partea a 8-a

Când venea primăvara nimic nu era așa, la întâmplare, în cartierul Rahova. Desigur, ea venea când voia.

Mama avea precum anotimpurile un ritm. Primăvara venea când butoiul de varză era pe terminate, când pisicile nu mai voiau să intre în casă, când pe lângă gard începeau să apară ghioceii și cloștile începeau să se înfoaie pe ouă.

Primăvara venea când se trezeau pomii, vecinii și mai ales șanțurile, nu când arăta în calendar. Atunci poarta se deschidea mai ușor, gerul nu se mai lupta cu chei și balamele, iar mersul pe jos se scurta de la o stație la alta.

Þurțurii, da, acum ei ne vor lipsi pe drumul spre casă, sau există copil care să nu fi mâncat țurțuri?!

După școală făceam adevărate concursuri de rupt țurțuri: cine sare mai sus, ori cine îl prinde pe cel mai mare și reușește să-l și mestece......

Cel mai palpitant era să trecem Podul Izvor pe lângă Teatrul Bulandra către o librărie pe colțul de vis-a-vis, unde domnul Apreotesei cu soția lui mult mai tânără, simpatică ne îmbia cu biscuiți și cărți din zeci de colecții. “Istoria culturii egiptene” traducere din franceză o mai am și acum. De ce mi-a dat mama atunci 100 de lei și la ce îmi folosea nu știu, dar a călătorit cu mine, am tocit-o multe zile de vară pe chaise-longul, o reminiscență de la Tante Kathe, care mirosea a apă de ploaie stătută.

Acolo streașinile clădirilor mai înalte formau cei mai zdraveni țurțuri. Erau și mai sus, pe Uranus, când tramvaiul se culca într-o parte și oprea obosit la Chirigiu. Vatmanul se ținea, precum un Atlas, cu pumn cu tot de volanul din lemn – un fel de toartă , apoi lăsa-n jos manivela ca un fruntaș în război și hotăra, schimbând macazul, în ce parte o va lua tramvaiul.

În tot acest timp, înjura printre dinți, folosind multe substantive din grupul de cuvinte al “familiei altora”, scuipa și se jura că într-o zi “Uita așa o să trec peste ăsta!”.

De la Uranus încolo mergeam singură. Ultimii colegi de la școala germană (Liceul nr. 21) din oraș coborau aici. Mai departe nu îmi mai ardea de țurțuri sau alte jocuri.

Atât despre nopțile cu dureri de dinți de la mestecarea țurțurilor, sau cine a mâncat cele mai multe înghețate iarna prin Cișmigiu, nu vreau să-mi amintesc, pentru că nu-mi trezesc deloc nostalgii acele cabinete stomatologice – poate vor intra într-un alt capitol al trecutului, cu dureri vrute și nevrute, cu halvița care sterpezește dinții!

Primăvara dihorii ieșeau în alai cu șoriceii de câmp, iar eu cu Mihăiță îi număram. Mama nu părea fericită - cumpăra tot felul de curse mecanice. Doar o singură dată s-a prins un dihor pe care mama l-a țintuit pe lemn ca pe-o amenințare, semn al adevăratului război dat cu rozătoare de tot felul, chiar în fața casei.

Vecinii treceau înspăimântați de curajul mamei. Parcă l-ar fi capturat într-o luptă corp la corp. Așa atârnat, arăta ca o blană ieftină, ce nu mai speria pe nimeni.

Vecinii oripilați păreau să fi uitat ravagiile printre găinile și puii de-o zi. Pisicile ieșite curioase de atâta gălăgie în stradă stăteau precum cele pe soclurile din Egipt, fixate în uimire: cum oare ajunsese dușmanul lor să atârne într-adevăr în amiaza mare de un stâlp?

Primavăra nu era o eliberare de corvezi, ci o schimbare în toate.

Pomii trebuiau tăiați, dați cu var, se mergea la Băneasa, acolo cumpăram un fel de aspirine pentru pomi, ca să-i facem bine, să-i protejăm de toți viermii și fluturii care tocmai se pregăteau să se cuibărească pe ei.

Mama avea tot felul de rețete, bune dar costisitoare. Economii nu făcea nici la bulbii de lalele aduși pe bani grei din Olanda, nici la altoiri sau rețete pentru a împodobi grădina visurilor ei c-o mică floră, unică în cartier.

