A fost odată o femeie fără vedere căreia i se urâse de viață, într-atât de greu o ducea. Avea însă un prieten care o îngrijea alinându-i suferința. Simțind afecțiunea omului de alături, ea i-a spus într-o zi:

- Cred că ești un om tare bun, frumos și la chip și la suflet. Dacă aș avea ochi să te văd, cred că te-aș iubi din toată inima și am putea să ne căsătorim.

S-a întâmplat că într-o zi, cineva i-a donat o pereche de ochi, operația s-a efectuat cu succes și când i s-au luat bandajele de pe față, a putut să vadă lumea în mijlocul căreia trăia.

El a întrebat-o:

- Acum că vezi, ești de acord să te căsătorești cu mine?

Femeia s-a uitat la el, era orb și asta a șocat-o foarte mult. Însemna să-și asume toată viața obligația de a-l îngriji, și cine știe ce putea să mai intervină. Toate astea determinat-o să îi răspundă politicos dar să-l refuze.

Prietenul ei a plecat si a doua zi i-a trimis o scrisoare de câteva rânduri: Draga mea, să ai grijă de ochii tăi, că de la mine îi ai!

Câți dintre noi, asemenea și ei, ne mai amintim cine au fost aceia care ne-au ajutat când ne-a fost mai greu în viață?!