PARTEA ÎNTÂI


CAPITOLUL ÎNTÂI

I

M am apucat să aștern pe hârtie această istorie a primilor mei pași pe drumul vieții, fiindcă nu m a răbdat inima să n o fac, deși mă puteam lăsa păgubaș. De un lucru sunt însă convins: nu mă mai apuc în viața mea să mi scriu autobiografia, chiar de ar fi să mai trăiesc o sută de ani. Trebuie să fii strașnic de îndrăgostit de tine însuți ca să ți dezvălui sufletul fără pic de rușine. Singura mea scuză e că, spre deosebire de toți cei ce mânuiesc condeiul, eu nu scriu spre a mi atrage laudele cititorilor. Dacă într o bună zi m am hotărât să mi însemn până în cele mai mici amănunte tot ce am pătimit de un an încoace, aceasta se datorește unui puternic imbold lăuntric, căci prea m au uluit cele petrecute. Vreau să redau aidoma întâmplările, străduindu mă din răsputeri să nu adaug nimic și mai cu seamă să nu mă las ispitit de meșteșugul scriitoricesc; un literat scrie treizeci de ani și până la urmă nici el nu știe de ce s a trudit atâta amar de vreme. Eu nu sunt scriitor și nici nu vreau să fiu, căci aș socoti o necuviință și o mârșăvie faptul de a mi da în vileag toate tainițele inimii și de a face negustorie la taraba lor literară cu descrierea meșteșugită a simțămintelor mele. De aceea mă și înfurie presimțirea că, pe cât se pare, n am să pot ocoli cu desăvârșire descrierea sentimentelor și a gândurilor pe care acestea ți le stârnesc (nici chiar pe cele mai vulgare), deoarece influența literaturii este atât de nefastă, încât te corupe chiar și atunci când te îndeletnicești cu ea numai pentru sufletul tău. Mai ales cugetările tale personale pot părea uneori foarte banale, fiindcă un lucru pe care tu pui mare preț ar putea să nu prezinte nici un interes pentru altcineva. Dar să lăsăm la o parte aceste comentarii, cu toate că ele ar putea servi drept prefață, căci alta tot nu am de gând să scriu. Să intru așadar în subiect, deși cred că cel mai greu e să începi un lucru, oricare ar fi el.


II

Încep așadar, sau mai bine zis aș vrea să mi încep însemnările de la data de septembrie anul trecut, și anume din ziua când am întâlnit pentru prima oară pe...
Dar să explic așa din senin pe cine am întâlnit atunci, când nimeni nu știe încă despre ce e vorba, mi se pare cu totul nepotrivit; ba mai mult, socotesc vulgar până și tonul cu care am pornit, căci după ce am făgăduit că mă voi feri de orice tertipuri literare, m am lăsat ispitit de ele chiar de la primul rând. Dar pe cât se pare, pentru a scrie cu miez nu i de ajuns să vrei. Și apoi, după părerea mea, în nici o limbă europeană nu i atât de greu să scrii ca în limba rusă. Recitind rândurile așternute până acum pe hârtie, îmi dau seama că nu sunt chiar atât de prost cum reiese din ele. De ce s o fi exprimând un om inteligent cu mult mai prost decât gândește? În tot cursul anului trecut, hotărâtor pentru viața mea, această nepotrivire m a izbit adesea în convorbirile mele cu oamenii și mi a pricinuit multe frământări.
Deși sunt hotărât să încep tot cu ziua de 19 septembrie, vreau mai întâi să spun pe scurt câte ceva despre mine: cine sunt, unde mă găseam atunci, prin urmare să arăt măcar în parte ceea ce se petrecea în capul meu în dimineața aceea de 19 septembrie, pentru a lămuri mai bine cititorului, poate și mie însumi, cele întâmplate.
Am douăzeci de ani împliniți și am terminat de curând liceul. Mă numesc Dolgoruki și din punct de vedere legal sunt fiul lui Makar Ivanov Dolgoruki, un fost iobag de la curtea boierilor Versilov. Trec așadar drept fiul lui legitim, deși sunt un bastard în toată puterea cuvântului, căci adevărata mea obârșie nu poate fi pusă la îndoială. Iată cum s au petrecut lucrurile: acum douăzeci și doi de ani, moșierul Versilov (tatăl meu adevărat, pe atunci un tânăr în vârstă de douăzeci și cinci de ani), venise pentru câtva timp la moșia lui din gubernia Tuia. Bănuiesc că pe atunci el trebuie să fi fost un om destul de șters. Lucrul cel mai ciudat este că omul acesta care m a uimit nespus încă din copilărie, care a avut o înrâurire asupra întregii mele dezvoltări sufletești de până acum, și o va avea desigur asupra întregului meu viitor, omul acesta a mai rămas și astăzi pentru mine o enigmă în foarte multe privințe. Dar despre lucrul acesta am de gând să vorbesc mai târziu. De altminteri, nici n ar putea fi lămurit cu una cu două. În orice caz, omul acesta va domina de la început și până la sfârșit însemnările mele.
S a întâmplat ca tocmai atunci, Versilov, care abia împlinise douăzeci și cinci de ani, să rămână văduv. Fusese însurat cu o fată de neam mare, dar nu prea bogată, anume Sâriotova, cu care avusese doi copii: un băiat și o fată. Despre soția lui, moartă atât de timpuriu, nu am putut afla decât foarte puține lucruri și acestea se pierd acuma într un noian de alte amintiri; de altfel, multe laturi mai intime ale vieții lui Versilov îmi scapă, deoarece față de mine el s a arătat întotdeauna cât se poate de mândru, distant, închis și disprețuitor, deși în anumite momente mă uimea prin umilința lui cu totul neașteptată. Pomenesc în treacăt un fapt de care trebuie să se țină seama, și anume că Versilov a tocat în viața lui trei averi și încă destul de însemnate, care se ridicau la vreo patru sute de ruble, dacă nu și mai mult. Acum a rămas firește fără o lețcaie...
Nici el nu prea știa de ce venise atunci la țară, cel puțin așa mi a spus mie mai târziu. Copiii nu și i luase cu el, îi lăsase, ca de obicei, la niște rude; de altfel, așa a procedat toată viața, atât cu copiii legitimi, cât și cu cei din flori. Mulți dintre iobagii lui de pe moșia aceea slujeau la curte; printre aceste slugi era și grădinarul Makar Ivanov Dolgoruki. Cu acest prilej vreau să mi vărs focul o dată pentru totdeauna: rar a fost cineva atât de supărat pe numele lui, cum sunt eu de când mă știu. Recunosc că e o slăbiciune stupidă, dar nu m am putut dezbăra de ea. Când intram pentru prima oară într o școală sau mă întâlnem cu vreun om căruia îi eram dator să i dau socoteală numai pentru că era mai în vârstă decât mine — într un cuvânt de câte ori i se năzărea vreunui pârlit de dascăl, preceptor, inspector școlar sau popă să mă întrebe cum mă cheamă, la numele de Dolgoruki fiecare găsea de cuviință să adauge într o doară:
— Prințul Dolgoruki?
Și de fiecare dată eram silit să le explic acestor nătărăi:
— Nu, pur și simplu Dolgoruki.
Precizarea "pur și simplu" ajunsese să mă scoată în cele din urmă din sărite. Þin să menționez pe deasupra și faptul ciudat că nici o excepție de la această regulă nu mi stăruie în minte: nimeni nu m a scutit de nelipsita întrebare. De bună seamă ca pe cei mai mulți răspunsul nu i interesa de fel și apoi nici nu văd cine dracu se sinchisește de una ca asta! Totuși, fiecare se simțea dator să mi pună această întrebare de prisos. Iar când afla că sunt "pur și simplu" Dolgoruki, interlocutorul meu mă măsura, de obicei, cu o privire absentă, nepăsătoare și stupidă, care dovedea că nici el nu știa de ce mă întrebase, pentru ca apoi să mi întoarcă spatele. Dar cel mai rău mă simțeam jignit când întrebarea venea din partea colegilor mei de școală. Cine oare nu cunoaște interogatoriul întregii clase, la care este supus orice elev nou venit? În ziua când se prezintă prima oară la școală (oricare ar fi ea), elevul cel nou, descumpănit și rușinat, devine victima tuturor colegilor săi: toți îi poruncesc, îl întărită, îl tratează ca pe o slugă. De obicei, un școlar voinic și rotofei se proțăpește pe neașteptate în fața victimei și o măsoară îndelung, încruntat și disprețuitor. Elevul cel nou înlemnește, se uită pieziș la el și, dacă i tare de vârtute, așteaptă în tăcere ceea ce va urma:
— Cum te cheamă?
— Dolgoruki.
— Prințul Dolgoruki?
— Nu, pur și simplu Dolgoruki.
— Aha, pur și simplu! Dobitocule.
Și, la urma urmei, are dreptate: nici nu se poate închipui o situație mai stupidă, decât să te numești Dolgoruki și să nu fii prinț. Această stupiditate, de care nu sunt câtuși de puțin vinovat, mă apasă cumplit. Mai târziu, când ajunsesem să mă supăr foc de câte ori eram întrebat dacă sunt prinț, răspundeam întotdeauna:
— Sunt fiul unui fost iobag, acum slugă la curtea boierului.
Odată, fiind din nou întrebat dacă sunt prinț, m am înfuriat de a binelea și am răspuns tăios:
— Nu, pur și simplu Dolgoruki, fiul neligitim al fostului meu stăpân — domnul Versilov.
Am ticluit această formulă abia în clasa a șasea de liceu și, deși m am convins foarte repede că n are nici un haz, am continuat totuși s o repet multă vreme. Îmi amintesc că unul dintre profesorii mei — de altfel, singurul — găsea că sunt dominat de ideea răzbunării și a conștiinței cetățenești și această apreciere a profesorului a pus toată clasa pe gânduri, ceea ce m a jignit profund. În cele din urmă, unul dintre colegii mei, băiat cu limba foarte ascuțită, cu care abia dacă schimbam câteva cuvinte în decurs de un an, îmi spuse grav, fără să mă privească:
— Firește, sentimentele acestea îți fac cinste, căci, fără îndoială, te poți mândri cu ele; dar în locul dumitale nu m aș fuduli într atât că sunt copil din flori... s ar zice că ți faci un merit deosebit din asta!
Din ziua aceea am încetat să mă mai laud — cu faptul că sunt un bastard.
Trebuie să repet că e foarte greu să scrii rusește: constat că am umplut trei pagini mari ca să arăt cât de furios am fost toată viața pe numele meu și tare mi e teamă ca cititorul să nu se fi grăbit cumva să vadă în pricina supărării mele faptul că nu sunt prinț, ci un Dolgoruki oarecare. Totuși consider mai prejos de demnitatea mea să mai încerc a lămuri lucrurile și a mă justifica.
Așadar, printre numeroasele slugi de la curtea boierească se mai găsea, pe lângă Makar Ivanov, și o fată de vreo optsprezece ani; într o bună zi, lui Makar Dolgoruki, pe atunci în vârstă de cincizeci de ani, i se năzări s o ia de nevastă. După cum se știe, pe vremea iobăgiei căsătoriile între slugi se încheiau numai cu încuviințarea stăpânilor, ba uneori chiar după bunul lor plac. La moșia lui Versilov locuia pe vremea aceea și o mătușă, ea însăși moșiereasă; de fapt, nu mi era mătușă bună, dar cine știe de ce, atât eu cât și întreaga familie Versilov, cu care era pare mi se înrudită de departe, ne obișnuiserăm să i spunem "mătușă" Tatianei Pavlovna Prutkova. Pe atunci mai avea o sfoară de moșie cu vreo treizeci și cinci de suflete, tot în gubernia noastră, ba chiar în același județ. Fiind vecini, ea administra, adică mai degrabă supraveghea moșia lui Versilov (cu vreo cinci sute de suflete), dar, după câte am aflat, obținea rezultate tot atât de bune ca un administrator cu școală. Despre ea n aș putea spune câtă carte știe și nici nu mă interesează acest lucru; țin să adaug însă — deși e departe de mine gândul de a o măguli sau a o linguși — că Tatiana Pavlovna are un suflet nobil, mai mult, că este un om cu totul deosebit.
Tocmai de aceea, ea nu numai că nu s a opus intențiilor matrimoniale ale ursuzului Makar Dolgoruki (toată lumea îl socotea pe atunci un om ursuz), ci dimpotrivă, le a încurajat cu toată inima. Sofia Andreevna (slujnica de optsprezece ani, care avea să fie mama mea) rămăsese de câțiva ani orfană de ambii părinți; răposatul ei tată, care îi purtase lui Makar Dolgoruki un deosebit respect și o mare recunoștință, fusese și el slugă la curte, iar cu șase ani în urmă, simțind că i se apropie sfârșitul — unii pretind că abia cu un sfert de ceas înainte de a și da sufletul, așa încât la nevoie se poate susține că aiurase, dacă nu ar fi fost oricum iresponsabil, ca orice iobag — îl chemase pe Makar Dolgoruki, și în fața tuturor slugilor adunate și a preotului îi ceruse cu limbă de moarte, răspicat și stăruitor, arătând spre fiică sa: "Crește o și ia o de nevastă". Acest lucru l au auzit toți cei de față. Cât despre Makar Ivanov, nu știu ce l o fi îndemnat mai târziu să se însoare: i a dat inima ghies sau și a îndeplinit numai o datorie? Cred mai degrabă că nu a făcut mare caz de căsătoria lui. Era încă de pe atunci un om care "știe să se impună". Nu fiindcă ar fi fost prea bisericos sau învățat (deși știa tipicul și viețile câtorva sfinți pe de rost, dar le învățase mai mult după ureche), nu fiindcă ar fi trecut drept un fel de înțelept printre slugi, ci numai datorită firii lui îndărătnice, uneori chiar nesăbuite; vorbea sentențios, judeca fără apel, și în concluzie "trăia cuviincios", după propria lui expresie cu totul neașteptată. Þinând seama de felul lui de a fi de pe vremea aceea, e firesc să și fi câștigat stima tuturor, dar pe cât se pare nu și dragostea cuiva. Situația s a schimbat însă când a ieșit din rândul slugilor: din acel moment toată lumea a început să vorbească despre el ca despre un sfânt care a pătimit mult. Nu încape îndoială că așa s au petrecut lucrurile.
Despre maică mea știu că Tatiana Pavlovna a ținut o pe lângă ea până la vârsta de optsprezece ani, în ciuda stăruințelor vechilului de a o trimite la Moscova să învețe o meserie, și că i a dat și o oarecare educație, adică a învățat o să coasă, să croiască, să se poarte ca o fată binecrescută și chiar să citească câte puțin. Să scrie ca lumea, maică mea nu a învățat însă niciodată. Ea privea căsătoria ei cu Makar Ivanovici ca pe un lucru hotărât de mult și socotea totul spre binele ei, fiind cât se poate de mulțumită; de aceea s a și dus la cununie cu aerul cel mai liniștit pe care l poți aștepta de la o fată în asemenea împrejurări, încât până și Tatiana Pavlovna i a spus că vădește atâta sânge rece, de parcă ar fi pește nu om. Toate câte le știu despre firea maică mi de pe atunci, le am auzit chiar din gura Tatianei Pavlovna. Versilov a sosit la moșie tocmai când se împlineau șase luni de la această căsătorie.
Vreau să adaug în treacăt că, din câte am aflat sau bănuiesc, n am izbutit niciodată să mă dumeresc pe deplin cum a început totul între el și maică mea. Sunt aproape convins că, după cum mă încredința el însuși anul trecut, înroșindu se, deși povestea toate acestea cu tonul cel mai firesc, ba chiar oarecum în zeflemea, nici vorbă nu a fost de vreo idilă între ei și că totul s a întâmplat așa, pe neașteptate. De crezut cred că s a întâmplat așa, iar acest cuvințel "așa", oricât de plin de tâlc ar fi, nu mi lămurește câtuși de puțin ceea ce doresc să aflu de atâta vreme, și anume de unde li s a tras totul. În ceea ce mă privește, am urât toată viața asemenea tărășenii. Firește că ceea ce mă îndeamnă să aflu adevărul nu este o simplă curiozitate bolnăvicioasă. În treacăt fie zis, pe maică mea nu am cunoscut o aproape de loc până anul trecut, deoarece am trăit din copilărie printre străini, ca nu cumva să l stingheresc pe Versilov, dar asupra acestei chestiuni voi reveni mai târziu. Amintesc aci faptul în sine numai ca să explic de ce nu mi pot închipui de fel cum o fi arătat maică mea pe vremea aceea. Cum nu cred să fi fost de o frumusețe neobișnuită, nu văd prin ce a atras pe un om ca Versilov pe atunci. Această întrebare mă frământă nu dintr o curiozitate perversă, ci fiindcă dezvăluie o trăsătură foarte ciudată a acestui om. Deși posac și închis, mi a mărturisit chiar el, cu acea sinceritate naivă, fermecătoare, pe care o dădea pe neașteptate la iveală când era strâns cu ușa (de parcă ar fi scos o din buzunar), că pe atunci mai era "cu caș la gură", sentimental, dar nu din fire, ci numai așa, fiindcă abia citise Anton Sărmanul și Polinka Saks, două cărți care au avut o covârșitoare influență civilizatoare asupra tinerei generații din vremea aceea. De obicei, el adăuga pe un ton foarte grav că poate numai datorită lui Anton Sărmanul se stabilise la țară. Bine, dar cum anume s a apropiat acest tânăr "cu caș la gură" de maică mea? Acum mă bate însă gândul că dacă aș avea fie și un singur cititor, acesta ar râde de bună seamă în hohote de mine, socotindu mă un băiețandru caraghios, un copil naiv și prost, care se încumetă să judece o situație ce l depășește. Da, nimic mai adevărat: deocamdată, problema mă depășește și mărturisesc că acest lucru nu mi face cinste, căci îmi dau seama cât e de caraghios ca un vlăjgan de douăzeci de ani să fie într atâta de lipsit de experiență; cu toate acestea trebuie să i spun pe șleau domnului cititor că în cazul de față e cel puțin tot atât de naiv ca mine și i o voi dovedi. E drept că nu știu nimic despre femei și nici nu vreau să știu, fiindcă am jurat să nu mă sinchisesc de ele cât voi trăi. Dar cu toate acestea sunt convins că unele femei te cuceresc pe loc, fie prin frumusețea lor, fie prin cine știe ce alte însușiri; în schimb, altora trebuie să le dai târcoale vreo șase luni ca să le înțelegi farmecul; dar ca să dibui de la început o astfel de femeie și să te îndrăgostești de ea, nu e de ajuns s o privești și să fii în stare de orice sacrificiu — pentru asta se mai cere un dar înnăscut. În ciuda lipsei mele de experiență, sunt convins de acest lucru, căci de n ar fi așa, ar însemna să coborâm toate femeile la treapta animalelor domestice, tolerate în preajma noastră numai în această calitate, situație ce le ar conveni poate multora dintre noi.
Deși n am văzut portretul mamei mele de pe vremea aceea (știu că există unul pe undeva), m am dumerit din spusele altora că n a fost niciodată o frumusețe. Așadar, nu poate fi vorba de o dragoste de la prima vedere. Iar ca "să se distreze", Versilov ar fi putut să și aleagă alta mai potrivită, cu atât mai mult cu cât avea la îndemână pe Anfisa Konstantinovna Sapojkova, și ea slujnică la curte, nemăritată. Unde mai pui că unui om care suferise înrâurirea lui Anton Sărmanul ar fi trebuit să i fie rușine de el însuși să pângărească o căsnicie, fie și a unui iobag al său, în virtutea drepturilor de moșier, mai ales ținând seama de faptul că — așa cum am spus — abia acum câteva luni, adică după douăzeci de ani, mai vorbea cu atâta respect de Anton Sărmanul. Și unde mai pui că lui Anton nu i s a furat decât calul, și nicidecum nevasta! Așadar, spre ghinionul domnișoarei Sapojkova (eu aș zice mai degrabă spre norocul ei), trebuie să se fi petrecut ceva cu totul neașteptat. Anul trecut, când am putut, în sfârșit, să stau de vorbă cu el (prilej care nu se oferea prea des), am stăruit de câteva ori să mi răspundă la toate aceste întrebări, dar de fiecare dată am observat că, deși trecuseră douăzeci de ani de la acele întâmplari, Versilov, aristocratul sigur de sine, se fâstâcea. Totuși, nu m am dat bătut. Îmi amintesc că într o zi, dându și acele ifose aristocratice pe care și le îngăduia cu mine, a îngăimat câteva vorbe stranii: cum că maică mea ar fi fost una din acele făpturi — lipsite de apărare, despre care nu poți spune că le iubești, ba chiar dimpotrivă, dar care îți inspiră un soi de milă — prin blândețea, prin sfiala lor și, fără să ți dai prea bine seama de ce, mila asta te urmărește multă vreme și până la urmă te leagă pe nesimțite de ele... "Într un cuvânt, dragul meu, sentimentul ăsta te prinde într atât, încât uneori nici nu te mai poți desprinde." Iată ce mi a mărturisit; și dacă într adevăr așa s au petrecut lucrurile, trebuie să recunosc că nici pe vremea aceea nu era el țâncul "cu caș la gură" cum ar fi vrut să pară. De fapt, aici am și vrut să ajung.
Tot cu acel prilej, a căutat, de altfel, să mă încredințeze că maică mea l a îndrăgit din umilință; nu mai lipsea mult să pretindă că dragostea ei a fost un rezultat al iobăgiei! Așadar, mințea ca să facă pe grozavul, mințea, călcându și în picioare conștiința, onoarea și demnitatea!