Când a ajuns să stea în Germania, la bloc, povestea la vecinele de pe palier, ce și cum făcea ea primavara sau toamna. Doamnele, toate cu permanente identice, baticuțe și sandale ortopedice pe care nu le deosebeai unele de altele, se uitau la mama siderate, precum pisicile “egiptene” pe vremuri la dihorul de pe stâlp.

Uneori mama nu mai avea aer și putere să povestească; ținându-se de palier, doamna Scheid, vecina care n-are nici astăzi de gând să-i lase fiicei ei niciun sfanț moștenire, mergând la coafor din două în două zile doar, doar o cheltui repede mica avere, îi spune mamei privind-o subțire și reproș:

-Nu pot să cred că ați omorât o ființă, un Iltis, un animal atât de pașnic...

Din descrierea vecinei reieșea limpede, că nu prea știe care este menirea dihorului sau suferințele pe care le provoacă apariția lui într-o gospodărie.

Gâfâind de la lipsa de aer și nerăbdare, mama îndrăznește să o-ntrebe:
-Dar știți de fapt ce face un Iltis (un dihor).. puii noștri, găinile, krieg, război de-a binelea... ??

Vecinei în baston, doamnă fără vârstă, care o întreagă viață lucrase într-un birou, cu salariu și pensie sigure, nici nu i-ar fi trecut prin gând să deplângă soarta puilor, sau să știe cum arată un dihor...Viața animalelor se derula pentru acești oameni undeva în grădina zoologică, în cărți cu poze perfecte sau în documentarele de la televizor.

Cele mai multe rețete mama le avea de la domnul Brătianu. Trăia într-o casă uriașă, la o stație mai departe de noi, aproape de magazinul de pâine în care veșnica doamna Ghenea – nume predestinat, noi îi spuneam Ghionoaia–, fusese decenii de-a rândul sperietoarea cartierului, urlând cu o voce parcă tăiată în două de-un cuțit uriaș pentru pâine, la fiecare Eugenie pe care ne-o cumpăram, cu monede a câte cinci bani.

În spatele unei grădini, unde am văzut primii brazi adevărați, nu precum cei cumpărați de sărbători subțirei și strâmbi pe care evident atunci îi mai aducea « Moș Gerilă », se întindea casa Brătianu, până undeva într-o vale mai deasă decât la intrare.

Acest domn Brătianu nu era un grădinar oarecare. Fusese înainte de cel de-al Doilea Război Mondial la studii în Austria. Altoirea pomilor era pentru el o adevărată formă de transcendență. Și chiar fructele ce creșteau după o vrăjire prealabilă cu tincturi și arome pe crengi și lăstari, păreau și ele din altă lume.

Un om încet, înalt, cu pasul mare, îmbrăcat la orice oră în cămașă albă și un fel de loden cu pălărie de fetru, o reminiscență austriacă.

-Du-te la Brătianu, gutuiul nu a înflorit încă !

Alergam bucuroasă pe aleea plină cu brazi să îl văd pe gospodarul cel înalt strângându-și foarfecele, sârmulițele și pungile pline cu tot felul de leacuri pentru pomi. Domnea o ordine de farmacie în magazia în care domnul Brătianu meșterea în liniște la așa zisele medicamente.

Oare unde or fi dispărut? E posibil ca omul care le-a luat să fi înțeles rostul numelor de pe cutiuțe?

Domnul Brătianu venea, pansa pomii, îi ungea cu sărurile din sticluțele lui și, în câteva zile, gutuiul nici că mai stătea pe gânduri.

Piersicile noastre, altoite după vrăjitoriile “a la Brătianu”, nu le-am mai văzut niciunde în lume. Mari, prea mari îmi zic acum, gustoase, chiar prea aromate. Cum și cu ce le-o fi altoit nu știu, pomii însă s-au uscat după vreo cinci ani și nici că și-au mai revenit.

Dar cât au stat drepți, au fost un punct de atracție – pomișori prea firavi pentru fructe prea mari și extrem de dulci. Și când te gândești, fără niciun adaos chimic!

Lumea se oprea și se minuna, copiii neavând curaj să ceară, pentru că erau doar vreo șase-șapte într-un singur pom, aplecându-i dureros crengile. Dacă mâncai una, n-o uitai niciodată.

Domnul Brătianu nu mai e, iar în locul acela parcă din poveste tronează o vilă în toate culorile și nimeni nu-și mai amintește de el, în afară de-o profesoară de română și de tanti Ioana, soția lui Nea Sandu Găuță, cel cu vioara din La Barieră. Tanti Ioana își amintește chiar multe și uneori toate, întrebată însă cu grijă, încet și repetat.