromată!...”

Nu termină bine de rostit versurile, că în lăbuță avea un cornet mare cu înghețată, care răspândea aromă de frăguțe coapte în toată poiana. De bucurie, dădu drumul peștelui și porni spre pădure, gustând câte puțin din înghețata delicioasă.
„Dar dacă peștișorul-curcubeu m-a păcălit și formula magică nu mai funcționează?” își zise, îngrijorat, ursulețul. „Ia să-mi doresc… Ce să-mi doresc?”
Rosti formula magică, apoi spuse, în versuri, ce dorea:

„Aș vrea o minge colorată,
Ca să mă joc cu ea, îndată!”

Cum termină de zis „îndată”, la picioarele sale, apăru o frumusețe de minge, întocmai cum ceruse. Se jucă el cu mingea o vreme și s-ar mai fi jucat mult și bine, dar simți că i se face foame.
„Nu-s urs ursuz!”, zise el și continuă:

„Simt că mi s-a făcut fomică,
Și aș păpa o fripturică!”

Se și trezi în față cu un platou plin cu carne friptă și, în plus, plăcinte cu coacăze.
După ce se ospătă regește, se gândi ce ar mai putea să își dorească. Și cum, după o masă copioasă, nu ar strica puțină odihnă, se gândi că i-ar cădea bine să se legene într-un hamac. Dar nu voia un hamac obișnuit, ci unul țesut din pânză de păianjen. Învățase, la grădinița din pădure, cântecelul „Un elefant se legăna” și mereu fusese invidios pe elefantul acela. Nu înțelegea de ce un elefant și nu un ursuleț.
Spuse iar „Nu-s urs ursuz!”, apoi, dorința:

„Acum, aș vrea, sub un copac,
Să stau, la umbră, în hamac!”.

Legat de doi fagi, o frumusețe de hamac îl îmbia la odihnă. Ezită să se așeze, văzând firul diafan din care era împletit, dar își aminti că a rezistat și la greutatea unui elefant, deci nu se va rupe cu el. Hamacul chiar a rezistat și-o oră-n el s-a legănat.
Dar nu vă imaginați că ursulețul nostru a stat acolo degeaba. A spus iar „Nu-s urs ursuz!” și a cerut:

„Și ca să nu mă plictisesc,
Aș vrea o carte să citesc!”

Dorința i se îndeplini și de această dată. Cartea despre Fram, confratele lui polar, pe care și-a dorit-o era a lui. A răsfoit-o, s-a uitat la imagini, că de citit nu învățase încă. Apoi, iar spuse „Nu-s urs ursuz!” și primi un fagure de miere. Desigur, după ce-l ceruse în versuri:

„De nu-i prea mult, eu aș mai cere
Și-un fagure gustos, cu miere!”.

Zise, pentru a nu știu a câta oară „Nu-s urs ursuz!”. De atâtea ori rostise formula aceasta, încât începuse să creadă și el că nu e deloc ursuz. Mai ales acum, când dăduse norocul peste el, cum să fie ursuz? Mai potrivi niște versuri, ca să ceară un suc răcoritor, care să-i astâmpere setea:

„Acum mi-e sete și mai vreau
Un suc de zmeură să beau!”

Gândindu-se că ai lui ar putea fi îngrijorați, se hotărî să plece acasă. Mai putea să-și dorească multe și în zilele următoare. Pentru astăzi era de ajuns. Sări sprinten din hamac, dar… vai! Nimeri cu lăbuța într-un mărăcine. Spinii făcură să îi sângereze talpa, iar de durere începu să suspine: „Mor! Mor!”. Știe oricine că așa se spune în limba urșilor, „Mor! Mor!”, dar acum chiar murea de durere.
Rosti imediat formula magică, apoi, printre lacrimi:

„Vai, cât mă doare! Mor! Mor! Mor!
Să-mi iasă țepii din picior!”.

Ieșiră spinii din picior, dar îl durea îngrozitor. Mai rosti o dată „Nu-s urs ursuz!”, apoi ceru, suspinând:

„Aș vrea ca să ajung acasă,
Doar că durerea nu mă lasă.”

Dar durerea tot nu trecu.
Șchiopătând, își continuă drumul, spunând la fiecare pas „Nu-s urs ursuz!”, doar-doar i-o trece durerea. Dar, pe măsură ce pășea, lăbuța tare-l mai durea!
Cu greu ajunse acasă, unde mămica îl aștepta neliniștită, așa cum își așteaptă toate mamele puiuții. Sări în brațele ei și îi simți căldura părintească. Durerea dispăru, ca prin farmec. Chiar nu îl mai durea deloc. De bucurie, începu să țopăie.
Atunci a înțeles că singura vrajă, mai presus de toate vrăjile, care poate vindeca durerile, e îmbrățișarea călduroasă a mamei. O vrajă ce, de bună seamă, va ști s-o facă doar o… mamă!