După toate câte le am înșirat până aici s ar putea de bună seamă crede ca vreau s o laud pe maică mea, deși am arătat de la început că nu știu nimic despre felul ei de a fi din acea perioadă. Ba mai mult, cunosc prea bine apăsarea mediului și mentalitatea îngustă care și au pus încă din copilărie pecetea pe sufletul ei, pecete pe care a purtat o toată viața. Cert e că a dat năpasta peste ea. Fiindcă veni vorba, trebuie să mai precizez un lucru: lăsându mă furat de gânduri, am uitat un fapt pe care trebuia să l arăt în primul rând și anume că la ei totul a început de a dreptul de la năpastă (sper că cititorul nu se va preface că n a înțeles numaidecât ce vreau să spun). Pe scurt, toată povestea a început după vechiul obicei moșieresc, dacă lăsăm la o parte faptul că domnișoara Sapojkova scăpase cu fața curată. Iar pentru a evita orice învinuire neîntemeiată, țin să afirm de pe acum că nu mă contrazic câtuși de puțin. Căci la urma urmei despre ce dracu ar fi putut vorbi pe vremea aceea un bărbat ca Versilov cu o femeie ca maică mea, chiar dacă presupunem că între ei s ar fi înfiripat o dragoste irezistibilă? Am auzit din gura unor destrăbălați că adesea aventurile amoroase încep fără ca bărbatul sau femeia să scoată vreun cuvânt, ceea ce este desigur culmea depravării și nu poate inspira decât scârbă; cât despre Versilov, chiar de ar fi vrut, tot n ar fi izbutit să se apropie altfel de maică mea. Doar nu era să se apuce să i explice mai întâi ideile romanului Polinka Saks?! Unde mai pui că nu de literatura rusă le ardea lor; dimpotrivă, după cum mi a povestit chiar el o dată (când l a luat gura pe dinainte), la început se ascundeau prin colțuri, se pândeau pe scări, săreau ca niște mingi unul din brațele celuilalt, cu obrajii îmbujorați, de câte ori auzeau pe cineva apropiindu se și "tiranul de boier" ajunsese să se teamă și de ultima lui slujnică, în ciuda drepturilor sale de moșier. Chiar dacă totul a pornit după tradițiile iobăgiei, mai târziu nu le au mai respectat întocmai, deși mi e cu neputință să explic de ce și cum. Cu cât încerc să mi lămuresc lucrurile, cu atât mi se par mai încurcate. Pentru mine au rămas o enigmă până și proporțiile pe care le a atins dragostea lor, căci Versilov — după obiceiul celor de teapa lui — ar fi trebuit să o părăsească îndată ce și a atins scopul. Totuși s a întâmplat altfel. Să ți faci mendrele cu o slujnică drăguță și ușuratică (deși maică mea nu a fost de fel ușuratică) era nu numai un lucru îngăduit, dar și inevitabil pentru un țânc "cu caș la gură" și destrăbălat (căci destrăbălați erau dumnealor cu toții, atât cei progresiști, cât și cei retrograzi), mai ales ținând seama de situația lui romantică de văduv tânăr, care ducea o viață de huzur. Dar și o dragoste până la moarte ar fi fost de necrezut din parte i. N aș putea să jur că a continuat să o iubească, deși, ce i drept, a târât o toată viața după el.
Și pe mama am hărțuit o cu tot felul de întrebări, dar mărturisesc că pe cea mai importantă n am îndrăznit să i o pun fățiș, cu toate că în ultimul an m am apropiat foarte mult de ea și nu obișnuiesc să mă port cu mănuși, ci mai degrabă ca un mucos grosolan și ingrat, care i socotește pe ceilalți vinovați față de el. Iată întrebarea: cum de a putut ea, măritată fiind numai de șase luni, ba încă și strivită de prejudecăți despre "sfânta taină a căsătoriei", supusă și neputincioasă ca o muscă, ea care l venera pe Makar Ivanovici al ei ca pe un zeu, cum a putut tocmai ea să se lase târâtă într un asemenea păcat, numai după vreo două săptămâni? Nu cumva o fi fost și maică mea o femeie destrăbălată? Dimpotrivă. Þin să afirm de la început că nici nu și poate închipui cineva un suflet mai curat decât al maică mi, care și a păstrat toată viața puritatea sufletească. Poate că singura explicație ar fi că nu și a dat seama ce face — prin asta nu vreau însă să spun că ar fi fost inconștientă, așa cum pretind azi avocații care încearcă să și dezvinovățească clienții — hoți sau ucigași — ci numai fiindcă s a lăsat în voia unei porniri atât de puternice, încât, curată și naivă cum era, trebuia să i cadă victimă în mod fatal și tragic. Cine știe, poate că a făcut o să și piardă capul croiala hainelor, pieptănătura pariziană, accentul francez, deși ea habar n avea de limba franceză, ori poate a dat o gata romanța pe care a cântat o, acompaniindu se la pian, într un cuvânt s a îndrăgostit de toate aceste lucruri pe care nu le mai văzuse și nu le mai auzise niciodată (unde mai pui că pe atunci el era foarte chipeș) și o dată cu ele a îndrăgit la nebunie și omul, cu hainele, apucăturile și romanțele lui cu tot! Am auzit că multe fete — și dintre cele mai cinstite — trăind la curțile boierești, au pățit la fel pe vremea iobăgiei... Eu unul înțeleg asemenea porniri și socotesc un ticălos pe acela care le pune numai pe seama iobăgiei și a "umilinței"! De ce n ar fi putut oare acest tânăr chipeș să aibă atâta farmec pentru a seduce o făptură atât de curată până atunci și mai ales atât de deosebită de el — o ființă din cu totul altă lume, plămădită din alt aluat — încât să o ducă în mod fatal la pierzanie? Că a dus o la pierzanie, sper că maică mea a înțeles toată viața, și poate că numai în clipa când a făcut primul pas nu și a dat seama de urmări, după cum se întâmplă întotdeauna cu oamenii "lipsiți de apărare": chiar și atunci când știu că se duc la pierzanie, ei merg orbește înainte.
De cum au săvârșit păcatul, au început amândoi să se căiască. Chiar el mi a povestit cu destul haz cum a plâns pe umărul lui Makar Ivanovici, pe care l chemase în biroul său anume pentru a i se spovedi, în timp ce ea zăcea leșinată în cămăruța ei de slujnică...
Nu are rost să mai stărui asupra întrebărilor care mă framântă și asupra amănuntelor scandaloase. Așadar, după ce o răscumpără pe maică mea de la Makar Ivanovici, plecă în curând de la moșie și de atunci — după cum am amintit mai sus — o ducea cu el aproape peste tot, afară de cazurile când avea intenția să lipsească vreme mai îndelungată și când o lăsa de cele mai multe ori în grija mătușii, adică a Tatianei Pavlovna Prutkova, care în asemenea împrejurări răsărea întotdeauna ca din pământ. Au locuit un timp la Moscova, apoi pe rând la moșiile lui, în diferite orașe, iar în cele din urmă s au stabilit la Petersburg. Despre peregrinările lor voi povesti mai târziu dacă va fi nevoie. Deocamdată, menționez numai că la un an după ce mama s a despărțit de Makar Ivanovici, m am născut eu, iar în anul următor a venit pe lume sora mea și mult mai târziu, peste vreo zece unsprezece ani, fratele meu mai mic, un copil bolnăvicios, care a murit după câteva luni. Pe câte știu, după nașterea grea a ultimului copil, frumusețea maică mi s a vestejit; de atunci a rămas cu sănătatea șubredă și a început să îmbătrânească repede.
În tot acest răstimp, relațiile lor cu Makar Ivanovici nu s au întrerupt niciodată. Oriunde s ar fi găsit mama și Versilov, fie că trăiau într un loc de câțiva ani, fie că abia se stabiliseră acolo, Makar Ivanovici avea întotdeauna grijă să trimită vești "familiei". Se statorniciseră între ei niște relații ciudate, oarecum protocolare, dar destul de trainice. Sunt convins că în orice altă familie boierească asemenea relații ar fi căpătat o notă comică, ceea ce nu s a întâmplat în cazul de față. Scrisorile lui soseau de două ori pe an, nici mai des, nici mai rar, și semănau grozav între ele. Am văzut aceste scrisori și eu; nu conțineau aproape nimic personal, dimpotrivă, se mărgineau aproape exclusiv la comunicări ceremonioase cu privire la evenimente și la simțăminte cu totul comune — dacă e cu putință să afirmi una ca asta despre simțăminte. În primul rând, le trimitea vești despre sănătatea lui, apoi se informa despre sănătatea întregii familii, după care urmau urări, salutări, binecuvântări solemne — atâta tot. Pesemne că în lumea lui, caracterul general și impersonal al scrisorilor constituia o dovadă de bună creștere și o desăvârșită cunoaștere a regulilor de politețe. "Preaiubitei și stimatei mele soții, Sofia Andreevna, plecăciune adâncă"... "Scumpilor noștri copilași le trimit binecuvântarea mea părintească, ce i va ocroti de a pururi." Toți copilașii, printre care mă număram și eu, erau amintiți pe nume, în ordinea nașterii lor. Þin să subliniez cu acest prilej că Makar Ivanovici avea destul umor ca atunci când pomenea de "ecelența sa, preacinstitul domn Andrei Petrovici", să nu l numească "binefăcătorul său", deși îi trimitea în fiecare scrisoare câte o plecăciune preasupusă, rugându l să l ocrotească și implorând la rândul său cerul să i binecuvânteze stăpânul. Maică mea îi răspundea numaidecât lui Makar Ivanovici și totdeauna scrisorile ei erau ticluite după același tipic ca ale lui. Versilov, firește, nu lua parte la această corespondență. Makar Ivanovici scria din diferite colțuri ale Rusiei, din orașe și mânăstiri îndepărtate, unde petrecea uneori vreme îndelungată, căci devenise un fel de hagiu care cutreiera sfintele lăcașuri. În scrisori nu punea nici un fel de întrebări; în schimb, venea regulat, cam o dată la trei ani, să ne vadă și trăgea la mama, care și avea totdeauna locuința ei separată de a lui Versilov. Dar despre asta voi vorbi mai târziu; deocamdată nu vreau decât să arăt că atunci când venea la mama, Makar Ivanovici nu obișnuia să se lăfăiască pe canapelele din salon, ci se retrăgea modest într un ungher după o perdea sau un paravan. Nu rămânea la noi decât vreo cinci zile, cel mult o săptămână.
Am uitat să spun că Makar Ivanovici ținea foarte mult la numele său de Dolgoruki, care i inspira un respect grozav. Aceasta era desigur o trăsătură caraghioasă și stupidă, cu atât mai stupidă, cu cât numele lui îi plăcea tocmai fiindcă îl purta o familie princiară. Ciudată concepție: e ca și cum ai pune carul înaintea boilor!
Deși am afirmat că familia noastră era nedespărțită, trebuie să fac o rezervă în ceea ce mă privește. De când îmi amintesc, am trăit întotdeauna ca un copil părăsit, căci aproape de când m am născut am fost lăsat printre străini, și aceasta cred că nu dintr o intenție precisă, ci numai fiindcă așa s a nimerit. Când m am născut, mama era încă tânără și frumoasă și Versilov ținea desigur s o aibă mereu în preajma lui, iar un sugaci, care plângea când ți e lumea mai dragă, i ar fi stingherit mai cu seamă în călătorii. Iată motivul pentru care până la vârsta de douăzeci de ani pot spune că aproape n am cunoscut o pe maică mea, pe care n o văzusem decât de două, trei ori, și atunci numai în fugă. Această situație nu se datorește sentimentelor maică mi, ci disprețului și nepăsării lui Versilov față de oameni.
Acum să trec la cu totul altceva.
Cu o lună înainte, mai precis cu o lună înainte de 19 septembrie, luasem hotărârea să i părăsesc pe toți și să mă consacru definitiv "ideii" mele. Am folosit anume această formulă: "să mă consacru ideii mele", fiindcă ea cuprinde aproape pe de a ntregul țelul meu de căpetenie, mai bine zis scopul vieții mele. În ce constă "ideea mea" mă abțin să vorbesc acum, căci mai încolo va trebui s o lămuresc în cele mai mici amănunte. În toată existența singuratică de visător, pe care am dus o ani de zile la Moscova, această idee nu m a părăsit o clipă, începând din clasa a șasea de liceu, când mi a încolțit în minte. De atunci, ea a pus stăpânire pe toată viața mea. Și înainte trăiam mai mult în vise decât în realitate; încă din copilărie mă refugiasem într o împărăție a visurilor de o anumită nuanță; însă odată cu apariția acestei idei de căpetenie, care mă absorbea în întregime, visurile mele s au conturat, căpătând deodată o formă definitivă, și fantezia mea a început să fie călăuzită de rațiune. Faptul că urmam liceul nu mă împiedicase pe vremuri să visez, și nici mai târziu să mi urmăresc ideea. Ce i drept, n am terminat liceul în chip strălucit, căci în ultimul an nu m am prea ținut de carte, deși până în clasa a șaptea fusesem întotdeauna printre primii la învățătură; la urmă mă lăsasem pe tânjeală datorită ideii, mai bine zis datorită concluziei greșite, poate, pe care o trăsesem din ea. În orice caz nu școala m a împiedicat să mi urmăresc ideea, ci ideea m a împiedicat să mi văd de școală și apoi de universitate, îndată ce am absolvit liceul, am luat hotărârea să rup orice legătură nu numai cu familia, dar și cu lumea întreagă, dacă va fi nevoie, deși abia împlinisem nouăsprezece ani. I am înștiințat numaidecât pe ai mei, printr o scrisoare trimisă corespondentului meu de la Petersburg, să mă lase în pace o dată pentru totdeauna, să nu mi mai trimită nici un ban și, dacă se poate, să uite până și de existența mea (bineînțeles dacă își mai aduceau vreodată aminte de ea) și, în sfârșit, îi anunțam că n am de gând să intru la universitate "nici în ruptul capului". Mă găseam în fața unei dileme cumplite: trebuia să aleg între "idee" și universitate, deoarece continuarea studiilor m ar fi silit să amân cu încă patru ani punerea în practică a "ideii"; m am hotărât fără șovăială pentru "idee", fiind matematic convins de succes. Drept răspuns la scrisoarea mea, transmisă prin altcineva, Versilov, tatăl meu, pe care nu l văzusem decât o singură dată la vârsta de zece ani, și atunci numai o clipă (dar acea clipă a fost de ajuns ca să mă uluiască), a catadicsit să mi scrie personal, invitându mă la Petersburg și făgăduindu mi o slujbă particulară. Invitația primită din partea unui om atât de rece și trufaș, disprețuitor și indiferent față de mine, din partea unui tată care nu numai că m a părăsit după ce m a adus pe lume, dar nici măcar n a regretat fapta sa atâta amar de vreme (cine știe, poate că nu și amintea de existența mea decât vag și confuz, căci după cum am aflat mai târziu, nici măcar banii pentru întreținerea mea la Moscova nu i trimitea el, ci alții) — așadar invitația acestui om care, după cum spuneam, își adusese pe neașteptate aminte de mine și acum mă onora cu o scrisoare scrisă de mâna lui, m a măgulit profund hotărând totodată soarta mea. E ciudat de ce m a încântat printre altele faptul că în scrisorica lui (o singură pagină de format mic) nu pomenea nimic despre universitate, nu mă ruga să mi schimb hotărârea, nici nu mă dojenea fiindcă nu voiam să studiez, într un cuvânt, nu recurgea la nici unul din tertipurile pe care le folosesc de obicei părinții în astfel de împrejurări; dar tocmai această atitudine nu i făcea cinste, pentru că vădea și mai limpede nepăsarea lui față de mine. M am decis mai ușor să plec, deoarece această călătorie nu era o piedică în calea țelului meu principal. "Văzând și făcând, îmi ziceam eu, în orice caz am de gând să intru numai provizoriu în relații cu ei, pe un timp cât mai scurt. Îndată ce voi simți însă că pasul acesta, deși formal și neînsemnat, mă abate de la ceea ce este esențial pentru mine, rup imediat cu ei, las totul baltă și mă retrag în carapacea mea." Chiar așa îmi spuneam! "Mă voi ascunde ca o broască țestoasă în carapace", îmi repetam și comparația mă încânta. "De acum înainte n am să mai fiu singur, mă tot gândeam în ultimele zile petrecute la Moscova, cutreierând orașul ca un besmetic, de acum înainte n o să mă mai apese niciodată singurătatea, care m a chinuit atât amar de ani, fiindcă mă va însoți pretutindeni ideea mea, pe care n am s o trădez niciodată, nici măcar dacă ai mei m ar cuceri cu totul și m aș simți atât de fericit în preajma lor, încât aș rămâne chiar zece ani la ei!" Trebuie să adaug, anticipând, că tocmai acestor iluzii, acestor planuri și scopuri contradictorii care mi s au conturat în minte încă la Moscova, iar apoi m au urmărit tot timpul la Petersburg (unde nu mi amintesc să fi petrecut o zi pe care să nu o socotesc ca ajunul rupturii definitive cu ei și al plecării mele), tocmai acestor șovăieli și contradicții se datoresc în cea mai mare măsură nenumăratele fapte nesăbuite, urâte și chiar josnice — ca să nu mai vorbesc de neghiobii — pe care le am săvârșit în ultimul an.
Firește că nu i puțin lucru să ți găsești pe neașteptate părintele, când te ai socotit întotdeauna un copil părăsit. La gândul acesta eram mereu buimac de bucurie în ultimele zile petrecute la Moscova, când mă pregăteam de plecare, și în drum spre Petersburg. Nu mă încânta atât gândul că am un tată, căci nu sunt prea duios din fire, ci mai ales faptul că era tocmai omul care n a vrut să știe niciodată de mine, care m a înjosit atâția ani, în timp ce eu mă agățam cu toate visurile mele de el (dacă pot spune aceasta despre visuri), încă din cea mai fragedă copilărie, fiecare gând, fiecare vis al meu tindea spre el, se învârtea în jurul lui și, în cele din urmă, se concentra asupră i. Nu știu dacă l uram sau îl iubeam, dar știu că în toate planurile mele de viitor, în toate nădejdile mele își avea locul și, fără să mi dau seama, pe măsură ce creșteam, locul acesta devenea din ce în ce mai important.
Mai aveam încă un motiv foarte puternic să plec din Moscova, mai bine zis o ispită care încă cu trei luni înainte de plecare (pe când nici pomeneală nu era de Petersburg) îmi făcea inima să tresară de bucurie și să mi bată mai tare! Mă atrăgea spre acel ocean necunoscut și faptul că puteam naviga nestingherit pe el, ca un despot, ca un stăpân absolut, nu numai pe soarta mea, dar și pe a altora, și încă a cui! Pentru ca nu cumva cuvintele mele să fie răstălmăcite, țin să atrag de la început atenția că eram însuflețit numai de sentimente generoase și nu de porniri tiranice. Unde mai pui că Versilov putea să și închipuie (presupunând că ar fi catadicsit să se gândească la mine), că sunt un mucos abia ieșit de pe băncile școlii, un băiețandru oarecare. Parcă l și vedeam înlemnind de uimire, atunci când avea să afle că îi cunosc toate intimitățile, ba că mai dețin și un document de cea mai mare importanță, pentru care, dacă i aș fi mărturisit de la început taina mea, ar fi fost gata să și dea câțiva ani din viață (presupunere ce s a dovedit întemeiată). Dar îmi dau seama că am îngrămădit prea multe enigme. Și apoi, nu poți reda sentimentele înaintea faptelor care le au stârnit. De altfel, voi lămuri totul cât voi putea mai amănunțit la timpul și la locul potrivit — doar de aceea m am și apucat de scris. Până aici însă povestirea mea e prea dezlânată, se destramă ca o halucinație sau ca un nor.
Ca să ajung, în sfârșit, la ziua cu pricina, trebuie să arăt pe scurt, mai bine zis în treacăt, că am găsit toată familia — adică pe Versilov, pe maică mea și pe sora mea (pe care atunci am văzut o pentru prima oară) într o situație foarte grea, aproape în mizerie sau pe punctul de a cădea în mizerie. Aflasem încă de la Moscova că o duceau prost, dar nu m aș fi așteptat să i găsesc într un asemenea hal. Încă din copilărie mi l închipuiam pe acest om, pe "viitorul meu tată", înconjurat de o aureolă, ocupând în toate împrejurările locul de frunte. Până atunci Versilov n a stat niciodată cu maică mea, pentru care închiria întotdeauna o locuință separată, conformându se, firește, "moralei" false și ticăloase a lumii sale. Acum însă, trăiau cu toții împreună, într o căsuță de lemn, pe o străduță dosnică, lângă cazarma Regimentului Semionovski. Văzând că își amanetaseră toate lucrurile mai de preț, nu m a lăsat inima să nu i dau maică mi, pe ascuns de Versilov, cele șaizeci de ruble pe care le păstram în mare taină, ca pe o comoară. Pentru mine ele reprezentau într adevăr o comoară tainică, fiindcă le economisisem în doi ani de zile din cele cinci ruble pe care le primeam ca bani de buzunar în fiecare lună; începusem să pun deoparte ban cu ban chiar din ziua când mi se înfiripase în minte "ideea", de aceea și tremuram ca nu cumva Versilov să le dea de urmă.
Dar ajutorul meu nu le a fost de mare folos. Maică mea lucra, sora mea cosea și ea, luând lucru la domiciliu; numai Versilov huzurea, era plin de toane, păstrându și multe din vechile sale tabieturi destul de costisitoare. Devenise grozav de mofturos și de cicălitor, mai cu seamă la masă, și i tiraniza pe toți ai casei. Totuși, mama, sora mea, Tatiana Pavlovna și întreaga familie a răposatului Andronikov (acela care fusese șef de serviciu la o instituție și administrase în același timp averea lui Versilov, și murise de vreo trei luni), alcătuită dintr o droaie de femei, se închinau în fața acestui despot, divinizându l ca pe un idol. Eu unul nu puteam înțelege de ce, mai ales că — între noi fie zis — cu nouă ani în urmă, când îl văzusem pe Versilov, era cu mult mai chipeș și mai impunător. După cum spuneam, el își păstrase în închipuirea mea un fel de aureolă, astfel încât nu izbuteam să pricep cum poate cineva doar în nouă ani să decadă și să îmbătrânească într atâta; gândul acesta îmi stârni din prima clipă tristețe, milă și rușine. Schimbarea ce se petrecuse cu el mi a lăsat cea mai penibilă impresie din toate câte m au copleșit la sosire. De altfel, nu se poate spune că era bătrân, abia împlinise patruzeci și cinci de ani, iar pe măsură ce l priveam mi se părea cu mult mai frumos și mai atrăgător decât îl păstrasem în amintire. Înfățișarea lui își pierduse din strălucirea aparentă, din farmecul izbitor, chiar și din eleganța de pe vremuri, dar în schimb viața îi întipărise acum pe față o expresie cu mult mai interesantă.
Sărăcia nu prezenta decât o mică parte din necazurile și eșecurile lui. Pe lângă mizerie, îl mai amenința o primejdie cu mult mai mare; unde mai pui că Versilov era îndreptățit să spere că va câștiga procesul intentat familiei prințului Sokolski, cu care se judeca de un an pentru o moștenire, de unde ar fi putut să i revină foarte curând o moșie în valoare de vreo șaptezeci de mii de ruble, dacă nu și mai mult. Am amintit mai sus că Versilov risipise până atunci încă vreo trei moșteniri, dar și de astă dată avea să l salveze tot o moștenire! Soarta procesului trebuia să se hotărască într un răstimp foarte scurt, de aceea mă și chemase la el. Ce i drept, nimeni nu ți dă credit pe o simplă speranță, așa că deocamdată, neavând de unde împrumta bani, o duceau foarte greu.
Dar Versilov nici nu se ducea la nimeni să ceară ajutor, deși uneori lipsea toată ziua de acasă. Știam că de un an și mai bine fusese alungat din înalta societate. În zadar m am zbătut o lună întreagă, începând din ziua sosirii mele la Petersburg, să mă lămuresc cum de a ajuns în această situație. N am izbutit să mă dumiresc dacă Versilov era vinovat sau nu, deși acest lucru avea o mare importanță pentru mine, altminteri pentru ce mai venisem la Petersburg! Fapt e că toți îl ocoleau — în primul rând toate cunoștințele lui simandicoase, de vază, cu care se pricepuse de minune să întrețină toată viața relații strânse — datorită zvonului că în Germania Versilov ar fi săvârșit, cu un an în urmă, o infamie care stârnise pe deasupra și un scandal (ceea ce constituie o crimă de neiertat în ochii "lumii bune"); se vorbea chiar că ar fi primit o palmă în public și anume de la un prinț Sokolski, fără să l provoace măcar la duel. Până și copiii lui (legitimi), atât fiul cât și fiica, rupseseră legăturile cu el și se mutaseră din casa lui. E drept că fiul și fiica lui Versilov se învârteau în cercurile cele mai înalte, datorită atât familiei Fanariotov, cât și bătrânului prinț Sokolski (care fusese pe vremuri prieten cu tatăl lor). De altfel, după ce l am cercetat cu atenție o lună întreagă, mi am dat seama că Versilov este un om extrem de orgolios, pe care nu societatea l a îndepărtat din mijlocul ei, ci care, mai degrabă, s a îndepărtat el însuși de ea, atât de puțin se sinchisea de părerea lumii. Dar era oare îndreptățit disprețul lui față de societate? Iată întrebarea care mă frământa! Eram hotărât să aflu adevărul, cu orice preț și cât mai curând, fiindcă venisem la Petersburg numai cu gândul să l judec pe acest om. Deocamdată, îi mai tăinuiam că soarta lui e în mâinile mele, căci mai întâi voiam să mă conving dacă trebuie să l prețuiesc sau să rup pentru totdeauna cu el. Cum mi ar fi fost îngrozitor de greu să iau această ultimă hotărâre, mă zbuciumam cumplit. În cele din urmă, mă văd silit să mărturisesc întregul adevăr: omul acesta mi era foarte drag!
Până una, alta, locuiam împreună cu familia, munceam și adesea abia mă puteam stăpâni să nu fiu mojic, dar nu izbuteam întotdeauna. După o lună petrecută în preajma lui, eram din ce în ce mai convins că pentru a lămuri lucrurile pe deplin, nu trebuia să mă adresez lui. Din pricina orgoliului său, Versilov continua să mi pară o enigmă, ceea ce mă umilea profund. Recunosc că se purta prietenos cu mine și glumea neîncetat: eu însă aș fi preferat cearta glumelor de acest fel. Discuțiile noastre erau cam în doi peri, mai bine zis el îmi vorbea cu un fel de ironie ciudată. De când sosisem de la Moscova, nu încetase să mă ia în zeflemea. N am izbutit sa înțeleg de ce se purta așa. E drept că pe această cale a izbutit să rămână impenetrabil, dar nu e mai puțin adevărat că nici eu nu m aș fi înjosit până într atât, încât să l rog să mă ia în serios. Și apoi, mă dezarma și mă cucerea prin felul lui de a fi neobișnuit și fermecător. Într un cuvânt, se purta cu mine de parcă aș fi fost un băiețandru naiv — atitudine care mă scotea din sărite, deși o prevăzusem. Până la urmă am renunțat și eu să mai vorbesc serios cu el și am început să aștept: mai mult, mă și feream să intru în vorbă cu el. Așteptam să sosească la Petersburg cineva de la care puteam să aflu întregul adevăr și în care îmi pusesem ultima nădejde. În orice caz, mă pregătisem sufletește și îmi luasem toate măsurile în vederea unei rupturi definitive. Numai de maică mea îmi părea rău, totuși aveam de gând să o pun și pe ea și pe sora mea în fața alternativei: "Ori el, ori eu..." Fixasem chiar și ziua decisivă; până atunci aveam să mi văd mai departe de slujbă.


CAPITOLUL AL DOILEA

Tocmai în ziua de 19 trebuia să primesc și leafa pentru prima lună de slujbă "particulară" la Petersburg. Nici nu mă întrebaseră dacă îmi convine sau nu slujba, hotărâseră fără mine și mă trimiseseră acolo chiar din ziua când sosisem. Era un abuz din partea lor și cred că ar fi trebuit să protestez. M au anunțat că voi lucra în casa bătrânului prinț Sokolski. Dacă m aș fi opus de la început, ar fi însemnat să rup pe loc cu ei; deși acest lucru nu mă înspăimânta de fel, ar fi dăunat scopurilor mele viitoare de aceea acceptasem pentru moment postul, apărându mi demnitatea doar prin tăcere. Vreau să lămuresc de pe acum că acest prinț Sokolski, putred de bogat și consilier secret, nu se înrudea nici de departe cu prinții Sokolski de la Moscova (calici de câteva generații), cu care se judeca Versilov. Faptul că purtau același nume era doar o coincidență. Cu toate acestea bătrânul prinț se interesa îndeaproape de soarta lor și ținea mai cu seamă la unul dintre ei, un tânăr ofițer, care era — ca să zic așa — șeful familiei. Până de curând, Versilov avusese în toate împrejurările o înrâurire covârșitoare asupra bătrânului, deoarece era prieten cu el, ce i drept un prieten ciudat, căci după cum am observat, bietul prinț se temea cumplit de el și aceasta nu numai în perioada când am început să lucrez acolo, ci, pe cât se pare, încă de la începuturile prieteniei lor. De altfel, nu se mai vedeau de mult, fiindcă infamia de care lumea îl învinuia pe Versilov privea tocmai familia prințului; eu am fost angajat numai datorită intervenției făcute de Tatiana Pavlovna la momentul oportun, atunci când bătrânul căuta un "tânăr" pentru treburile cancelariei. Mai mult, s ar fi zis că prințul dorea grozav să i intre în voie lui Versilov, cu alte cuvinte, să facă primul pas spre o împăcare, ceea ce Versilov i a îngăduit. Bătrânul prinț a luat această hotărâre în lipsa fiicei lui, văduvă de general, care desigur l ar fi împiedicat să facă un asemenea pas. Dar asupra acestor chestiuni voi reveni mai târziu. Menționez totuși că atitudinea lui ciudată față de Versilov m a impresionat în favoarea acestuia. De vreme ce șeful familiei jignite continua să i poarte respect lui Versilov, însemna că zvonurile despre ticăloșia acestuia erau absurde sau cel puțin îndoielnice. Și această împrejurare m a determinat în oarecare măsură să nu resping slujba: primind o, speram să mă lămuresc definitiv.
Tatiana Pavlovna, pe care am găsit o la Petersburg, juca pe atunci un rol ciudat. Uitasem aproape cu totul de existența ei și nu m aș fi așteptat de fel să se bucure de asemenea influență. O mai întâlnisem de vreo trei, patru ori, pe vremea când trăiam la Moscova, și de fiecare dată apărea pe neașteptate, din însărcinarea cuiva, când trebuia să se producă o schimbare în viața mea; bunăoară atunci când am intrat la pensionul de mâna a doua al lui Touchard, sau cu doi ani și jumătate mai târziu, când am trecut la liceu și m am mutat în casa neuitatului Nikolai Semionovici. De câte ori apărea, petrecea ziua întreagă cu mine, îmi revizuia rufăria, hainele, mă ducea cu trăsura în oraș, pe strada Kuznețki, îmi cumpăra cele de trebuință, într un cuvânt îmi punea la punct toată zestrea, de la cufăr până la briceag; tot timpul cât stătea cu mine mă cicălea, mă ocăra, mă mustra, mă supunea la examene, îmi dădea de exemplu alți băieți de ai cunoștințelor sau rudelor ei, înzestrați cu calități extraordinare, cică incomparabil mai buni decât mine, și zău că uneori mă și ciupea, ba mă și înghiontea de vedeam stele verzi. După ce mă rostuia și mă instala undeva, dispărea câțiva ani fără urmă din viața mea. Și de astă dată, cum am sosit, a apărut și ea să mă căpătuiască. Era puțintică la trup și uscățivă, cu un nas mic și ascuțit, ca un cioc, și cu niște ochișori ageri de pasăre. Îl slujea pe Versilov cu o supunere de roabă, se închina înaintea lui ca înaintea papei, dar o făcea din convingere. Curând însă am observat cu mirare că oriunde se ducea, toată lumea o respecta și, ceea ce era mai curios, absolut toată lumea o cunoștea. Bătrânul prinț Sokolski nutrea o deosebită stimă față de ea; la fel se purta și familia lui, și copiii cei trufași ai lui Versilov, și familia Fanariotov, cu toate că Tatiana Pavlovna trăia din munca ei: cosea, spăla nu știu ce dantele, primea de lucru de la magazine. De cum ne am întâlnit, ne am și certat, fiindcă i s a năzărit numaidecât să mă bruftuluiască, așa cum făcea pe vremuri, acum șase ani, și am continuat să ne sfădim în fiecare zi, ceea ce nu ne împiedica însă să stăm câteodată de vorbă, și trebuie să recunosc că după o lună bătrânica începuse să mi placă, pesemne datorită firii ei independente. Nu i am mărturisit însă acest lucru.
Mi am dat seama imediat că mă trimiteau la prințul cel bătrân și bolnav numai ca să l "distrez" și că numai în aceasta consta slujba mea. Firește, situația era înjositoare pentru mine și era cât pe aci să o curm de la început; dar în curând bătrânul prinț, plin de ciudățenii, mi a stârnit o impresie neașteptată, un soi de milă, și spre mirarea mea, după o lună mă simțeam legat de el, sau cel puțin renunțasem la intenția de a fi mojic. Pe atunci prințul nu trecuse de șaizeci de ani. De curând trecuse printr o pățanie curioasă. Cu vreun an și jumătate în urmă, într o călătorie, avusese pe drum un moment de nebunie care stârnise oarecare scandal. Cum zvonul se răspândise în tot Petersburgul, bătrânul fusese neîntârziat dus în străinătate, așa cum se obișnuiește în astfel de împrejurări, de unde se întorsese pe neașteptate după cinci luni, când, cu toate că era perfect sănătos, își dăduse demisia din slujbă. Versilov susținea sus și tare (și cu vădită căldură) că nici vorbă nu fusese de nebunie, ci de un simplu acces de nervi. Mi am dat seama pe loc de însuflețirea cu care l apăra Versilov, de altfel, țin să adaug că eu însumi eram aproape de aceeași părere. E drept că uneori se arăta cu mult mai nechibzuit decât s ar fi cuvenit la vârsta lui, trăsătură pe care se spune că nu o avusese înainte. Am auzit că, pe vremea când era consilier, dădea sfaturi foarte înțelepte și că o dată s a distins în mod cu totul deosebit în îndeplinirea unei misiuni ce i se încredințase. Deși îl cunoșteam de o lună, n aș fi bănuit de fel că fusese un consilier neobișnuit de capabil. După accesul de nervi, cei din jur constataseră la el (lucru pe care eu nu l observasem) dorința din ce în ce mai stăruitoare de a se căsători cât mai curând și că de un an și jumătate încoace manifestase de mai multe ori această intenție. Pe cât se pare intenția lui era cunoscută în "lumea bună", stârnind interesul anumitor persoane. Cum însă planurile prințului încurcau foarte mult socotelile altor persoane din preajma lui, bătrânul era supravegheat pas cu pas. Rude apropiate avea foarte puține; soția îi murise de douăzeci de ani și singura lui fiică era acea văduvă de general, așteptată să sosească din zi în zi de la Moscova, o femeie tânără, de al cărei caracter se temea în mod vădit. În schimb, avea o mulțime de rubedenii îndepărtate, mai ales de ale răposatei lui soții, toate ajunse aproape la sapă de lemn; apoi mai avea pe deasupra și o droaie de protejați — și bărbați și femei, crescuți din mila lui, care așteptau cu toții câte o părticică din moștenire și de aceea o și ajutau pe fiica lui să l supravegheze. Pe deasupra, prințul mai avea, din tinerețe, încă o manie despre care n aș putea spune dacă e caraghioasă sau nu, și anume, să mărite fete sărace. De douăzeci și cinci de ani tot mărita fete — fie rude îndepărtate, fie fiice îndepărtate ale unor veri de ai soției lui, ori fine; cununase până și pe fiica portarului său. De obicei, le lua în casă de mici, le creștea cu dădace și guvernante franțuzoaice, apoi le dădea la cele mai bune școli, și în cele din urmă le mărita cu zestre. Așadar, în jurul lui se îmbulzeau permanent o droaie de oameni. Firește, fetele crescute și măritate de el aduceau pe lume altă generație de fetițe, care la rândul lor căutau să obțină favoarea de a fi crescute în casa lui; pretutindeni trebuia să boteze, toți protejații veneau să l felicite de ziua lui și această forfotă neîntreruptă îi făcea prințului o deosebită plăcere. De cum am început să vin la el, am observat — și acest lucru era cât se poate de vădit — că în mintea bătrânului se înrădăcinase convingerea dureroasă că, de la un timp, toată societatea lui îl privește într un mod ciudat și că toată lumea se poartă cu el altfel decât înainte, când îl socotea sănătos; această impresie îl urmărea până și în timpul celor mai vesele petreceri mondene. Bătrânul devenise foarte suspicios; i se părea că citește în ochii fiecăruia o îndoială. Gândul că toată lumea îl consideră nebun îl chinuia de bună seamă; chiar și pe mine mă cerceta uneori cu neîncredere. Iar dacă ar fi aflat că cineva răspândește sau confirmă zvonul care circula pe socoteala lui, bătrânul, atât de bun, de altfel, i ar fi devenit dușman de moarte. Asupra acestei trăsături țin să atrag atenția în mod deosebit, fiindcă m a determinat să nu fiu grosolan cu el din prima zi; mai mult, eram încântat de câte ori izbuteam să l înveselesc sau să l distrez. Nu cred că această mărturisire ar putea arunca vreo umbră asupra demnității mele.
Prințul își învestise cea mai mare parte din capitalul lui. După boală, devenise mare acționar al unei importante societăți anonime, de altfel, foarte serioasă. Deși societatea era condusă de alții, bătrânul urmărea cu mult interes treburile ei, se ducea regulat la adunările generale, era membru în consiliul de administrație, lua parte la toate ședințele, unde ținea discursuri lungi, își apăra cu însuflețire punctul de vedere și îl combătea pe al altora, ceea ce îi dădea o satisfacție vădită. În general îi plăcea foarte mult să țină discursuri: măcar în asemenea împrejurări le putea dovedi tuturor că avea o minte teafără și ageră. De altfel, chiar și în viața lui particulară, intimă, îi făcea o deosebită plăcere să și presare vorba cu aforisme și calambururi, ceea ce eu unul înțeleg prea bine. Își organizase chiar în casă, la parter, un fel de cancelarie particulară, unde unul și același funcționar se ocupa de toate treburile, ținea socotelile și registrele, administrând în același timp și casa. Funcționarul acesta, care pe deasupra mai avea și o slujbă la stat, putea prea bine s o scoată singur la capăt cu toate; însă, după dorința prințului, fusesem angajat și eu, ca să l ajut cică pe funcționar; totuși, de la început, am fost trecut în biroul lui particular și adesea nu aveam nimic de făcut, nici o corespondență, nici un registru de ținut, măcar pentru a salva aparențele.
Acum scriu despre toate acestea ca un om care s a trezit dintr o vrajă și în multe privințe a izbutit să se desprindă din ea; cum să descriu însă tristețea mea de atunci (pe care o trăiesc aievea în clipa aceasta), tristețe ce mi s a cuibărit în suflet, și mai ales zbuciumul meu de atunci, care mă tulbura și mă chinuia într atât, încât nici nu închideam ochii noaptea din pricina nerăbdării de a dezlega problemele aproape insolubile, pe care mi le pusesem singur?
E penibil să ceri bani, chiar când e vorba de leafă, mai ales dacă simți în adâncul conștiinței că nu i meriți pe deplin. Dar în ajun, o auzisem pe mama vorbind în șoaptă cu sora mea, în ascuns de Versilov ("ca să nu se necăjească Andrei Petrovici"), și împărtășindu i că se pregătește să ducă la amanet o icoană, la care ținea însă prea mult ca să se hotărască cu una, cu două. Fusesem angajat cu o leafă de cincizeci de ruble pe lună, dar nu știam de fel cum aveam s o primesc; când m au trimis să lucrez, ai mei nu mi au dat nici un amănunt. Cu trei zile în urmă, întâlnindu mă în cancelarie cu funcționarul prințului, l am întrebat pe el cine dă leafa aici. El m a privit mirat și cu un zâmbet ironic (căci nu mă prea înghițea):
— Cum, dumneata primești leafă?
Mă așteptam ca după răspunsul meu afirmativ să adauge:
— Dar pentru ce, mă rog?
El s a mărginit însă să mi arunce un "nu știu nimic", pe un ton sec, pentru ca apoi să se cufunde în registrul lui liniat în care trecea cifrele însemnate pe niște hârtiuțe.
De altfel, avusese prilejul să vadă că totuși făceam și eu câte ceva. Cu două săptămâni în urmă, muncisem patru zile întregi la o lucrare pe care mi o dăduse chiar el să o transcriu pe curat, și pe care a trebuit până la urmă să o redactez din nou. Era vorba de un talmeș balmeș de "idei" de ale prințului, pe care acesta avea de gând să le comunice consiliului de administrație. Totul trebuia pus în ordine ca să alcătuiască un întreg, conceput într un stil unitar. O zi întreagă am revăzut apoi lucrarea cu prințul, care a discutat destul de vehement cu mine, dar până la urmă a rămas mulțumit; dar nici până acum nu știu dacă a trimis o sau nu. Nici nu mai vorbesc de alte două trei scrisori, tot comerciale, pe care le am scris de asemenea din însărcinarea lui.
Mi era penibil să mi cer leafa și din pricină că eram hotărât să renunț la slujbă, presimțind că anumite împrejurări nefavorabile mă vor sili să plec și de aici. Când m am trezit în dimineața aceea, în timp ce mă îmbrăcam în cămăruța mea de la mansardă, am simțit că inima începe să mi bată mai tare; deși mă prefăceam că nu mă sinchisesc, totuși, în clipa când am intrat în casa prințului, m a cuprins aceeași tulburare: în dimineața aceea trebuia să sosească persoana, mai precis, femeia de la care așteptam răspuns la toate întrebările mele chinuitoare! Era vorba de fiica prințului, de tânăra văduvă a generalului Ahmakov, despre care am mai pomenit. Între Ahmakova și Versilov era o dușmănie neîmpăcată. În sfârșit, am izbutit să aștern acest nume pe hârtie! N o văzusem niciodată, firește, și nici nu mi puteam închipui cum voi vorbi cu ea sau dacă voi îndrăzni măcar s o fac; totuși speram (și aveam destule motive să sper) că sosirea ei va rupe vălul de întuneric care îmi ascundea adevăratul chip al lui Versilov. Aș fi vrut să fiu dârz, dar nu puteam: mi era o ciudă grozavă că de la primul pas mă arăt atât de fricos și de stângaci; totodată eram grozav de curios, dar mai ales stingherit: aceste trei sentimente contradictorii mă copleșeau. De câte ori îmi amintesc de ziua aceea o și retrăiesc.
Prințul nu știa nimic despre sosirea atât de apropiată a fiicei lui, pe care nu o aștepta să se întoarcă de la Moscova decât după o săptămână. Eu însumi aflasem această veste numai în ajun și numai din întâmplare: vorbind cu maică mea, Tatiana Pavlovna, care primise o scrisoare de la văduva generalului, a scăpat un cuvânt în prezența mea. Deși vorbeau în șoaptă și numai în aluzii, am ghicit numaidecât la ce se refereau. E de la sine înțeles că nu trăgeam cu urechea, dar era cu neputință să nu ascult, văzând cât de tare s a tulburat maică mea la vestea sosirii acelei femei. Versilov nu era atunci acasă.
Bătrânului nu voiam să i comunic vestea, fiindcă ajunsesem să mi dau seama cât de mult se teme de sosirea ei. Mai mult, cu trei zile în urmă făcuse o aluzie timidă și îndepărtată că din pricina mea se teme de venirea ei, sau mai precis că din pricina mea se teme de un perdaf. Trebuie să adaug totuși că în relațiile familiale izbutise să și păstreze independența și libertatea de a hotărî, mai ales în chestiunile bănești. La început, îl socoteam slab și supus ca o muiere; mai târziu, am fost silit să mi schimb părerea, văzând că deși în anumite împrejurări se dovedea într adevăr slab și influențabil, în altele cel puțin manifesta un fel de încăpățânare, dacă nu curaj. În ciuda caracterului său fricos și influențabil, în anumite momente era de neclintit. Mai târziu, Versilov mi a explicat toate acestea cu de amănuntul. Un fapt curios pe care vreau să l amintesc e că prințul și cu mine nu vorbeam niciodată despre fiica lui, mai precis evitam acest subiect: îndeosebi eu îl evitam, în timp ce el se ferea să vorbească despre Versilov; îmi dădeam pur și simplu seama că ar refuza să mi răspundă dacă i aș pune deschis vreuna din întrebările delicate care mă frământau.
Dacă cineva ar vrea să știe despre ce am discutat noi doi în timpul acelei luni, va trebui să i răspund că am vorbit despre câte în lună și în stele, însă, în fond, numai despre lucruri ciudate. Îmi plăcea mai ales încrederea și bunătatea neobișnuită cu care se purta față de mine. Uneori îl cercetam cu mirare și mă întrebam: "Cum și unde putea fi consilier un astfel de om? Locul lui ar fi mai degrabă la liceu, să zicem în clasa a patra — ce coleg minunat ar fi fost." De multe ori m a mirat și figura lui: era uscățivă, avea o expresie foarte serioasă (și trăsături aproape frumoase); avea părul des, cărunt și ondulat, iar ochii mari și vii; și la trup era uscățiv, dar înalt și bine legat; fața lui avea însă o mobilitate neplăcută, aproape necuviicioasă, putând să treacă dintr o dată de la o expresie neobișnuit de serioasă la una prea ușuratică, schimbare ce surprindea pe oricine îl vedea pentru prima oară. I am împărtășit această impresie și lui Versilov, care m a ascultat cu interes și curiozitate, de parcă nu m ar fi crezut capabil de asemenea observații; apoi a adăugat în treacăt că acest obicei al prințului era desigur o urmare a bolii, deoarece îl căpătase numai în ultimul timp.
Discuțiile mele cu prințul aveau un caracter abstract, general, învârtindu se în jurul a două teme principale, Dumnezeu și existența lui, cu alte cuvinte dacă există sau nu, și femeile. Era foarte credincios și sentimental. În biroul lui avea un chivot plin cu icoane, în fața căruia ardea o candelă. Dar câteodată îl găsea câte o toană și atunci începea să se îndoiască de existența lui Dumnezeu, îndruga vrute și nevrute, provocându mă fățiș să mi exprim părerea. Cu toate că, în general, eram destul de indiferent față de religie, sfârșeam întotdeauna prin a discuta cu aprindere neprefăcută. Și azi îmi aduc aminte cu plăcere de aceste convorbiri însuflețite. Dar mai mult decât orice îi plăcea să vorbească despre femei și cum eu, din pricina aversiunii mele față de această temă, nu puteam fi un bun interlocutor, îl dezamăgeam și îl întristam uneori.
În dimineața aceea, de cum am intrat pe ușă, prințul a și deschis acest subiect. Îl găsisem în foarte bună dispoziție, pus pe glume în doi peri, deși în ajun îl lăsasem copleșit de o tristețe inexplicabilă. Totuși trebuia să mi obțin cu orice preț leafa în ziua aceea, înainte de sosirea anumitor persoane. Mă așteptam să fim întrerupți dintr o clipă în alta (de aceea îmi și bătea inima atât de tare) și atunci poate că avea să mi piară curajul de a aduce vorba despre bani. Cum nu mă puteam însă cu nici un chip hotărî să pomenesc de ei, prostia mea mă scotea, firește, din sărite și mi aduc perfect de bine aminte, de ciudă că îmi pusese o întrebare ușuratică din cale afară, i am trântit părerile mele despre femei pe nerăsuflate și cu un ton extrem de pătimaș. Am obținut însă rezultatul contrar celui urmărit: discuția s a încins și mai aprig.
— ...Nu mi plac femeile pentru că sunt necioplite, stângace, fiindcă depind totdeauna de alții și, în afară de asta, mai poartă și o îmbrăcăminte indecentă! mi am încheiat eu tirada lungă și incoerentă.
— Nu mai spune, puiule! strigă el, înveselit la culme, spre marea mea furie.
Sunt un om slab, care cedează ușor în lucrurile mici, însă când e vorba de ceva important nu fac niciodată concesii. Când e vorba de fleacuri, bunăoară la seratele din lumea bună, se poate obține de la mine orice, slăbiciune pe care o blestem întotdeauna. În asemenea împrejurări devin îngăduitor la culme, așa încât uneori sunt în stare să i dau dreptate până și unui filfizon de aristocrat numai fiindcă m am lăsat cucerit de politețea lui, sau să mă iau la harță cu un prost, ceea ce e o greșeală de neiertat. Toate acestea mi se trag din lipsa mea de stăpânire și din faptul că am crescut în umbră. De fiecare dată plec furios, jurându mi să nu mai procedez niciodată astfel, dar a doua zi o iau de la capăt. Iată de ce uneori lumea mă privea ca pe băiețandru de șaisprezece ani. Dar, în loc să învăț să mă stăpânesc, prefer până în ziua de azi să mă retrag în colțul cel mai întunecat, cu riscul de a fi socotit un mizantrop: "Ei și dacă sunt stângaci, tot nu mă sinchisesc de părerea voastră! Tot n am de gând să trăiesc printre voi!" O spun foarte serios și o dată pentru totdeauna. De altfel, toate acestea nu se referă la prinț, nici măcar la discuția amintită.
— Nu v am spus părerea mea ca să vă înveselesc, ci am vrut să mi exprim convingerea, spusei eu, aproape răstindu mă la el.
— Cum adică, toate femeile sunt necioplite și indecent îmbrăcate? Asta i ceva nou pentru mine.
— Sigur că sunt necioplite. Dacă vă duceți la teatru sau la plimbare, o să vedeți că orice bărbat merge numai pe dreapta și trece cuviincios pe lângă alții, fiecare ținând dreapta. În schimb, femeile, mai bine zis doamnele — căci despre ele vorbesc — dau buzna peste tine fără să te bage măcar în seamă, ca și cum ai fi de a dreptul dator să te dai la o parte ca să le faci loc să treacă. Eu unul sunt gata să mă dau la o parte ca înaintea unor făpturi mai slabe, dar stau și mă mir de ce fiecare dintre ele e atât de convinsă că sunt dator s o fac. Iată ce mă jignește! După o asemenea ciocnire cu o doamnă rămân dezgustat. Unde mai pui că tot ele mai țipă că se simt jignite și pretind drepturi egale, dar ce fel de egalitate mai e și asta, când ele mă calcă în picioare sau îmi aruncă praf în ochi!
— Ei aș, de unde praf?
— Chiar așa; sunt îmbrăcate indecent din cale afară. Numai un destrăbălat nu și dă seama de asta. La tribunal se declară ședință închisă de câte ori e vorba de situații indecente. Atunci de ce sunt îngăduite pe stradă, unde e și mai multă lume? Își pun fără rușine turnură la spate ca să și arate nurii, și asta în văzul tuturor! Doar nu pot să nu observ! Orice tânăr, orice băiețaș, până și un copil își dă seama, și asta i o infamie. N au decât să le admire bătrânii depravați și să alerge după ele cu limba scoasă, totuși există și un tineret curat, care trebuie ferit de asemenea provocări dezgustătoare. Vezi câte o doamnă mergând pe bulevard, foșnind dintr o trenă de doi coți, măturând praful de pe uliță; dacă te nimerești în spatele ei, nu ți rămâne decât s o iei la fugă ca să o întreci, sau să sari în lături, dacă nu vrei să te alegi cu ochii și gura pline de praf. Unde mai pui că rochia doamnei e de mătase și dumneaei îi freacă poalele de caldarâm verste întregi, numai de dragul modei, în timp ce soțul nu câștigă la senat decât cinci sute de ruble pe an: asta explică de ce iau funcționarii mită. Iată de ce sunt atât de scârbit, de ce le disprețuiesc și le ocărăsc în gura mare.
Deși reproduc discuția subliniindu i latura umoristică și păstrându i întocmai caracterul pitoresc de atunci, astăzi nu mi am schimbat părerile.
— Și ți merge? N ai pățit o? întreabă bătrânul, curios.
— Nu, o ocărăsc în gând și mă dau la o parte. Dumneaei, firește, simte, dar se preface că nu bagă n seamă, trece semeață, fără să întoarcă măcar capul. O singură dată am ocărât serios două cucoane care se plimbau pe bulevard, dând din coadă; bineînțeles nu le am spus vorbe murdare, ci mi am exprimat numai cu glas tare părerea că trena este o jignire pentru ceilalți.
— Chiar așa le ai spus?
— Întocmai. În primul rând fiindcă nesocotește buna cuviință și în al doilea rând fiindcă ridică praful, iar bulevardul este al tuturor, și al meu și al tău și al celorlalți, al lui Feodor, al lui Ivan, oricine ar fi el. Asta le am și spus o pe șleau și apoi am adăugat mai pe ocolite că, în general, nu mi place mersul femeilor văzute din spate.
— Bine, dragul meu, dar puteai să intri într un bucluc; dacă te luau la poliție?
— De ce să mă ia? Doar nu poți reclama un om numai pentru că în timp ce trecea pe lângă tine vorbea de unul singur cu glas tare. Orice om are dreptul să și exprime părerea în vânt. Și apoi, nu m am adresat lor, ci am vorbit în general. Ele, însă, s au luat la harță cu mine, au început să mă suduie, folosind cuvinte cu mult mai urâte decât mine: că sunt un mucos, că aș merita să fiu trimis la culcare nemâncat, că sunt un nihilist, că mă vor da pe mâna vardistului și că am îndrăznit să mă leg de ele numai pentru că sunt două femei singure și fără apărare, căci dacă ar fi fost însoțite de un bărbat aș fi dat bir cu fugiții, în loc să mi iau nasul la purtare. Eu le am declarat cu sânge rece că dacă își mai caută ceartă cu mine am să trec peste drum. "Și ca să vă dovedesc că nu mă tem de bărbații voștri și că sunt gata să mă bat cu ei în duel dacă mă provoacă, vă voi însoți până acasă, mergând cu douăzeci de pași în urma voastră, apoi am să mă opresc la poartă și am să vă aștept bărbații." Zis și făcut.
— Serios?
— Firește că a fost o prostie, dar îmi ieșisem din sărite. M au târât după ele trei verste și mai bine pe arșiță, până în dreptul institutelor, apoi au intrat într o casă de lemn cu un singur cat — ce i drept, foarte curățică — și în care se vedeau pe fereastră multe flori, doi canari, vreo trei javre și stampe înrămate pe pereți. Am stat pe stradă în fața casei cam jumătate de oră. De vreo trei ori ele s au uitat pe furiș la mine și, în cele din urmă, au lăsat storurile. În sfârșit, a ieșit pe poartă un oarecare funcționar, om mai în vârstă; deși nu purta halat, ci un fel de haină de casă, se vedea că dormise și că ele îl treziseră chiar atunci; omul rămase în poartă cu mâinile la spate și începurăm să ne măsurăm unul pe altul cu privirea. Din când în când, își întorcea privirile, apoi se uita iar la mine și deodată îmi zâmbi. Atunci i am întors spatele și mi am văzut de drum.
— Parcă ai fi un erou al lui Schiller, dragul meu. Totdeauna m ai uimit: ești rumen la față, plesnești de sănătate, așa că nu înțeleg de unde ți se trage această aversiune față de femei! Cum e cu putință ca la vârsta ta femeia să nu ți facă impresia cuvenită? Eu, mon cher, nu aveam decât unsprezece ani când preceptorul m a mustrat că prea mi holbez ochii la statuile din Parcul de vară.
— V ar plăcea desigur să mă încurc cu vreo Josefină de pe la noi și să vin să vă raportez. Degeaba vă osteniți: am văzut și eu la treisprezece ani o femeie goală din creștet până în tălpi și de atunci sunt dezgustat.
— Adevărat? Află, mon cher enfant, că o femeie tânără și frumoasă e ispititoare ca un măr, așa că de dezgust nici vorbă nu poate fi!
— Încă înainte de a intra în liceu, pe când eram intern într un pension de mâna a doua, al lui Touchard, aveam un coleg, anume Lambert. El mă bătea întruna și, fiindcă era cu trei ani mai mare decât mine, mă silea să l slugăresc și să i scot cizmele. Înainte de a pleca la confirmare, a venit la el abatele Rigaud ca să l felicite cu prilejul primei împărtășanii și s au aruncat, plângând, unul în brațele celuilalt, iar abatele a început să l strângă pătimaș la piept, făcând niște gesturi care îi trădau emoția. Și pe mine m au podidit lacrimile, căci tare îl mai invidiam pe colegul meu. Când i a murit tatăl, a părăsit școala și abia peste doi ani l am întâlnit din nou pe stradă. Mi a făgăduit că va veni să mă vadă. Pe atunci urmam liceul și locuiam la Nikolai Semionovici. A venit într o zi de dimineață, mi a arătat un teanc de cinci sute de ruble și m a invitat să plec cu el cu trăsura. Mi a mărturisit că, deși cu doi ani în urmă mă bătea, a avut întotdeauna nevoie de mine, și nu numai ca să i scot cizmele, ci și în chip de confident. Mi a mai spus că furase chiar în ziua aceea caseta maică si, cu ajutorul unei chei false, fiindcă toți banii lăsați de tatăl lui i se cuveneau după lege, așa că ea n avea dreptul să nu i dea cât cerea, că în ajun venise la el abatele Rigaud să i facă morală și încă de la ușă a început să l ia la rost, să se văicărească, prefăcându se îngrozit și ridicând mâinile la cer; "drept răspuns, mi am scos cuțitul și l am amenințat că l omor" (el pronunța: omoh). Ne am dus pe strada Kuznețki. Pe drum, mi a spus că mama lui este în relații cu abatele Rigaud, că el a observat lucrul acesta, că puțin îi pasă de toți și de toate și că tot ce spun ei despre împărtășanie sunt baliverne. Își cumpără de pe strada Kuznețki o pușcă cu două țevi, o tolbă de vânătoare, gloanțe, o cravașa de călărie și pe deasupra o jumătate de kilogram de bomboane. Apoi am plecat la vânătoare, afară din oraș, dar, pe drum, am întâlnit un vânzător de păsări încărcat cu colivii, de la care Lambert a mai cumpărat și un canar. Când am ajuns într un crâng, a dat drumul canarului și, știind că o dată ce a stat un timp în colivie nu poate zbura prea departe, a început să tragă în el, dar nu l a nimerit. Trăgea doar pentru prima oară în viața lui, dar încă de pe vremea când eram împreună la Touchard dorea să și cumpere o pușcă, obiect pe care amândoi îl râvneam de mult. Acum nu și mai încăpea în piele de bucurie. Lambert avea părul negru ca pana corbului, pielea albă și fața rumenă ca o mască, nasul lung și coroiat ca un francez tipic, dinți strălucitori și ochi negri. Legă cu o sfoară canarul de o creangă și trase de două ori de foarte aproape, de la vreo cinci centimetri, din amândouă țevile deodată, așa încât penele îi zburară care încotro. După aceea ne am întors în oraș, ne am luat o cameră la hotel și am tras un chef cu șampanie; apoi a apărut și o femeie... M a uimit cât era de elegant îmbrăcată, parcă o văd aievea în rochia ei de mătase verde. Atunci am și văzut tot... ceea ce v am povestit adineaori... După aceea ne am pus iar pe băutură, și el o întărâta și o ocăra într una; ea stătea dezbrăcată, căci el îi scosese rochia; când ea a început să l înjure și să l roage să i dea rochia ca să se îmbrace, el s a pornit s o lovească din toate puterile cu cravașa peste umerii goi. Atunci m am ridicat și, apucându l cu dibăcie de păr, l am trântit dintr o dată la pământ. Când s a ridicat, a apucat o furculiță și mi a înfipt o în pulpă. La strigătele noastre s a adunat lumea, dar între timp eu am apucat s o șterg. De atunci mi e și scârbă să mă gândesc la un trup gol, deși, vă rog să mă credeți că femeia era foarte frumoasă.
Pe măsură ce vorbeam, de pe fața prințului pieri veselia și apăru o tristețe adâncă.
— Mon pauvre enfant! Am fost întotdeauna convins că în copilărie ai avut parte de multă amărăciune.
— Vă rog să nu vă neliniștiți din pricina mea.
— Doar tu mi ai spus cât ai fost de singur; măcar să fi avut parte de un prieten ca lumea, ceea ce nu mi vine să cred despre Lambert, după cum mi l descrii: pățania cu canarul, împărtășania cu lacrimi și îmbrățișări, apoi peste un an, doi, istoria cu maică sa și cu abatele... of, mon cher. În vremurile noastre copiii au devenit o problemă îngrozitoare: când sunt încă mici de tot, cu căpșoarele lor aurii, cu buclele și nevinovăția lor, când aleargă în jurul tău cu râsul lor proaspăt și te privesc cu ochișorii lor strălucitori, par niște îngeri din cer sau niște păsărele fermecătoare; mai târziu însă îți vine să spui uneori că mai bine n ar mai fi crescut!
— De ce sunteți atât de abătut? Vorbiți de parcă ați avea copii mici. Doar nu aveți copii și nici nu o să mai aveți vreodată.
— Tiens, și într o clipă se lumină la față, chiar acum trei zile, Alexandra Petrovna, ha, ha, ha! — știi, Alexandra Petrovna Sinițkaia, mi se pare că ai întâlnit o aici acum vreo trei săptămâni — închipuiește ți, acum trei zile, drept răspuns la o glumă de a mea, că dacă m aș însura acum cel puțin pot fi liniștit că nu voi avea copii, mi a trântit cu răutate: "Dimpotrivă, fii pe pace, cei de o seamă cu dumneata au cu siguranță copii, chiar din primul an". Ha, ha! Nu știu de ce își închipuie toată lumea că mi s a năzărit să mă însor; deși răutăcioasă, trebuie să recunoști și tu că observația era spirituală.
— Spirituală, dar jignitoare.
— Ei, cher enfant, nu oricine te poate jigni. Eu prețuiesc cel mai mult la oameni umorul, care, din păcate, începe să dispară; cât despre Alexandra Petrovna, cine ia în seamă cuvintele ei?
— Cum ați spus? am stăruit eu. Că nu oricine te poate jigni... Aveți dreptate! Nu oricine merită să l iei în seamă. Strașnic principiu! Are să mi prindă foarte bine. Am să mi l și însemn. Dumneavoastră spuneți uneori niște lucruri grozave.
Fața prințului se lumină de bucurie.
— N'est ce pas ? Află, mon cher enfant , că adevăratul umor dispare pe zi ce trece. Eh, mais... C'est moi qui connaît les femmes . Crede mă, viața fiecărei femei, orice ar povesti despre ea însăși, nu i decât o căutare continuă a omului căruia să i se supună... Ca să zic așa, oricare tânjește după un stăpân. Și ține minte: nu există nici o excepție de la această regulă.
— E perfect adevărat! Strașnic: am strigat eu încântat.
Altă dată, ne am fi pornit numaidecât pe o discuție filozofică de un ceas pe această temă, acum însă m am roșit deodată, de parcă m ar fi înțepat ceva. Mi s a năzărit brusc că laud vorbele lui de duh numai ca să i intru în voie și să obțin banii, și că el va ghici negreșit intenția mea atunci când îi voi cere. Nu întâmplător am pomenit acum de acest incident.
— Excelență, vă rog din suflet să mi dați chiar acum cele cincizeci de ruble pe care mi le datorați pe luna aceasta, izbucnii eu pe nerăsuflate și, de tulburare, eram de a dreptul mojic.
Mi aduc aminte (după cum îmi amintesc toate întâmplările din dimineața aceea în cele mai mici amănunte) că între noi s a petrecut atunci o scenă îngrozitor de penibilă, atât în fond cât și în formă. La început el nu m a înțeles, m a privit lung și nedumerit, fără să priceapă despre ce bani e vorba. Nici nu și închipuia, desigur, că primesc leafă — și la urma urmei o meritam oare? E drept că pe urmă a început să mă încredințeze că uitase, și, când a priceput despre ce era vorba, a scos imediat cele cincizeci de ruble, însă cu un gest prea grăbit, ba chiar a și roșit. Văzându l atât de încurcat, m am ridicat în picioare și i am declarat tăios că acum nu mai pot primi banii, că pesemne mi se vorbise de leafă din greșeală, ori cu intenția de a ma înșela, ca să nu refuz postul și abia acum îmi dădeam seama că n am pentru ce să primesc bani, fiindcă nu aveam nici un fel de îndatoriri precise. Prințul s a speriat și a început să mă asigure că i am făcut nenumărate servicii, că pe viitor îi voi face și mai multe și că cincizeci de ruble nu reprezintă nimic, că, dimpotrivă, are de gând să mi mărească leafa, fiindcă se socotește dator, că el însuși stabilise doar totul cu Tatiana Pavlovna, dar că "a fost o scăpare de neiertat" din partea lui. Drept răspuns, am izbucnit și i am declarat hotărât că ar fi josnic din partea mea să primesc leafă numai pentru istorioare picante, bunăoară cum am însoțit până acasă două fandosite cu trenă, că nu mă angajasem ca să l distrez, ci ca să fac treabă, și, cum nu este de lucru pentru mine, trebuie să încheiem povestea și așa mai departe. Nici nu mi aș fi putut închipui că cineva se poate speria în halul în care l am văzut pe el după izbucnirea mea. Se înțelege că până la urmă am încetat să mă opun, așa că el a izbutit să mi vâre în mână cele cincizeci de ruble; până în ziua de azi roșesc de câte ori îmi aduc aminte că le am primit! Pe lumea asta totul se încheie cu o josnicie, dar și mai grav e că prințul a reușit să mă convingă aproape că merit incontestabil banii, iar eu am făcut prostia să l cred, mai mult, mi s a părut cu neputință să i refuz.
— Cher, cher, enfant! exclamă el, îmbrățișându mă și sărutându mă (mărturisesc că eu însumi eram cât pe aci să izbucnesc în plâns, dracu știe de ce, dar în ultimul moment m am stăpânit, însă și acum când scriu despre asta simt cum îmi ard obrajii), dragul meu prieten, am ajuns să te îndrăgesc ca pe o rudă apropiată; în luna aceasta mi te ai lipit de suflet! În "lumea bună" nu găsești decât "lume bună", și nimic mai mult; până și Katerina Nikolaevna (fiica lui), o femeie atât de sclipitoare, de care sunt mândru, mă jignește adesea, dragul meu, chiar foarte, foarte des... Ce să mai spun de fetițele astea (elles sont charmantes ) care vin împreună cu mamele lor să mă felicite de ziua mea — de la ele nu pot aștepta decât să mi dăruiască la nesfârșit perne brodate pe canava, căci nu sunt în stare să mi spună un cuvânt pornit din inimă. Am adunat până acum vreo șaizeci de perne din astea, și toate reprezintă ori căței, ori cerbi. Le iubesc foarte mult, de tine însă mă simt cu mult mai legat, nu ca de un fiu, ci mai degrabă ca de un frate și îmi place mai cu seamă când mă contrazici; tu cunoști literatura, ai citit mult, ești capabil de entuziasm...
— N am citit mai nimic și nu mă pricep de fel la literatură. Pe vremuri, citeam ce îmi cădea în mână, dar de doi ani încoace n am mai pus mâna pe o carte și nici de acum înainte nu mai vreau să citesc.
— De ce nu mai vrei?
— Fiindcă urmăresc alte țeluri.
— Dragul meu... ar fi păcat ca la sfârșitul vieții să ajungi și tu să spui ca mine . "Je sais tout, mai je ne sais rien de bon ". Eu n am habar pentru ce am trăit pe lume! Oricum... mă simt foarte îndatorat față de tine... voiam chiar...
Deodată, se opri, se întristă brusc și căzu pe gânduri. După un șoc nervos (și în fiecare clipă putea să aibă unul, chiar fără motiv) își pierdea pentru câtva timp luciditatea și autocontrolul, dar, din fericire, își revenea repede, așa că totul trecea fără urmă. Am tăcut amândoi vreun minut. Buza de jos, pe care o avea foarte groasă, îi atârna... Ceea ce mă uimise îndeosebi era faptul că îmi vorbise despre fiica sa și încă atât de deschis. Eu socoteam că sinceritatea lui se datorește desigur tulburării.
— Cher enfant, sper că nu te superi fiindcă te tutuiesc, nu i așa? îngăimă el pe neașteptate.
— Câtuși de puțin. Mărturisesc însă că la început acest lucru m a cam umilit și am avut chiar de gând să vă tutuiesc și eu, dar mi am dat seama că ar fi o prostie, doar nu mi spuneți tu cu intenția de a mă jigni?
Dar el nu mă mai asculta și părea să fi uitat ce mă întrebase.
— Ce mai face tatăl tău? spuse el pe neașteptate, privindu mă îngândurat.
Tresării la întrebarea aceasta, în primul rând fiindcă recunoștea astfel că Versilov e tatăl meu — ceea ce nu și îngăduise până atunci față de mine — și în al doilea rând fiindcă deschisese pentru prima oară vorba despre Versilov.
— E lefter și în toane rele, i am răspuns laconic, abia stăpânindu mi curiozitatea.
— Da, o duce cam prost cu banii. Azi trebuie să se dea sentința în procesul lor și l aștept tocmai pe prințul Sereoja să mi aducă rezultatul. Mi a făgăduit că de la tribunal va veni direct aci. Azi li se hotărește soarta; sunt în joc șaizeci de mii, dacă nu chiar optzeci de mii de ruble. Desigur că și lui Andrei Petrovici (adică lui Versilov) i am dorit întotdeauna numai bine și pe cât se pare el va câștiga procesul, iar prinții nu se vor alege cu nimic. Legea hotărește!
— Tribunalul SE pronunță astăzi? exclamai mirat. Gândul că Versilov nici n a catadicsit măcar să mă anunțe mă uimea la culme. "Te pomenești că nu i a spus nici mamei, că n a suflat nimănui un cuvânt, mi a trecut atunci prin minte. Ce caracter!"
— Prințul Sokolski e la Petersburg? întrebai eu, tot atât de mirat.
— A sosit ieri de la Berlin, anume pentru proces.
Și aceasta era o veste extrem de importantă pentru mine. "Așadar, azi va veni aci omul care i a dat lui o palmă!"
— Ei și, făcu prințul, înveselindu se pe neașteptate, va ține mai departe predici și... și iar o să alerge după fetițe, după puicuțe, cărora nu le au crescut încă penele. Ha, ha! În privința asta s a născocit o anecdotă foarte hazlie... Ha, ha!
— Cine ține predici? Cine aleargă după puicuțe?
— Andrei Petrovici! Poate că n ai să crezi, dar se ținea scai de noi toți și nu mai contenea cu întrebările: ce mâncăm, ce gândim și altele de felul acesta. Ne amenința și ne îndemna să ne pocăim: "Dacă ești într adevăr credincios, zicea, de ce nu te călugărești?" Parcă voia să ne impună părerea lui Mais quelle idée!
Chiar dacă îndemnul lui era îndreptățit, nu ți se pare totuși prea sever? Dintre toți, pe mine mai ales îi plăcea să mă amenințe cu judecata de apoi.
— N am observat nimic din toate acestea, deși de o lună trăiesc în casa lui, i am răspuns, nerăbdător.
Mă scotea din sărite faptul că nu și venise încă în fire și vorbea fără noimă.
— Fiindcă se ferește să și mai spună părerile; crede mă că cele ce ți am povestit sunt adevărate. Fără îndoială că e un om spiritual și foarte învățat, dar mă întreb dacă are o minte sănătoasă. S a schimbat după cei trei ani petrecuți în străinătate. Trebuie să ți mărturisesc că m a uimit și nu numai pe mine... Cher enfant, j'aime le bon Dieu...
Eu cred în Dumnezeu, cred cât pot, totuși pe atunci a izbutit să mă scoată și pe mine din sărite. Admițând chiar că am folosit un argument cam neserios, și o făceam dinadins, de ciudă, totuși, în esență, obiecția mea era foarte serioasă și veche de când lumea: "Dacă există o ființă supremă, îi spuneam, și dacă ea se întruchipează într o formă individualizată și nu în chip de spirit care se revarsă peste întreaga creație, sau ca un fluid (ceea ce e și mai greu de conceput), atunci unde sălășluiește? Recunosc, dragul meu, că c'était bête fără îndoială, dar în ultimă instanță toate obiecțiile se reduc la aceasta. Un domicile e un lucru foarte important". S a supărat foc pe mine. După câte știu, în străinătate a trecut la catolicism.
— Am auzit și eu zvonul acesta. Dar nu cred să aibă vreun temei.
— Ba eu sunt gata să jur pe ce am mai sfânt că așa este. Observă l mai atent... De altfel, tu însuți recunoști că s a schimbat și când te gândești cum ne mai chinuia pe toți înainte! Crede mă că pe vremea aceea își dădea aere de sfânt ale cărui moaște aveau să facă minuni. Pretindea să i dăm socoteală de purtarea noastră, zău așa! Halal sfânt! En voilà une autre ! Când un călugăr sau un pustnic se crede sfânt, mai treacă meargă, dar când un om îmbrăcat în frac face pe sfântul prin saloane... asta i prea de tot! Ciudat rol pentru un om de lume! După mine e lipsit de gust. Încolo n am nimic de obiectat, căile Domnului sunt neînțelese, și apoi câte nu se întâmplă... unde mai pui că toate astea țin de l'inconnu . Totuși, o asemenea purtare nu i șade bine unui om de lume. Chiar dacă aș cădea și eu în mania religioasă, sau dacă mi ar vârî cineva în cap una ca asta, îți jur că n aș merge până acolo. Închipuiește ți, dacă aș lua azi masa la club și după aceea mi s ar năzări deodată s o fac pe sfântul! Aș ajunge de râsul lumii! Am căutat să l fac și pe el să priceapă că e ridicol... Pe vremea aceea purta chiar un lanț greu de gât. M am roșit tot de furie.
— L ați văzut cu ochii dumneavoastră?
— Nu l am văzut, dar...
— Atunci aflați de la mine că toate astea sunt minciuni, o urzeală de uneltiri infame, niște calomnii scornite de dușmanii lui, mai precis de un dușman, puternic și necruțător, fiindcă el n are decât un singur dușman și acesta e fiica dumneavoastră.
De astă dată prințul își ieși din sărite.
— Mon cher, te rog stăruitor ca de azi înainte să nu mai rostești numele fiicei mele când pomenești de această poveste murdară.
M am ridicat să plec. De furios ce era îi tremura bărbia.
— Cette histoire infame !... Eu nu i am dat crezare, n am vrut s o cred niciodată, dar... toată lumea caută să mă convingă: crede, crede, și eu... În clipa aceea un lacheu intră ca să i anunțe o vizită, ceea ce mă determină să mă așez din nou pe scaun.
Numaidecât își făcură apariția două domnișoare; una era, dacă nu mă înșel, fiica vitregă a unui văr de al răposatei soții a prințului, în orice caz fusese crescută de prinț, care i și pregătise o zestre, deși fata avea ea însăși avere (amănunt ce se va dovedi important în viitor); cealaltă era Anna Andreevna Versilova, fiica lui Versilov, cu trei ani mai în vârstă decât mine, care locuia împreună cu fratele ei la doamna Fanariotova și pe care nu o văzusem decât o singură dată în viața mea și atunci numai o clipă pe stradă, cu toate că avusesem cândva cu fratele ei o scurtă ciocnire la Moscova (se prea poate să revin ulterior asupra acestei ciocniri, dacă voi socoti potrivit, deși, în fond, cred că nu merită). Această Anna Andreevna se bucura încă din copilărie de o dragoste cu totul deosebită din partea prințului (Versilov și prințul se cunoșteau de foarte multă vreme). Eram atât de tulburat de cele petrecute înainte, încât nici nu m am sculat în picioare când au intrat, deși prințul se ridicase să le întâmpine; după aceea însă, m am gândit că nu mai are nici un rost să mă scol și nu m am mai urnit. Eram încurcat mai ales pentru că nu știam dacă trebuie să plec sau să rămân, dat fiind că nu trecuseră nici trei minute de când prințul se răstise la mine. Dar, ca de obicei, bătrânul uitase și se însuflețise la sosirea fetelor. Ba chiar în clipa când intrau pe ușă se schimbase brusc la față și apucase să mi șoptească în pripă, făcându mi misterios cu ochiul:
— Uită te bine la Olimpiada, cerceteaz o atent, cât mai atent... pe urmă am să ți povestesc ceva...
Am privit o cu luare aminte, dar n am observat nimic deosebit: era o fată nu prea înaltă, durdulie, cu obrajii foarte rumeni. Avea o înfățișare destul de atrăgătoare, care plăcea desigur oamenilor cu picioarele pe pământ. Părea bună la suflet, dar nu peste măsură. Nu făcea impresia că e de o inteligență sclipitoare, deși numai în înțelesul superior al cuvântului, căci în ochi i se citea șiretenia. Nu avea mai mult de nouăsprezece ani. Într un cuvânt, nu se distingea prin nimic. Colegii mei de liceu ar fi poreclit o desigur "Pernița". (O descriu atât de amănunțit numai fiindcă acest lucru se va dovedi necesar mai târziu.)
De altfel, toate câte le am înfățișat până acum, probabil cu prea mare lux de amănunte, își vor avea rostul lor în viitor. Toate acestea vor avea la timpul lor un tâlc, de aceea nu le am putut trece cu vederea; iar pe cel care se plictisește îl rog să întrerupă lectura.
Fiica lui Versilov arăta cu totul altfel. Era înaltă, puțin chiar prea slabă; avea fața prelungă, neobișnuit de palidă, părul foarte negru și bogat, ochi mari de culoare închisă, privirea pătrunzătoare, gura mică, roșie, cu buze fragede. Era prima femeie care nu m a dezgustat prin mersul ei. De altfel, era subțirică și mlădioasă. Avea o expresie foarte gravă, dar nu prea blândă. Împlinise douăzeci și doi de ani. Deși nu semăna cu Versilov prin nici o trăsătură exterioară, aveau, lucru ciudat, o expresie uimitor de asemănătoare. Nu știu dacă era frumoasă; asta depinde de gust. Amândouă fetele erau foarte modest îmbrăcate, așa că n am de ce să le mai descriu îmbrăcămintea. Mă așteptam la Versilova mă jignească de la început, măcar printr o privire sau printr un gest, și eram pregătit sufletește; doar fratele ei mă umilise la Moscova chiar de la prima noastră ciocnire în viață. Ea nu mă cunoștea personal, dar nu putea să nu fi aflat că mă duceam în fiecare zi la prinț. Firește, tot ce gândea și făcea prințul trezea numaidecât un interes deosebit și constituia un eveniment pentru nenumăratele lui rubedenii și eventualii moștenitori, deci cu atât mai mult trebuia să i frământe simpatia lui neașteptată pentru mine. Știam precis că prințul îi purta o deosebită grijă Annei Andreevna și îi căuta un soț. Dar pentru Versilova era mai greu de găsit un soț decât pentru fetele care brodau pe canava.
Dar iată că împotriva tuturor așteptărilor, după ce i strânse mâna prințului și schimbă cu el câteva amabilități pe un ton vesel, Versilova mă privi cu vădită curiozitate și, când văzu că și eu o observ, îmi zâmbi deodată și se înclină. E drept că intrase chiar atunci pe ușă și poate că politețea cerea să salute, dar zâmbetul ei fu atât de drăgălaș, încât era fără îndoială premeditat. Îmi amintesc că zâmbetul acesta mi a făcut o deosebită plăcere.
— Și acesta... acesta ajunul și tânărul meu prieten, Arkadi Andreevici Dolgoroki, îngăimă prințul, observând că, deși ea mă salutase, eu nu mă ridicasem de pe scaun; dar se opri brusc, fâstâcindu se pesemne fiindcă trebuia să ne prezinte unul altuia (în fond eram frați). "Pernița" mă salută și ea; deodată, m a cuprins însă o furie prostească și am sărit ars; era o răbufnire absurdă de falsă mândrie, stârnită de orgoliul meu.
— Iertați mă, prințe, eu nu mă numesc Arkadi Andreevici, ci Arkadi Makarovici, l am întrerupt eu tăios, uitând cu desăvârșire că s ar fi cuvenit să le răspund domnișoarelor la salut. Dracu s o ia de ieșire necuviincioasă!
— Mais... tiens ! exclamă prințul, bătându se cu palma peste frunte.
— La ce școală ați învățat? răsună deodată întrebarea prostească, rostită cu un glas tărăgănat și apăsat de către "pernița" care venea spre mine, privindu mă de sus în jos.
— La un liceu din Moscova.
— Aha! Știam. Și se învață bine acolo?
— Foarte bine.
Stăteam nemișcat în fața ei, ca un soldat la raport.
Întrebările acestei fete erau, desigur, banale, totuși ea avusese destulă prezență de spirit ca să șteargă impresia produsă de ieșirea mea stupidă și ca să l scoată din încurcătură pe prinț, care asculta cu un zâmbet amuzat șoaptele vesele ale Versilovei; era însă vădit că nu fac haz pe socoteala mea. Mă întrebam însă de ce această fată, pe care nici măcar nu o cunoșteam, se grăbise să oprească la timp izbucnirea mea prostească? Totuși nu puteam să mi închipui că ea intervenise numai din întâmplare; nu încăpea îndoială că o făcuse cu o anumită intenție. Mă privea cu prea mult interes, de parcă ar fi vrut să mi atragă anume atenția. Abia mai târziu am cântărit aceste impresii și mi am dat seama că nu m am înșelat.
— Cum, chiar astăzi? strigă deodată prințul, tulburat la culme.
— Cum, nu știați? se miră Versilova. Olympe! Prințul nu știa că azi sosește Katerina Nikolaevna. Bine, dar noi la ea venisem, ne am gândit că a sosit cu trenul de dimineață și că trebuie să fie de mult acasă. Ne am întâlnit însă în fața ușii; ne a spus să intrăm la dumneavoastră, căci are să vină și ea îndată... De altminteri, iat o!
În aceeași clipă, se deschise o ușă laterală și apăru, în sfârșit, femeia pe care o așteptam!
Îi cunoșteam chipul după portretul uimitor din biroul prințului, pe care l studiasem cu atâta atenție de o lună întreagă. Deși Katerina Nikolaevna intrase în încăpere de vreo trei minute, nu puteam să mi iau o clipă ochii de la ea. Dacă n aș fi cunoscut însă portretul și dacă m ar fi întrebat cineva, după aceste trei minute: "cum este?" n aș fi putut să i răspund, fiindcă o privisem ca printr un văl.
Singura impresie lăsată de aceste trei minute este imaginea unei femei neobișnuit de frumoase, care, după ce prințul a sărutat o și a binecuvântat o, și a întors numaidecât ochii spre mine și de atunci m a privit țintă tot timpul. Apoi am deslușit limpede râsul stingherit al prințului, care, arătând desigur spre mine, a îngăimat ceva despre noul său secretar. La auzul numelui meu, fața i se crispă, îmi aruncă o privire răutăcioasă și îmi zâmbi atât de disprețuitor, încât fără să mi dau seama, m am apropiat de prinț și am bolborosit, tremurând îngrozitor, mâncând cuvintele și clănțănind din dinți:
— Până acum eu... De azi înainte, am treburile mele... Plec.
Le am întors spatele și am plecat. Nimeni nu mi a spus un cuvânt, nici măcar prințul, mă priveau cu toții în tăcere. Mai târziu prințul mi a spus că mă făcusem atât de palid, încât "a înlemnit de spaimă".
Atâta pagubă!


CAPITOLUL AL TREILEA

Într adevăr, nu mi mai păsa de nimic: urmăream un țel înalt, pentru care treceam peste întâmplările mărunte și eram însuflețit de un simțământ covârșitor, ce mă compensa pentru toate. Când am plecat, sufletul mi era plin de încântare. În timp ce mergeam pe stradă, îmi venea să cânt. Ca un făcut, era o dimineață minunată, soare, zgomot, animație, mulțimea se plimba veselă pe străzi. "Cum de nu m a jignit femeia aceea?" mă miram eu. Din partea cui aș fi îndurat o privire atât de disprețuitoare, un zâmbet atât de arogant, fără să protestez numaidecât, fie și în mod prostesc? Nu trebuie uitat că ea venise la Petersburg numai cu intenția de a mă jigni cât, mai curând, deși nu mă văzuse niciodată: pentru ea eram "o iscoadă de a lui Versilov", și era convinsă, atunci ca și mai târziu, că soarta îi este în mâinile lui Versilov și că acesta, dacă vrea, poate s o nenorocească oricând, folosind un anumit document; cel puțin bănuia acest lucru. Între ei se ducea un vechi duel pe viață și pe moarte. Iată însă că nu mă simțeam jignit! Ea încercase să mă jignească, dar nu izbutise! Dimpotrivă, eram chiar foarte încântat; deși îmi pusesem în gând s o urăsc, acum simțeam că sunt pe cale s o îndrăgesc. "Nu știu dacă păianjenul este în stare să urască musca pe care vrea s o prindă în plasă. Biata musculiță! După părerea mea, un călău își iubește victima; cel puțin nu e cu neputință s o iubească. Eu bunăoară, îmi iubesc dușmanul și în ce o privește, de pildă, îmi place grozav că e atât de frumoasă. Sunt încântat, doamna mea, că sunteți atât de semeață și maiestuoasă, căci de ați fi mai blândă, n aș avea o asemenea satisfacție. M ați disprețuit și totuși sunt triumfător; chiar dacă m ați fi scuipat în față, nici atunci cred că nu m aș fi supărat, căci veți fi victima mea, a mea și nu a lui. Gândul acesta mă îmbată! Într adevăr, conștiința tainică a puterii îți dă satisfacții incomparabil mai mari decât o dominație fățișă. Dacă aș avea o avere de o sută de milioane, cred că cea mai mare plăcere a mea ar fi să port hainele cele mai ponosite, pentru ca lumea să mă creadă sărac lipit, aproape un cerșetor, și să mi întoarcă spatele cu dispreț, fiindcă în ceea ce mă privește, eu m aș mulțumi cu conștiința bogăției." Cam așa s ar putea formula gândurile mele, bucuria mea și o parte din ceea ce simțeam atunci. Þin să mai adaug că, judecând după ceea ce am scris până acum, aș putea să trec drept un om destul de superficial; în realitate, eram însă cu mult mai profund și mai timid. Cred că și în ziua de azi am rămas mai timid decât ar putea să reiasă din cuvintele și faptele mele; tare aș vrea să nu mă înșel!
Cine știe, poate că am făcut rău că m am apucat de scris, căci nu izbutești să exprimi decât o foarte mică parte din ceea ce se petrece în sufletul tău. Gândurile tale, chiar și cele nefericite, sunt mai profunde atâta timp cât le păstrezi pentru tine. Îndată ce încerci să le formulezi, par mai ridicole și mai necinstite decât sunt în fond. Versilov mi a spus că numai ticăloșilor li se întâmplă contrariul. Lor le vine ușor să mintă în toate împrejurările; eu însă mă străduiesc să aștern pe hârtie întregul adevăr, ceea ce e teribil de greu!
Tot în acea zi de 19 am făcut încă un "pas". Pentru prima oară de când mă aflam la Petersburg, m am pomenit cu bani de buzunar, deoarece — după cum am amintit mai sus — îi dădusem maică mi cele șaizeci de ruble economisite în doi ani; dar cu câteva zile în urmă hotărâsem ca în ziua când voi primi leafa să fac o "încercare" pe care o doream de mult. În ajun, tăiasem din gazetă un anunț al "corpului de portărei de pe lângă Tribunalul civil din Sankt Petersburg etc, etc", care aducea la cunoștință că "în ziua de 19 septembrie a.c, la ora 12 dimineața, în cartierul Kazan, în strada cutare, la numărul cutare, se vor vinde la licitație bunurile mobile ale doamnei Lebrecht" și că "inventarul, evaluarea și obiectele scoase în vânzare vor fi la dispoziția publicului în ziua licitației" ș.a.m.d.
Puțin după ora 1 am pornit în grabă la adresa respectivă. Cu trei ani în urmă, făcusem legământul să nu iau niciodată o birjă și l ținusem (altfel n aș fi reușit să strâng șaizeci de ruble). Nu mi îngăduisem niciodată să iau parte la o licitație; deși "pasul" meu din ziua aceea nu era decât o experiență, totuși hotărâsem să nu l fac decât după terminarea liceului, după ce voi fi rupt cu toată lumea, mă voi fi retras în găoacea mea și mă voi fi socotit pe deplin liber. Ce i drept nu mă retrăsesem încă în "găoace" și nu eram câtuși de puțin liber, așa încât am luat decizia ca pasul acesta să nu fie decât o încercare; mă duceam acolo numai ca să privesc, ca să făuresc planuri, urmând ca după aceea să nu mă mai duc multă vreme la o licitație, până va veni momentul să mă apuc serios de treabă. Pentru toată lumea era vorba doar de o mică licitație neînsemnată, pentru mine însă ea reprezenta prima scândură a corăbiei cu care Columb a plecat să descopere America. Aceasta era starea mea sufletească pe atunci.
Când am ajuns la adresa respectivă, m am dus până în fundul curții, unde se găsea casa indicată în anunț, și am intrat în locuința doamnei Lebrecht. Locuința se compunea dintr un antreu și din patru camere mici și scunde. În prima cameră, în care intrai din antreu, era mare înghesuială, căci se aflau acolo vreo treizeci de inși, dintre care jumătate erau cumpărători serioși, iar ceilalți păreau să fie simpli curioși, cumpărători ocazionali sau oamenii puși de familia Lebrecht: se aflau acolo și negustori, și cămătari care se uitau cu jind la bijuterii, și câțiva oameni bine îmbrăcați. Până și figurile unora dintre acești domni mi s au întipărit în minte. În camera din dreapta nu se putea intra, deoarece trecerea era blocată de o masă așezată de a curmezișul; acolo se găseau lucrurile scoase în vânzare. În stânga era o altă cameră, cu ușa închisă, însă în fiecare minut cineva o deschidea puțin și privea prin crăpătură: trebuie să fi fost pesemne vreuna din numeroasele rude ale doamnei Lebrecht, care nu se arăta fiindcă desigur îi era rușine. La masa așezată de a curmezișul ușii ședea, cu fața spre public, un portărel cu toate semnele funcției lui, care conducea licitația. Când am sosit, aproape jumătate din obiecte erau vândute; de cum am intrat, mi am făcut loc prin înghesuială, ca să pot ajunge la masă. Se vindeau tocmai niște sfeșnice de bronz. Am început să privesc.
Cum am dat cu ochii de obiecte, au început să mă frământe fel de fel de întrebări: ce aș putea să cumpăr de aici? Unde aș putea să țin sfeșnicele de bronz? Oare pe această cale îmi realizez scopul? Oare așa se procedează? Vor izbuti oare calculele mele? Ori poate sunt prea copilăroase? Mă gândeam la toate acestea și așteptam. Aveam senzația pe care o încearcă un jucător în momentul când n a mizat încă pe o carte, deși s a apropiat de masă și are banii necesari: "dacă vreau, joc, dacă vreau, plec, după bunul meu plac", își zice el. Deocamdată, inima încă nu a început să bată mai tare, e numai strânsă de o ușoară emoție și din când în când zvâcnește, dându ți o senzație destul de plăcută. Dar în curând șovăiala devine apăsătoare și începi să procedezi orbește: întinzi mâna cu un gest mecanic, iei cartea aproape împotriva voinței tale, ca și cum altcineva ți ar îndruma mâna; în cele din urmă, te hotărești și mizezi — de astă dată încerci cu totul altă senzație, copleșitoare. În clipa aceasta nu vorbesc despre licitație, ci despre ceea ce simțeam eu, căci nu cred să se mai găsească cineva căruia să i bată inima la o licitație.
Unii se aprindeau, alții tăceau, așteptând o ocazie prielnică, iar alții cumpărau în pripă și apoi se căiau. Un domn care cumpărase din greșeală o cană de alpaca, crezând că e de argint, oferind pentru ea cinci ruble în loc de două, nu mi a inspirat nici un pic de compătimire; dimpotrivă, am și făcut haz pe socoteala lui. Fie pentru variație, fie că ținea seama de cererile cumpărătorilor, portărelul oferea obiecte cât mai diferite: după sfeșnicele de argint, veni rândul unor cercei, apoi trecu la o pernă de safian, după care urmă o casetă. Abia m am putut stăpâni timp de vreo zece minute Era cât pe aci să cumpăr perna, apoi caseta, dar în ultima clipă m am oprit. Obiectele mi s au părut cu totul absurde în cele din urmă, portărelul puse din întâmplare mâna pe un album.
— Un album de familie, legat în marochin roșu uzat, cu desene în tuș și acuarele. Într o cutie de fildeș sculptat, cu închizătoare de argint. Prețul de la două ruble în sus!
M am apropiat de masă, căci obiectul era atrăgător, deși din cutia de fildeș lipsea o bucată. Numai eu singur mă apropiasem să mă uit, toți ceilalți tăceau; așadar, nu aveam concurenți. Aș fi putut să deschid cutia, să scot albumul din ea și să l răsfoiesc pe îndelete, totuși n am făcut uz de acest drept și m am mulțumit să fac un gest de nepăsare cu mâna care mi tremura de emoție, vrând parcă a spune: "n are nici o importanță".
— Două ruble și cinci copeici, am îngăimat eu, în timp ce dinții îmi clănțăneau iar.
Oferta mea fu primită. Am scos pe loc banii, am plătit, am înșfăcat albumul și m am retras cu el într un colț; acolo l am scos din cutie și m am grăbit să l întorc pe toate fețele cu gesturi febrile; cu excepția cutiei, era un obiect de cea mai proastă calitate: un album nenorocit, de mărimea unei coli de scris de format mic, subțire, cu muchiile aurite roase, într un cuvânt, un album cum aveau pe vremuri toate fetele proaspăt ieșite din pension. Era plin de desene în tuș și în culori, reprezentând temple așezate pe munți, amorași, un lac cu lebede; ici colo erau și stihuri ca acestea:

Drum lung se așterne n fața mea,
O, Moscovă, târziu te oi revedea,
Și chipul celor dragi, rămași departe —
Spre Krâm gonesc târziu în noapte.

(mă mir și eu cum de mi au rămas în minte). Am ajuns la concluzia că încercarea mea dăduse greș. Nici nu și poate cineva închipui un obiect mai inutil ca acesta.
"Nu i nimic, m am consolat eu, când joci prima carte și pierzi, e totdeauna un semn bun."
Eram cât se poate de vesel.
— Ah am întârziat! L ai luat dumneata? mă întrebă pe neașteptate un domn într un palton albastru închis, impunător și bine îmbrăcat, care întârziase. Vai ce rău îmi pare că am întârziat! Cât ai dat pe el?
— Două ruble și cinci copeici.
— Ce păcat! N ai vrea să mi l cedezi mie?
— Să plecăm de aici, i am șoptit eu cu inima strânsă de emoție.
Am ieșit amândoi pe scară.
— Vi l cedez pentru zece ruble, i am spus, simțind un fior rece în spate.
— Zece ruble! Vai de mine, se poate?
— Cum doriți.
Mă privea cu ochii holbați de mirare; eram bine îmbrăcat și nu arătam nici a telal și nici a niscaiva samsar.
— Se poate una ca asta?! Doar nu i decât un biet album ponosit, care nu poate folosi nimănui la nimic. Cutia, de fapt, nu face nici un ban și apoi, cine l ar cumpăra?
— Dumneavoastră, bunăoară.
— Eu am un motiv special, căci abia ieri am aflat de licitație. Altul ca mine n ai să mai găsești! Se poate să ceri atâta?
— Ar fi trebuit să cer douăzeci și cinci de ruble, dar cum există totuși și riscul ca dumneavoastră să renunțați, nu v am cerut decât zece — o sumă rotundă. Și nu las nici o copeică.
I am întors spatele și am dat să plec.
— Hai, primește patru ruble, îmi spuse el, ajungându mă din urmă abia în curte. Bine, fie, îți dau cinci.
Nu i am răspuns nici un cuvânt și mi am văzut de drum.
— Na, ține! Îmi întinse zece ruble și i dădui albumul.
— Trebuie să recunoști că asta nu i o treabă cinstită! Cumperi cu două ruble și vinzi cu zece, ai?
— De ce nu i cinstit? Asta i negustoria!
— Da ce, suntem negustori? (Începuse să se înfurie de a binelea.)
— Unde i cerere, acolo i și negustorie; dacă nu l ați fi cerut dumneavoastră, n aș fi căpătat pe el nici patruzeci de copeici.
Deși îmi stăpâneam râsul, vorbeam foarte serios, iar în sinea mea râdeam cu hohote, dar nu de bucurie; râdeam nici eu nu mi dădeam seama de ce, și mi se tăiase răsuflarea.
— Ascultați, îngăimai eu într un suflet, cuprins de o mare și irezistibilă simpatie pentru el, ascultați mă: de curând, a murit la Paris James Rotschild , acela care a lăsat o moștenire de un miliard și șapte sute de milioane de franci (el dădu din cap în semn de încuviințare); în tinerețe, aflând din întâmplare cu câteva ore înaintea tuturor despre asasinarea ducelui de Berry, răposatul s a dus imediat să anunțe pe cine trebuia și astfel a câștigat într o clipă câteva miloane. Iată cum se face avere!
— Nu cumva te crezi un Rotschild? se răstii el, indignat, la mine, ca la un neghiob.
Am pornit repede pe stradă. De la primul pas, câștigasem șapte ruble și nouăzeci și cinci de copeici! Recunosc că pasul fusese absurd, un joc copilăresc, totuși el îmi confirma ideea și de aceea nu putea să nu mă tulbure profund... Dar n are nici un rost să mi descriu sentimentele. Bancnota era într un buzunar de la jiletcă și, după ce mi am vârât mâna în buzunar ca să o pipăi, nu m am mai îndurat s o scot. După ce m am depărtat cu vreo sută de pași, am scos bancnota s o privesc și când am dat cu ochii de ea, mi a venit s o sărut. Când am ajuns în dreptul unei case boierești în fața căreia se oprise tocmai o caleașca, portarul deschise ușa și din casă ieși o doamnă elegantă, tânără, frumoasă, bogată, îmbrăcată numai în mătase și catifea, cu o trenă de doi coți; în clipa când se urcă în trăsură, îi căzu din mână un portofel mic și drăgălaș. Lacheul se aplecase tocmai să l ridice, dar eu i am luat o înainte, am pus mâna pe el și l am întins cu o mână doamnei, în timp ce cu cealaltă îmi scoteam pălăria (purtam joben și în ansamblu eram destul de bine îmbrăcat pentru un tânăr). Doamna îmi spuse demn, dar cu un zâmbet încântător: "Merci, monsieur". Caleașca se urni cu zgomot din loc, iar eu sărutai bancnota.
Tot în ziua aceea trebuia să mă întâlnesc cu Efim Zverev, un fost coleg, care ieșise din liceu pentru a intra într o școală de elită la Petersburg. E prea șters ca să l descriu și, de fapt, nici nu eram prieten cu el; totuși, la Petersburg l am căutat fiindcă (printr un concurs de împrejurări, de care de asemenea nu are rost să vorbesc) el putea să mi comunice imediat adresa unui anume Kraft, de care aș fi avut mare nevoie îndată ce s ar fi înapoiat de la Vilno. Îl aștepta să sosească tocmai în ziua aceea sau a doua zi, lucru despre care mă și vestise cu trei zile în urmă. Trebuia să mă duc până în cartierul Petersburgskaia Storona, dar nu simțeam nici un fel de oboseală.
Pe Zverev (care avea și el tot nouăsprezece ani) l am găsit în curtea mătușii lui, la care locuia provizoriu. Luase tocmai masa și acum se plimba prin curte pe picioroange; m a anunțat numaidecât că Kraft se înapoiase în ajun și trăsese la fosta lui locuință, tot în Petersburgskaia Storona. Și el dorea să mă vadă cât mai curând, ca să mi spună ceva foarte important.
— De altfel, se pregătește iarăși să plece undeva, adăugă Efim.
Deoarece în împrejurările de atunci întâlnirea cu Kraft avea o importanță vitală pentru mine, l am rugat pe Efim să mă ducă imediat la locuința lui, care, după cum aflasem, se găsea la doi pași, pe o străduță dosnică. Dar Zverev mi a răspuns că l întâlnise cu o oră în urmă și că se ducea tocmai la Dergaciov.
— Hai să mergem și noi la Dergaciov, de ce te codești atâta, nu cumva ți e frică?
Avea dreptate; Kraft putea să zăbovească la Dergaciov și n aveam unde să l aștept. Nu de teamă mă feream să mă duc la Dergaciov, dar nu aveam chef, cu toate că Efim încerca pentru a treia oară să mă ducă acolo și, de fiecare dată când mă întreba dacă mi e frică, mă măsura cu un zâmbet în doi peri. Þin să subliniez de pe acum că nu eram fricos din fire și chiar dacă frica ar fi avut vreun temei, eu mă temeam de cu totul altceva. De astă dată m am hotărât însă să mă duc; și Dergaciov locuia tot în apropiere. Pe drum, l am întrebat pe Efim dacă tot mai are intenția să fugă în America.
— Cred că nu i încă momentul, îmi răspunse, râzând cu tâlc.
Nu l prea iubeam, pot spune că nu țineam de loc la el. Avea părul prea blond, aproape alb, obrazul rotund cu pielea prea albă, ca de copil, nepotrivită pentru vârsta lui, și, cu toate că era și mai înalt decât mine, nu i ai fi dat mai mult de șaptesprezece ani. Nu prea aveai ce vorbi cu el.
— Ce se petrece acolo? Totdeauna e atâta lume? am stăruit eu.
— Tot fricos ai rămas? râse el din nou.
— Dracu să te ia! m am înfuriat eu.
— Nici vorbă de lume. Vin doar câțiva prieteni intimi pe la el, fii pe pace.
— Dar ce legătură am eu cu prietenii voștri? Nici nu i cunosc măcar, deci cum pot fi ei în largul lor cu mine?
— Faptul că te aduc eu este o garanție. Și apoi, au auzit de tine. Și Kraft poate răspunde pentru tine.
— Ascultă, o să fie și Vasin acolo?
— Nu știu.
— Dacă va fi, să mi faci un semn și să mi l arăți de cum intrăm: auzi? Cum intrăm pe ușă!
Despre Vasin auzisem multe și persoana lui mă interesa de multă vreme.
Dergaciov locuia singur într o căsuță, în aceeași curte cu proprietăreasa lui, o negustoreasă care stătea într o casă de lemn mai mare. Căsuța nu avea decât trei camere de locuit. Toate cele patru ferestre aveau storurile lăsate. Dergaciov era tehnician și avea un post la Petersburg; auzisem în treacăt că i se oferise un post particular mai avantajos în provincie și era pe punctul de a pleca.
De cum am intrat în antreul strâmt, am auzit glasuri; părea să fie o discuție aprinsă și cineva striga: "Quae medicamenta non sanant — ferrum sanat, quae ferrum non sanat — ignis sanat! "
De fapt, eram destul de neliniștit. Firește, nu sunt obișnuit să ies în lume, fiindcă, în general, ocolesc oamenii. La liceu mă tutuiam cu toți colegii, dar nu m am împrietenit aproape cu nici unul. M am retras într un colț și acolo mi am făcut veacul. Nu mi displăcea de fel să trăiesc singur, în umbră. În orice caz, îmi jurasem să nu mă las atras în nici o discuție și să nu vorbesc decât strictul necesar, pentru ca nimeni să nu și poată face o idee precisă despre mine; de aceea mă feream mai ales de discuții.
Într o cameră destul de neîncăpătoare am găsit vreo zece persoane: șapte bărbați și trei doamne. Dergaciov avea douăzeci și cinci de ani și era căsătorit. În casa lui locuiau și sora nevestei și încă o rudă de a ei. Camera era neașteptat de curată și mobilată la întâmplare, dar destul de cuviincios. Pe perete atârna o litografie foarte ieftină — un portret — iar într un colț era o icoană simplă, în fața căreia ardea însă o candelă. Dergaciov s a apropiat de mine, mi a strâns mâna și m a rugat să iau loc.
— Șezi, te rog. Suntem numai între noi.
— Fii bun și ia loc, adăugă numaidecât o femeie tânără, destul de drăguță și foarte modest îmbrăcată, care — după ce se înclină ușor — ieși din cameră. Era soția lui și părea să fi luat și ea parte la discuție; acum se dusese să și alăpteze copilul. În cameră mai rămăseseră încă două doamne; una foarte mărunțică, dar destul de drăguță, de vreo douăzeci de ani, îmbrăcată într o rochiță neagră, iar cealaltă, de vreo treizeci de ani, uscățivă, cu ochii ageri. Amândouă ședeau și ascultau foarte atent, dar nu se amestecau în vorbă.
Bărbații stăteau cu toții în picioare, afară de mine, de Kraft și de Vasin; Efim mi i arătase de cum am intrat, deoarece și pe Kraft îl vedeam acum pentru prima oară. M am ridicat de la locul meu și m am dus să fac cunoștință cu el. Figura lui Kraft n am s o uit niciodată: deși nu era de o frumusețe deosebită, avea o expresie de o bunătate și de o delicatețe neobișnuite, și întreaga lui făptură vădea o mare demnitate. Avea vreo douăzeci și șase de ani, era uscățiv, destul de înalt, blond, cu o privire serioasă și totodată blândă; toată înfățișarea lui era modestă și liniștită. Totuși, dacă mi ar cere cineva să schimb figura mea cât se poate de comună cu chipul lui, care mi se părea atât de atrăgător, n aș primi, căci pe figura lui era întipărită o trăsătură pe care n aș vrea s o am: o prea mare liniște sufletească, ceva care semăna a orgoliu ascuns, poate chiar inconștient. Probabil că atunci, pe loc, nu l am putut cântări chiar atât de precis; abia astăzi, după ce a trecut atâta timp, mi se pare că l am judecat de la început astfel.
— Îmi pare foarte bine că ai venit, mi a spus Kraft. Am o scrisoare care te ar interesa. Mai stăm puțin aici și pe urmă mergem la mine.
Dergaciov era un om de statură mijlocie, lat în umeri, voinic și purta o barbă mare, neagră; avea o privire isteață și după felul lui de a fi se vedea că este stăpânit și prudent în orice împrejurare; deși vorbea foarte puțin, era limpede că el conduce discuția. Figura lui Vasin nu mi a făcut o impresie prea puternică, deși auzisem că ar fi un om de o inteligență extraordinară: era blond, cu ochi mari cenușii, o față deschisă, dar care trăda parcă un caracter prea dârz, aspru; avea însă într adevăr o expresie inteligentă, mai inteligentă și mai profundă decât a lui Dergaciov și decât a tuturor celor de față; dar s ar putea să exagerez acum impresiile mele de atunci. Dintre ceilalți tineri adunați acolo nu mi amintesc decât de doi: un bărbat înalt și oacheș, cu favoriți negri, de vreo douăzeci și șapte de ani, care părea să fie învățător sau cam așa ceva, și un tinerel de vârsta mea, îmbrăcat țărănește, încruntat, tăcut, care se mulțumea să asculte ce vorbeau ceilalți. Mai târziu, m am convins că era într adevăr de la țară.
— Nu, problema nu se pune așa, începu învățătorul cu favoriți negri, mai vorbăreț decât ceilalți, reluând desigur discuția întreruptă. Nici nu pretind că această idee se poate dovedi matematic, totuși sunt gata să cred în ea și fără asemenea dovezi...
— Stai puțin, Tihomirov, îl întrerupse Dergaciov cu glas tare, cei care au venit abia acum nu înțeleg despre ce e vorba. Să vezi, mi se adresă el, întorcându se numai spre mine (și, dacă avea intenția să mă supună unui examen ca pe o cunoștință nouă sau să mă silească să vorbesc, trebuie să recunosc că procedase foarte abil; am simțit numaidecât unde bătea și m am pregătit să iau cuvântul), să vezi, cred că ai auzit de domnul Kraft, pe care noi îl cunoaștem ca pe un om de caracter, cu convingeri neclintite. Pornind de la un fapt foarte obișnuit, el a tras o concluzie cu totul neașteptată, care ne a uimit pe toți. El susține că poporul rus este un popor de mâna a doua...
— Ba chiar de mâna a treia, strigă cineva.
— ...de mâna a doua, menit doar să slujească drept materie primă altui neam mai nobil și nu să joace un rol independent în evoluția omenirii. Pornind de la această idee, îndreptățită poate, domnul Kraft trage concluzia că ea va paraliza desigur orice activitate ulterioară a fiecărui rus, cu alte cuvinte noi toți trebuie să stăm inactivi.
— Dă mi voie, Dergaciov, problema se pune altfel, interveni iar Tihomirov, nerăbdător (Dergaciov îl lăsă să continue). Þinând seama că după studii serioase de fiziologie, Kraft a ajuns la niște concluzii cărora le atribuie o certitudine matematică, consacrând cel puțin doi ani ideii sale (pe care eu aș accepta o liniștit a priori), ținând seama și de seriozitatea lui Kraft și de toate frământările lui, chestiunea capătă aspectul unui fenomen. De aici rezultă însă o altă problemă, pe care Kraft nu o poate pricepe și de care trebuie să ne ocupăm noi și anume incapacitatea lui Kraft de a înțelege, căci acesta i fenomenul. Trebuie să stabilim dacă e vorba de un fenomen patologic, adică de un caz izolat, sau dacă este o trăsătură normală care se poate ivi și la alții; e necesar să stabilim acest lucru în interesul cauzei noastre comune. Eu cred că afirmațiile lui Kraft cu privire la Rusia sunt îndreptățite, mai mult, aș spune că mă și bucură; dacă această idee ar fi însușită de toată lumea, ea ne ar descătușa, eliberând pe mulți dintre noi de prejudecățile patriotice...
— Eu nu vorbesc așa din patriotism, spuse Kraft cu oarecare sforțare. Se părea că toată discuția îi era neplăcută.
— Dacă vorbești din patriotism sau nu, asta nu are nici o importanță, interveni Vasin, care până atunci tăcuse.
— Aș vrea să știu întrucât concluzia lui Kraft poate slăbi năzuința spre cauza întregii umanități? strigă învățătorul (de altfel, singurul care striga, toți ceilalți vorbeau încet). Să admitem că Rusia e menită să joace un rol secundar; bine, dar putem concepe și o activitate care să nu se reducă numai la Rusia. Și apoi, cum mai poate fi Kraft patriot, de vreme ce a încetat să mai creadă în Rusia?
— Pe deasupra mai e și neamț, exclamă altcineva.
— Sunt rus, preciza Kraft.
— Asta nu are nici o legătură cu problema noastră, îl mustră Dergaciov pe cel care întrerupsese.
— Nu priviți problema atât de îngust, continuă Tihomirov, fără să țină seama de întrerupere. Dacă Rusia e destinată să servească drept material pentru alte neamuri mai nobile, de ce nu s ar mulțumi cu acest rol, la urma urmei destul de onorabil? De ce n am porni de la această idee, pentru a ne amplifica misiunea? Omenirea se află în pragul unei renașteri care a și început. Numai orbii refuză să vadă sarcinile care ni se impun. Dacă v ați pierdut încrederea în destinul Rusiei, căutați să vedeți mai departe și munciți pentru viitorul unui popor încă necunoscut, alcătuit din întreaga omenire, fără deosebire de ginți, Rusia în orice caz va dispărea odată și odată; popoarele, chiar și cele mai înzestrate, nu trăiesc decât o mie cinci sute, cel mult două mii de ani; atunci nu i totuna dacă o țară dăinuiește două sute sau două mii de ani? Romanii, ca atare, n au trăit nici o mie cinci sute de ani și apoi s au transformat și ei în material pentru alte popoare. Ei au dispărut de mult, dar au lăsat moștenire o idee, care s a integrat ca elemenit component în dezvoltarea ulterioară a omenirii. Cum îi poți spune omului că n are nimic de făcut pe lume? Nu mi pot închipui situație în care să nu mai fie nimic de făcut! Munciți pentru omenire și nu vă mai îngrijiți de rest. Dacă te uiți mai atent în jurul tău, sunt atâtea de făcut că nu ți ajunge viața întreagă.
— Trebuie să trăiești după legile naturii și ale adevărului, rosti de după ușă doamna Dergaciova.
Prin ușa crăpată se vedea că ea stătea în picioare, ținând copilul la sânul acoperit discret, și urmărea cu însuflețire discuția.
Kraft ascultase, zâmbind ușor, și în cele din urmă spuse cu un aer destul de tulburat, însă cu o sinceritate deplină:
— Atunci când te găsești sub înrâurirea unei idei dominante, care a pus stăpânire pe mintea și pe inima ta, nu înțeleg cum te mai poate preocupa și altceva în afară de această idee?
— Dar dacă ți s a demonstrat că ideea dumitale e cu totul greșită, că te duce la o concluzie falsă, că n ai nici un drept să te sustragi de la activitatea de folos general numai fiindcă Rusia ar fi destinată să joace un rol secundar; dacă ți se arată că în locul unui orizont îngust ți se deschide în față o perspectivă infinită, că în locul ideii mărginite de patriotism...
— Eh, oftă Kraft, făcând un gest de descurajare, v am spus doar că aici nu i vorba de patriotism.
— Evident, e vorba de o neînțelegere, se amestecă pe neașteptate Vasin. Greșeala constă în faptul că pe Kraft nu l călăuzește o simplă concluzie logică, ci, ca să zic așa, o concluzie care s a transformat într un sentiment. Oamenii sunt foarte deosebiți ca fire; la mulți un raționament logic se transformă câteodată într un sentiment foarte puternic, care pune stăpânire pe toată ființa lor și de aceea le vine foarte greu să renunțe la el sau să l transforme. Ca să vindeci un astfel de om trebuie să i schimbi chiar sentimentul, înlocuindu l cu altul tot atât de puternic, lucru foarte greu și în multe cazuri chiar cu neputință de realizat.
— Te înșeli! strigă oponentul lui. O concluzie logică prin ea însăși trebuie să destrame prejudecățile. O convingere rațională dă naștere și ea unui sentiment. Ideea izvorăște din sentiment și, punând stăpânire pe om, generează la rândul ei altul!
— Oamenii sunt foarte diferiți: unii își schimbă ușor sentimentele, alții foarte greu, răspunse Vasin, ca și cum ar fi vrut să pună capăt discuției; eu însă eram entuziasmat de ideea lui.
— Ai perfectă dreptate! m am adresat deodată lui Vasin, intrând pe neașteptate în vorbă și spărgând gheața. Așa este, un sentiment trebuie înlocuit cu altul de aceeași intensitate.
La Moscova, acum patru ani, un general... știți, domnilor, eu nu l am cunoscut personal, însă... poate că, la drept vorbind, el nici nu era în stare să inspire respect... și apoi, faptul ca atare poate să apară absurd, totuși... dar să vedeți, lui îi murise tocmai atunci un copil, mai precis pierduse două fetițe, una după alta, de scarlatină... și ce să vezi, după această lovitură, omul era atât de amărât, că nici nu te puteai uita la el și până la urmă, după vreo șase luni a și murit. Faptul că a murit de amărăciune e incontestabil! Se pune întrebarea, cum putea fi readus la viață? Printr un sentiment la fel de puternic, iată singurul răspuns! Ar fi trebuit să i se redea cele două fetițe din mormânt sau să se caute ceva asemănător. Omul a murit, deși i se puteau aduce cele mai valabile argumente: că viața e trecătoare, că toți suntem muritori, i se puteau pune în față și statisticile din calendar care arată câți copii mor de scarlatină... Unde mai pui că omul ieșise la pensie...
M am oprit cu răsuflarea tăiată și m am uitat împrejur.
— Asta i cu totul altceva, constată cineva.
— Faptul istorisit de dumneata, deși de altă natură decât cel pe care l discutăm, e oarecum asemănător și ne ajută să lămurim lucrurile, mi se adresă Vasin.
Trebuie să mărturisesc aci de ce m a entuziasmat în așa măsură argumentul lui Vasin cu privire la transformarea ideii în sentiment și totodată trebuie să recunosc că mă simțeam copleșit de rușine. Într adevăr, îmi fusese teamă să mă duc la Dergaciov, dar nu din cauza pe care o presupunea Efim. Adevăratul motiv era că, încă pe când trăiam la Moscova, ocoleam oamenii de această categorie, fiindcă știam că ei (sau alții de felul lor — n are însemnătate cine anume) sunt foarte tari în dialectică și poate aveau să mi spulbere "ideea". Eram convins că mă voi stăpâni și nu le voi trăda ideea, dar mi era teamă ca nu cumva ei (sau alții de categoria lor) să mi spună ceva care să mă dezguste de ideea mea, fără s o fi pomenit măcar. Ce i drept, "ideea mea" avea încă unele aspecte nelămurite pentru mine, dar nu voiam cu nici un preț să mi le lămurească alții. În ultimii doi ani renunțasem la orice lectură, de teamă să nu găsesc într o carte vreun argument împotriva ideii mele, care ar fi putut să mi zdruncine încrederea. Dar pe neașteptate Vasin rezolvase dintr o dată problema și mă liniștise din punct de vedere moral. La urma urmei, de ce îmi fusese teamă și ce ar fi putut să mi facă, oricât de mari dialecticieni ar fi fost? Cine știe, poate că dintre toți cei de față numai eu am prins ce înțelege Vasin prin "idee sentiment"! Nu i destul să contești o idee frumoasă, trebuie s o înlocuiești cu altceva la fel de frumos; căci de nu, orice mi s ar spune, eu, care nu vreau să mă lepăd de sentimentul meu, voi contesta din adâncul inimii toate argumentele contrarii, fie ele cât de puternice. Ce mi puteau ei oferi în schimbul ideii? Tocmai de aceea aș fi putut să fiu mai îndrăzneț, ar fi fost chiar de datoria mea să dau dovadă de mai mult curaj. În același timp cu admirația pentru Vasin mă copleșise o mare rușine, fiindcă pe lângă el mă simțeam un copil nedemn.
Mai aveam încă un motiv să mi fie rușine. Nu pornirea josnică de a mă arăta deștept m a determinat să sparg gheața și să intru în vorbă, ci mai ales dorința de a i îmbrățișa. Acească nevoie de a îmbrățișa pe oricine pentru a l face să vadă în mine un băiat bun și să mă îmbrățișeze la rândul său, sau cam așa ceva (într un cuvânt o dorință josnică), o socotesc cea mai urâtă și cea mai rușinoasă trăsătură a mea, pe care mi o descoperisem de foarte multă vreme, încă de pe timpul când stăteam retras într un colț, deși nu mă căiesc că am trăit așa atâția ani. Dar după ce mă dădeam de gol, mă mangâiam întotdeauna, zicându mi că izbutisem să mi păstrez taina ce n o trădasem nimănui. Mi se strângea inima numai la gândul că dacă mi aș dezvălui cuiva "ideea", nu mi ar mai rămâne nimic pe lume, că dintr o dată aș deveni la fel cu toți ceilalți, ba poate că aș renunța și la idee; de aceea o și păstram cu sfințenie și mă feream să vorbesc prea mult ca nu cumva să mă trădez. Dar iată că la Dergaciov mă dădusem în petic aproape cu primul prilej: desigur nu mi dezvăluisem secretul, totuși vorbisem neîngăduit de mult și mă făcusem de râs. Și azi mă cutremur la această amintire! Nu, eu n am ce căuta printre oameni. Și azi mi am păstrat această convingere și n am să mă răzgândesc nici peste patruzeci de ani. Ideea mea îmi impune să trăiesc retras, "în găoace".
De îndată ce Vasin m a lăudat, nu mi am mai putut stăpâni dorința de a vorbi.
— După părerea mea, fiecare are dreptul la sentimente personale... dacă ele se întemeiază pe convingere... mai mult, nimeni nu i îndreptățit să i le ia în nume de rău, am spus eu către Vasin. Deși rostisem aceste cuvinte cu destulă siguranță, aveam o impresie ciudată, de parcă vorbise altcineva prin gura mea.
— Zăău?! mă întrerupse ironic, lungind cuvântul, același glas care îi tăiase vorba lui Dergaciov și care îi strigase lui Kraft că e neamț.
Socotind că nici nu merită să răspund unui asemenea om de nimic, m am întors spre învățător, ca și cum acesta m ar fi apostrofat:
— Eu unul sunt convins că nu mă pot încumeta să judec pe alții, am urmat eu, înfiorat la gândul că nu mi voi mai putea înfrâna pornirea.
— De ce vorbești în dodii?! exclamă individul căruia nu catadicsisem să i răspund.
— Fiecare om își are ideea lui, am continuat, privindu l țintă pe învățător, care de astă dată tăcea și mă urmărea, zâmbind.
— Ia să auzim care i ideea dumitale? exclamă omul de nimic.
— N o pot expune cu una, cu două... dar între altele ideea mea implică nevoia de a fi lăsat în pace. Atâta timp cât mai am două ruble în buzunar, vreau să trăiesc singur, să nu depind de nimeni (fiți pe pace, cunosc toate obiecțiile dumneavoastră) și să nu fac nimic, nici măcar de dragul viitorului măreț al omenirii, la care l ați invitat pe domnul Kraft să contribuie. Pun mai presus de orice libertatea individului, cu alte cuvinte, pe a mea, iar de altceva nici nu vreau să știu.
Greșeala mea a fost că mi am pierdut cumpătul.
— Așadar, propovăduiești liniștea unei vaci sătule?
— Să zicem. O vacă nu te poate jigni. Eu nu datorez nimănui nimic și i plătesc societății sub formă de impozite dreptul de a nu fi jefuit, bătut sau ucis, iar mai mult decât atât nu mi poate pretinde nimeni. Mai știi, poate că eu personal am și alte idei, poate că am de gând să mă pun chiar în slujba omenirii și că voi izbuti să fac de zece ori mai mult pentru ea decât toți demagogii laolaltă, numai că eu nu îngădui nimănui să mi pretindă s o fac, să mă forțeze ca pe domnul Kraft; am deplina libertate să nu mișc un deget dacă asta mi e voia. Știu că azi e la modă să te agiți, să iei în brațe pe oricine din dragoste pentru omenire și să te prăpădești, plângând de duioșie. Cine mă poate obliga să mi iubesc aproapele și chiar omenirea voastră viitoare, pe care nu voi apuca s o văd, care habar nu va avea de mine și care odată (nu interesează când anume) va pieri și ea fără urmă, atunci când pământul întreg se va preface într un bloc de gheață și va pluti în vid împreună cu o infinitate de alte asemenea blocuri de gheață? Oare își poate cineva închipui ceva mai absurd?! Totuși, la asta se reduce învățătura voastră. Spuneți mi, vă rog, de ce trebuie să fiu numaidecât mărinimos? Mai ales când știu că totul nu i decât un foc de paie.
— Ei aș! răsună iar glasul cu pricina.
Îmi ținusem tirada enervat și mânios, rupând toate punțile și, deși știam că mă rostogolesc într o prăpastie, mă grăbisem s o duc până la capăt, de teamă să nu fiu contrazis. Îmi dădeam prea bine seama că vorbesc ca o moară stricată, că îndrug vrute și nevrute, că sar de la o idee la alta, totuși mă grăbeam să i conving și să i înving cu orice preț! De trei ani mă pregăteam pentru această discuție, de importanță vitală pentru mine, dar lucrul cel mai ciudat e că dintr o dată amuțiseră cu toții și mă ascultau fără să scoată un cuvânt. Și în continuare m am adresat tot învățătorului:
— Da, mă rog, chiar așa. Un om cât se poate de inteligent spunea, de altfel, că nu există nimic mai greu decât să răspunzi la întrebarea: "De ce trebuie să fii neapărat mărinimos?" Vezi dumneata, pe lume sunt trei feluri de ticăloși: ticăloși naivi, adică cei convinși că ticăloșia lor e culmea nobleței și a mărinimiei; ticăloși conștienți, adică cei care se rușinează de ticăloșia lor și totuși rămân hotărâți s o ducă până la capăt și, în sfârșit, simpli ticăloși, adică ticăloși pur și simplu. Dă mi voie să ți povestesc ceva: am avut pe vremuri un coleg, anume Lambert, care de la vârsta de șaisprezece ani spunea că, atunci când va fi bogat, cea mai mare plăcere a lui va fi să îndoape câinii cu pâine și carne, în timp ce copiii săraci vor muri de foame, iar atunci când săracii vor degera, să cumpere un întreg depozit de lemne, să l care în câmp și să i dea foc, mai bine decât să dea unui om sărman o surcică. Iată ce sentimente nutrea! Spune mi, te rog, ce să i răspund unui asemenea ticălos pur și simplu când mă întreabă: "De ce trebuie să fiu negreșit mărinimos?" Și mai ales acum, în vremea noastră, când ne găsim într o situație mai mizerabilă ca oricând, fapt care vi se datorează și dumneavoastră. Da, domnilor, în societatea noastră totul e tulbure. Dumneavoastră nu credeți în Dumnezeu, nu credeți în eroism, și atunci în virtutea cărei inerții oarbe, împietrite și stupide mă poate cineva sili să acționez împotriva intereselor mele? Dumneavoastră pretindeți că o atitudine rațională față de omenire ar corespunde intereselor mele; dar dacă eu socotesc lipsit de rațiune ceea ce dumneavoastră socotiți rațional? Să luăm, bunăoară, toate aceste cazarme, falanstere. Puțin îmi pasă mie de ele și de viitorul omenirii, când știu că nu trăiesc decât o singură dată! Dați mi voie să mi cunosc mai bine interesele, e totdeauna mai plăcut să hotărăști singur. De ce m aș sinchisi de soarta omenirii în viitorul mileniu, de vreme ce, după codul dumneavoastră, eroismul meu nu mi asigură nici dragostea, nici recunoștința semenilor, nici viața viitoare? Nu, domnilor, dacă i așa, voi trăi numai pentru mine, cu toată nerușinarea, chiar de aș ști că se prăbușește lumea!
— Strașnic ideal!
— De altfel, sunt gata să mă prăbușesc împreună cu ea.
— Din ce în ce mai frumos! (Era același glas nesuferit.)
Ceilalți continuau să tacă, privindu mă cu stăruință și nedumerire; după un timp, din diferite colțuri ale camerei se auziră râsete înfundate. Era vădit că toți, afară de Vasin și Kraft, chicotesc pe socoteala mea. Rânjea și omul cu favoriți negri, privindu mă țintă, de parcă ar fi vrut să nu i scape nici un cuvânt.
— Domnilor, am urmat eu, tremurând tot, nici prin gând nu mi trece să vă destăinuiesc ideea mea, dimpotrivă, vă cer să mi răspundeți după concepția voastră, nu după a mea, fiindcă eu, poate, iubesc omenirea de o mie de ori mai mult decât voi toți la un loc! Și acum, fiindcă ați râs, sunteți datori, vă somez să mi răspundeți: cu ce mă puteți ispiti ca să vă urmez? Cu ce mi puteți dovedi că lumea voastră va fi mai bună? Cum o s o scoateți la capăt dacă personalitatea mea n o să se împace cu cazarma voastră și va protesta? De mult voiam să vă întâlnesc, domnilor! Știu prea bine ce urmăriți: viața în cazarmă, locuințe comune, strictul necesar, ateismul, nevestele să fie ale tuturor, iar copiii ai nimănui. Iată idealul vostru! Și în schimbul unei părticele din acest confort mediocru, pe care mi l asigură felul vostru rațional de a gândi, în schimbul unei bucăți de pâine și al unui acoperiș, îmi pretindeți să renunț cu desăvârșire la personalitatea mea? Dar, să mi fie cu iertare, domnilor, ce vă faceți dacă mi ia cineva nevasta; veți reuși oare să mi înăbușiți într atât personalitatea, încât să nu i crăp țeasta rivalului meu? O să mi răspundeți, desigur, că până atunci voi deveni și eu mai înțelept, dar ce o să spună nevastă mea, dacă se respectă câtuși de puțin, despre un soț atât de cuminte? Doar un asemenea fel de viață este împotriva firii. Ar trebui să vă fie rușine, domnilor!
— De unde cunoști atât de bine psihologia femeilor? exclamă cu satisfacție răutăcioasă omul de nimic.
O clipă m am simțit ispitit să mă reped la el și să l stâlcesc în bătaie. Era un om mărunțel, roșcovan și pistruiat... dar dracu să l ia cu înfățișarea lui cu tot!
— Fii liniștit, n am avut de a face cu nici o femeie, i am răspuns tăios, întorcându mă pentru prima dată spre el.
— Prețioasă informație, dar n ar fi stricat s o formulezi mai politicos, dat fiind că sunt și doamne de față.
În clipa aceea toți s au ridicat pe neașteptate, au început să se foiască, să și caute pălăriile, pregătindu se de plecare. Firește, nu din cauza mea, ci fiindcă se făcuse târziu; totuși, la gândul că nici nu catadicsiseră să mi răspundă, m am simțit copleșit de rușine. M am ridicat și eu brusc.
— Îmi permit să te întreb cum te cheamă, de vreme ce m ai privit cu atâta stăruință, mi se adresă pe neașteptate învățătorul cu un zâmbet perfid.
— Dolgoruki.
— Prințul Dolgoruki?
— Nu, pur și simplu Dolgoruki, fiul fostului iobag Makar Dolgoruki și copilul din flori al fostului meu stăpân, moșierul Versilov. Dar, n aveți grijă, domnilor, nu v am spus acest lucru ca să mă luați numaidecât în brațe și să începeți să plângeți de duioșie, ca niște viței.
Deodată, izbucni o salvă de râsete nerușinate și atât de puternice, încât copilul care adormise în camera vecină se trezi și începu să scâncească. Tremuram tot de furie. Ei își luau rămas bun pe rând de la Dergaciov, apoi ieșeau fără să mi arunce măcar o privire.
— Să mergem, îmi spuse Kraft, punându mi ușor mâna pe braț.
M am apropiat de Dergaciov, i am strâns mâna cu toată puterea și i am scuturat o de câteva ori.
— Să nu mi iei în nume de rău că Kudriumov (roșcovanul acela) a încercat să te jignească în câteva rânduri, se scuză Dergaciov.
Când am ieșit pe ușă împreună cu Kraft, nu mi mai era de fel rușine.
Desigur, astăzi sunt cu totul alt om decât eram pe atunci, dar în seara aceea am luat o la fugă pe scări, lăsându l în urmă pe Kraft, fără să mă sinchisesc de el, și când l am ajuns pe Vasin, l am întrebat cu tonul cel mai firesc, ca și când nu s ar fi întâmplat nimic:
— Mi se pare că dumneavoastră îl cunoașteți pe tatăl meu, pe Versilov, vreau să spun.
— N aș putea spune că l cunosc, îmi răspunse imediat Vasin (dar fără politețea aceea supărător de accentuată pe care se străduiesc s o manifeste, de obicei, față de tine oamenii delicați, atunci când te ai făcut de râs), deși l am întâlnit de câteva ori și l am auzit vorbind.
— Dacă l ați auzit vorbind, înseamnă că l și cunoașteți, fiindcă dumneavoastră sunteți un om deosebit! Ce credeți despre el? Iertați mi această întrebare prea directă, dar țin să vă aflu negreșit părerea. Ceea ce credeți dumneavoastră despre el are o importanță covârșitoare.
— E cam greu de răspuns la această întrebare. Am impresia că este un om care și impune îndatoriri mari și e în stare să le și îndeplinească, fără să țină seama de părerea nimănui.
— Aveți dreptate, e într adevăr un om mândru! Dar este oare și tot atât de cinstit? Spuneți mi, ce credeți despre trecerea lui la catolicism? Ori poate că nici nu știți...
Dacă n aș fi fost atât de tulburat, se înțelege că nu l aș fi copleșit cu asemenea întrebări fără rost pe un om cu care nu vorbisem în viața mea și pe care l cunoșteam doar din auzite. Mă și miram că Vasin nu și dădea, pe cât se pare, seama de purtarea mea nesăbuită!
— Am auzit și eu niște zvonuri, dar nu știu cât temei se poate pune pe ele, îmi răspunse Vasin, la fel de liniștit ca înainte.
— Nici un temei! Sunt niște minciuni sfruntate! Vă închipuiți oare că el e în stare să creadă în Dumnezeu?
— După cum spuneai și dumneata, este un om mândru, și adesea, astfel de oameni sunt înclinați să creadă în Dumnezeu, mai ales când se și cred superiori celorlalți. Mulți oameni puternici simt parcă un fel de nevoie firească de a găsi ceva sau pe cineva căruia să i se închine. Un om puternic se simte uneori apăsat de propria lui forță.
— Știți, ceea ce spuneți mi se pare grozav de adevărat! am exclamat eu din nou. Numai că aș vrea să pricep de ce...
— E foarte limpede: în loc să se închine înaintea oamenilor, îl preferă pe Dumnezeu — firește în mod inconștient — căci astfel se simt mai puțin umiliți. De multe ori, oamenii din această categorie cred din tot sufletul, mai bine zis, doresc din tot sufletul să creadă și de aceea confundă dorința lor cu adevărata credință. Nu rareori însă tocmai aceștia devin până la urmă sceptici. Domnul Versilov are, după părerea mea, o serie de reale calități morale. Mi se pare, în general, un om interesant.
— Vasin, nici nu ți închipui ce bucurie mi ai făcut! am strigat eu. Nu mă mir atât de perspicacitatea dumitale, cât de faptul că dumneata, un om atât de curat și infinit superior mie, poți să mergi cu mine pe stradă și să mi vorbești simplu și politicos, de parcă nu s ar fi întâmplat nimic!
Vasin zâmbi:
— Nu merit atâtea laude și apoi întâmplarea de adineauri nu dovedește decât preferința dumitale exagerată pentru discuțiile abstracte. Se vede că ai izbucnit pentru că ai tăcut și ai frământat prea mult aceste lucruri în sinea dumitale.
— Trei ani de zile am tăcut. De trei ani mă tot pregătesc să spun ce am pe suflet... Sunt convins că, inteligent cum ești, nu mă socotești un prost, deși e cu neputință să se poarte cineva mai prostește, dar ți am făcut impresia unui ticălos!
— A unui ticălos?
— Fără îndoială! Spune, nu mă disprețuiești în fond pentru că am spus că sunt copilul din flori al lui Versilov... Și mai ales fiindcă m am lăudat că sunt fiu de iobag?
— Te zbuciumi prea mult. Dacă găsești că ai spus o prostie, n ai decât să n o mai repeți, doar mai ai cincizeci de ani înaintea dumitale.
— Știu prea bine că ar trebui să fiu foarte rezervat în societate. Nimic nu te pune într o lumină mai urâtă decât să cerșești dragostea oamenilor; după ce am îndrugat acolo vrute și nevrute, acum să mă mai agăț și de gâtul dumitale! Totuși este o deosebire între întâmplarea de acolo și cea de acum. Nu i așa? Dacă ai pricepe această deosebire, dacă ești în stare s o înțelegi, voi binecuvânta această clipă.
Vasin zâmbi din nou:
— Vino pe la mine dacă vrei, spuse el. Are să mi facă plăcere, deși am mult de lucru, sunt foarte ocupat în ultima vreme.
— Adineaori, judecând după înfățișarea dumitale, am tras concluzia că trebuie să fii extrem de dur și de ursuz.
— S ar putea să ai dreptate. Anul trecut, la Luga, am cunoscut o pe sora dumitale, pe Lizaveta Makarovna... Dar iată l pe Kraft; s a oprit și pare să te aștepte. De aici drumurile noastre se despart.
I am strâns cu putere mâna lui Vasin și am alergat să l ajung pe Kraft, care, cât timp vorbisem cu Vasin, mersese înaintea noastră. Am pornit în tăcere spre locuința lui; deocamdată, nici nu voiam, nici nu puteam să vorbesc cu el. Cât despre Kraft, cea mai pronunțată trăsătură de caracter a lui era delicatețea.


CAPITOLUL AL PATRULEA

Deși era funcționar, Kraft îl ajutase înainte vreme pe răposatul Andronikov (în schimbul unei remunerații) la administrarea unor averi particulare de care acesta se ocupa în afara orelor de serviciu. Pentru mine era deosebit de important însuși faptul că datorită legăturilor lui foarte strânse cu Andronikov, Kraft ar fi putut să cunoască multe din lucrurile pe care doream să le aflu. Mai mult, știam de la Maria Ivanovna, soția lui Nikolai Semionovici, la care locuisem ani de a rândul pe vremea când eram la liceu, și care era nepoata preferată a lui Andronikov, crescută chiar de el, că acesta îi dăduse lui Kraft însărcinarea de a mi transmite ceva. De aceea îl și așteptasem cu nerăbdare o lună încheiată.
Kraft avea o locuință mică, alcătuită doar din două încăperi, dar complet separată; cum abia se întorsese din călătorie, nu și luase încă pe nimeni să l slujească. Geamantanul, deși fusese golit, mai zăcea în mijlocul camerei, lucrurile erau împrăștiate pe scaune, iar pe masa de lângă divan se aflau un sac de voiaj și o casetă de călătorie, un revolver și altele. Când intrarăm în casă, Kraft era atât de îngândurat, încât părea să fi uitat cu desăvârșire de prezența mea; nici nu observase poate că tot drumul nu scosesem un cuvânt. Începu imediat să caute ceva, dar, aruncând în treacăt o privire spre oglindă, se opri în fața ei, examinându se îndelung și cu mare atenție. Nu mi a scăpat purtarea lui ciudată (de care mi am amintit mai târziu până în cele mai mici amănunte), deși eram trist, foarte tulburat și incapabil să mă concentrez. O clipă, mi s a năzărit să plec și să mă las păgubaș pentru totdeauna. Și apoi, în fond, ce interes prezenta toată chestiunea pentru mine? Oare nu mă vâram cu bună știre într o încurcătură? Simțeam cum mă cuprinde deznădejdea la gândul că dintr un sentimentalism exagerat îmi irosesc poate energia pe fleacuri în loc s o păstrez pentru rezolvarea problemei vitale care mi stătea în față. Mai ales că întâmplarea de la Dergaciov îmi dovedise din plin incapacitatea mea de a duce la capăt o treabă serioasă.
— Kraft, mai ai de gând să te duci pe la ei? l am întrebat deodată.
El s a întors încet spre mine, ca și cum nu m ar fi înțeles. Mă așezai pe un scaun.
— Iartă i! mi a răspuns Kraft într un târziu.
În primul moment, răspunsul lui mi s a părut, firește, ironic, dar după ce l am privit mai atent, am deslușit pe fața lui o blândețe atât de ciudată și de neașteptată, încât am început să mă și mir de ce mă rugase atât de serios "să i iert". Își luă, în sfârșit, și el un scaun și se așeză lângă mine.
— Deși îmi dau seama că toate pornirile mele izvorăsc poate numai din vanitate și egoism, nu mi ar trece prin gând să mi cer vreodată iertare.
— La urma urmei, nici n ai avea cui, rosti el încet și grav.
De altfel, tot timpul vorbise foarte rar și aproape în șoaptă.
— De fapt, nu mă socotesc vinovat decât față de mine însumi... și asta îmi face chiar plăcere. Te rog să mă ierți, Kraft, că ți îndrug vrute și nevrute. Ia spune, nu cumva faci și dumneata parte din cercul lor? De la început voiam să ți pun această întrebare.
— Nu s nici mai proști, nici mai deștepți decât alții; dar au și ei o scrânteală, ca toți oamenii.
— Toți oamenii sunt oare scrântiți? întrebai eu, întorcându mă deodată spre el, împins de curiozitate.
— Toți oamenii mai acătării sunt cam țicniți în ziua de azi. Numai cei mediocri sau de nimic o duc într o petrecere... La urma urmei, toate astea n au nici o importanță.
În timp ce vorbea, privirea îi era ațintită în gol, sărea de la o idee la alta fără să ducă nici una până la capăt. Ceea ce mă izbea mai mult, era tonul lui abătut.
— Nu cumva și Vasin e de al lor? Doar Vasin e inteligent și respectă anumite principii morale! am exclamat eu.
— Principii morale nu mai există în ziua de azi; au dispărut cu desăvârșire, de parcă nici n ar fi existat vreodată.
— Crezi că nici înainte n au fost?
— Mai bine să vorbim despre altceva, încheie el discuția cu vădită oboseală.
M a impresionat tristețea lui gravă. Rușinat de egoismul meu, am încercat să l imit.
— În epoca noastră, începu de la sine, după ce tăcuse vreo două minute, cu privirea pierdută în gol, în epoca noastră sunt în floare mediocritatea și nepăsarea, cultul inculturii, lenea, incapacitatea și pretenția de a primi totul de a gata. Nimeni nu și mai pune probleme, rar întâlnești un om frământat de o idee.
Se întrerupse câteva clipe, după care continuă să vorbească, în timp ce eu îl ascultam atent.
— În Rusia se taie azi pădurile cu nemiluita, pământul sărăcește din ce în ce, se transformă într o nesfârșită stepă, pregătită anume pentru calmuci. Dacă într o zi s ar ivi un om însuflețit de elan și ar sădi un copac, toată lumea l ar lua în râs: "Îți închipui cumva că ai să apuci să l vezi mare?" Pe de altă parte, pe oamenii cei mai bine intenționați îi preocupă doar ceea ce va fi peste o mie de ani. A pierit cu desăvârșire orice principiu de solidaritate între oameni. Toată lumea trăiește ca într un han, de parcă ar avea de gând să părăsească Rusia chiar mâine. Toți trăiesc numai pentru clipa de față...
— Dă mi voie, Kraft, adineauri spuneai că pe unii "îi preocupă doar ceea ce va fi peste o mie de ani", dar deznădejdea care te cuprinde când te gândești la soarta Rusiei... oare nu i tot o preocupare de aceeași natură?
— Asta este... problema cea mai actuală, singura problemă vitală! spuse el, iritat, și se ridică brusc de pe scaun.
— Ah, da, era cât pe aci să uit! exclamă deodată cu glasul schimbat, privindu mă, nedumerit. Te am poftit la mine cu un scop precis și până acum... te rog din suflet să mă ierți.
Părea rușinat, parcă abia se dezmeticise dintr un vis... Se apropie de masă, scoase o scrisoare din servietă și mi o întinse.
— Iată ce aveam să ți predau. E un document destul de important, începu el cât se poate de serios, pe tonul unui om de afaceri.
Încă mult timp după aceea m a urmărit această amintire, m a mirat capacitatea lui (și încă într un asemenea moment de cumpănă pentru el) de a dovedi atâta interes și devotament pentru treburile altora, de a vorbi despre ele atât de calm și de precis.
— Este o scrisoare a răposatului Stolbeev, pentru a cărui moștenire se judecă Versilov cu prinții Sokolski. Tribunalul se va pronunța foarte curând, și probabil în favoarea lui Versilov, fiindcă legea este de partea lui. Totuși, în această scrisoare particulară, scrisă cu doi ani în urmă, testatorul își exprima voința, mai precis dorința, ca moștenirea să revină mai degrabă prinților Sokolski, decât lui Versilov. În orice caz, argumentele aduse de prinții Sokolski, care atacă testamentul, sunt incontestabil confirmate de această scrisoare. Adversarii lui Versilov ar da oricât pe acest document, deși nu are o importanță juridică hotărâtoare. Alexei Nikanorovici (Andronikov), care se ocupă de procesul lui Versilov, ținea această scrisoare la el, și puțin înainte de moarte mi a dat o în păstrare, poate fiindcă își presimțea sfârșitul și se temea să nu i ajungă hârtiile pe mâini străine. Nu vreau să judec acum intențiile lui Alexei Nikanorovici cu privire la cazul de față, dar recunosc că la moartea lui m am găsit într o dilemă destul de neplăcută; nu știam ce să fac cu documentul, mai ales că procesul se apropia de sfârșit. Dar Maria Ivanovna, căreia Alexandr Nikanorovici i a încredințat, pe cât se pare, multe în viața lui, m a scos din încurcătură: acum trei săptămâni mi a scris, îndemnându mă stăruitor să ți predau numai dumitale documentul, deoarece "după câte știe" aceasta era și intenția lui Andronikov. Iată așadar documentul. Îmi pare foarte bine că am, în sfârșit, prilejul să ți l înmânez.
— Și ce crezi că ar trebui să fac cu scrisoarea? l am întrebat eu, preocupat de vestea aceasta atât de neașteptată. Ce mă sfătuiești?
— Numai dumneata poți hotărî.
— E cu neputință! Trebuie să recunoști că sunt legat de mâini și de picioare! Versilov abia așteaptă această moștenire... Ce i drept, fără ea ar fi pierdut... Și când colo aflu că există un asemenea document!
— Bine, dar el nu există decât aici, între acești patru pereți.
— Vorbești serios? l am întrebat, privindu l drept în ochi.
— Dacă dumneata însuți, care ești în cauză, nu știi ce hotărâre să iei, cum de te aș putea sfătui eu?
— Totuși nici să i dau scrisoarea prințului Sokolski nu pot; ar însemna să spulber toate nădejdile lui Versilov și pe deasupra să apar ca un trădător în ochii lui... pe de altă parte, dacă i aș preda o lui Versilov, aș condamna niște oameni nevinovați la mizerie, iar pe Versilov l aș pune într o situație fără ieșire: va trebui ori să renunțe la moștenire, ori să devină un hoț.
— Exagerezi importanța problemei.
— Aș vrea să știu un lucru: oare acest document e hotărâtor?
— Nu, nu cred, dar eu nu sunt jurist de meserie. Se înțelege că avocatul părții adverse ar ști cum să se folosească de acest document și să l valorifice la maximum. Totuși Alexandr Nikanorovici susținea că scrisoarea nu reprezintă un act concludent din punct de vedere juridic și că nu l ar putea împiedica pe Versilov să câștige procesul. Documentul ridică mai degrabă o problemă de conștiință, ca să zic așa...
— Cu atât mai grav, l am întrerupt eu. De aceea și spun că Versilov se va găsi într o situație nu prea de invidiat.
— La urma urmei n are decât să distrugă documentul, scăpând astfel de orice primejdie.
— Ai vreun temei să presupui că ar fi capabil s o facă? Iată ce vreau să aflu de la dumneata, Kraft. De aceea te am și căutat!
— Cred că în locul lui, oricine ar proceda la fel.
— Chiar și dumneata?
— Cum nu aștept nici o moștenire, nu mi am pus această întrebare.
— Bine, să considerăm deocamdată problema închisă, am zis eu, punând scrisoarea în buzunar. Ascultă Kraft, Maria Ivanovna, care mi a destăinuit multe, m a asigurat că dumneata și numai dumneata ai putea să mi spui adevărul despre ceea ce s a petrecut la Ems, acum un an și jumătate, între Versilov și Ahmakovi. Te am așteptat ca să mi lămurești totul, să luminezi lucrurile, ca soarele. Nici nu bănuiești în ce situație mă găsesc, Kraft. Te implor să mi spui întregul adevăr. De mult voiam să știu ce fel de om este, iar acum e mai necesar ca oricând să mă dumeresc!
— Mă mir de ce nu ți a povestit chiar Maria Ivanovna, fiindcă ea era în măsură să știe totul de la răposatul Andronikov și desigur trebuie să fie mai bine informată decât mine.
— După câte mi a spus Maria Ivanovna, nici Andronikov însuși nu reușise să se lămurească pe deplin. Povestea e atât de încâlcită, încât s ar părea că nimeni nu e stare s o descurce. Nici dracu nu i dă de rost! Știu însă că pe atunci te aflai și dumneata la Ems...
— N am stat acolo decât puțină vreme, dar ceea ce am apucat să aflu sunt gata să ți împărtășesc și dumitale; mă întreb însă dacă te vei mulțumi cu atât... N am de gând să redau cuvânt cu cuvânt relatarea lui, ci mă voi rezuma doar la esențial.
Cu un an și jumătate în urmă, Versilov, devenind, datorită bătrânului prinț Sokolski, prietenul familiei Ahrnakov (pe atunci se aflau cu toții în străinătate, la Ems), se bucura de mare trecere în primul rând la generalul Ahmakov, un om în floarea vârstei, care izbutise însă în cei trei ani de căsnicie să toace la cărți considerabila zestre a soției lui, Katerina Nikolaevna, și care, din pricina unei vieți dezordonate, avusese un atac timpuriu de apoplexie. Când își revenise, plecase în străinătate să și petreacă convalescența, stabilindu se la Ems, de dragul fiicei lui din prima căsătorie, o fată bolnăvicioasă, de vreo șaptesprezece ani, suferindă de piept și, pe cât se spune, extraordinar de frumoasă și tot pe atât de visătoare. Fata n avea zestre, dar familia își punea nădejdea în generozitatea nedezmințită a bătrânului prinț. Katerina Nikolaevna era, după spusele tuturor, o adevărată mamă pentru fiica ei vitregă. Dar, în mod inexplicabil, tânăra fată se lăsă fermecată de Versilov, care pe vremea aceea ținea, după expresia lui Kraft, niște "predici exaltate". El propovăduia un nou fel de viață, descoperindu și "o irezistibilă vocație religioasă" — după caracterizarea originală, poate și puțin ironică a lui Andronikov, care mi a ajuns și mie la ureche. Dar, curios lucru, în scurtă vreme a ajuns să stârnească antipatia tuturor. Generalul se și temea de el; Kraft era oarecum înclinat să dea crezare zvonului că Versilov izbutise să i vâre în cap soțului bolnav că soția lui, Katerina Nikolevna, n ar fi indiferentă față de tânărul prinț Sokolski (care lipsea de la Ems, fiind plecat într o călătorie la Paris). Dar și în această împrejurare, Versilov, "după obiceiul lui", nu procedase deschis, ci prin aluzii, iscodiri și tot felul de tertipuri în care "e mare meșter", după expresia lui Kraft. Acesta ținea să sublimeze, fapt pe care trebuie să l arăt, că îl socotește mai degrabă un șarlatan și un intrigant înnăscut, decât un om stăpânit de o idee înălțătoare sau măcar originală. Ce i drept, mai aflasem însă și de la alții că Versilov, care la început avusese o influență covârșitoare asupra Katerinei Nikolaevna, ajunsese pe nesimțite la o ruptură definitivă cu ea. Cum s a produs această schimbare, n a putut nici Kraft să mi explice, dar toată lumea confirma că prietenia lor se preschimbase într o ură reciprocă. Și apoi a mai intervenit o întâmplare cu totul neprevăzuă: fiica vitregă a Katerinei Nikolaevna s a îndrăgostit de Versilov, care pesemne o cucerise fie prin purtarea lui neobișnuită, fie prin elocvența lui exaltată, fie prin dracu știe ce, că eu nu mă pricep la de alde astea; fapt este că, într un timp, Versilov își petrecea toată ziua în tovărășia acestei făpturi bolnăvicioase. În cele din urmă, tânăra fată i a declarat pe neașteptate tatălui ei că vrea să se mărite cu Versilov. Toată lumea mi a confirmat că într adevăr așa s au petrecut lucrurile: și Kraft, și Andronikov, și Maria Ivanovna, până și Tatiana Pavlovna a scăpat într o zi o vorbă despre asta. Se mai susținea că Versilov nu numai că dorea această căsătorie, dar stăruia să se încheie și că aceste două făpturi atât de deosebite, bătrânul și fetița, luaseră hotărârea de comun acord. Intenția lor l a înspăimântat însă pe tatăl fetei; pe măsură ce se îndepărta de Katerina Nikolaevna, pe care o iubise foarte mult pe vremuri, generalul începuse s o divinizeze aproape pe fiică sa, mai cu seamă după atacul de apoplexie. Dar cu mai multă îndârjire decât oricine se împotrivea Katerina Nikolaevna, care nici nu putea concepe o asemenea căsătorie. S a iscat un lanț întreg de ciocniri familiale, de certuri, de supărări, într un cuvânt s a ajuns la o situație extrem de încordată și penibilă, asupra căreia se păstra însă tăcere. Până la urmă, văzând încăpățânarea fetei îndrăgostite și "fanatizate" de Versilov (după expresia lui Kraft), tatăl era gata să cedeze, dar Katerina Nikolaevna continua să se opună cu o ură neîmpăcată. De aici se și trage toată încurcătura pe care nimeni nu reușește s o descurce. Totuși Kraft, pornind de la fapte, trage următoarea concluzie, care nu i însă decât o presupunere.
Cică Versilov ar fi reușit să i sugereze fetei, după obișnuita sa manieră, pe cât de perfidă, pe atât de infailibilă, că mama ei vitregă, Katerina Nikolaevna, nu și dă consimțământul numai fiindcă ea însăși e îndrăgostită de el și că de multă vreme îl chinuiește cu gelozia ei, îl urmărește, țese intrigi, că o dată i a și făcu o declarație fățișă de dragoste și că acum ar fi gata să l ardă pe rug fiindcă a îndrăznit să iubească o altă femeie. Pe scurt, cam așa trebuie să fi procedat. Dar infamia cea mai mare e că ar fi făcut și tatălui fetei "o aluzie" la "infidelitatea" soției lui, dându i a înțelege că prințul nu reprezenta decât un capriciu. Se înțelege că viața întregii familii s a prefăcut într un iad. După altă versiune, Katerina Nikolaevna, care își iubea mult fiica vitregă, era disperată, știindu se ponegrită în ochii ei, ca să nu mai vorbim de relațiile încordate cu soțul bolnav. Dar mai există și altă versiune, căreia, din păcate, îi dădea crezare și Kraft, ca și mine de altfel, deoarece o cunoșteam mai demult. Unii pretindeau (și după cât se spune, Andronikov o știa chiar de la Katerina Nikolaevna) că dimpotrivă, înainte de a se fi îndrăgostit tânăra fată de el, Versilov încercase s o cucerească pe Katerina Nikolaevna, care, deși îi arătase oarecare prietenie, fiind într o vreme chiar fermecată de el, fără să i acorde însă vreodată încredere deplină sau să se lase convinsă de el, îl respinsese cu o ură neînchipuită, ba îl și batjocorise cumplit. De atunci, a rupt orice legătură personală cu el, sub pretextul că Versilov, scontând sfârșitul apropiat al soțului ei în urma unui nou atac de apoplexie, îi propusese pe față să devină soția lui. Pesemne, de aceea ura Katerinei Nikolaevna nu mai cunoscu margini, când această femeie se încredință că Versilov căuta să obțină prin toate mijloacele mâna fiicei ei. Maria Ivanovna, care mi a povestit la Moscova această istorie, dădea crezare ambelor versiuni, socotind toate zvonurile întemeiate: ea susținea cu tărie, că o ipoteză n o exclude pe cealaltă, ci mai degrabă ele se întregesc, ajungând la un fel de haine dans l'amour , de dușmănie reciprocă stârnită de sentimentul dragostei neîmpărtășite și așa mai departe; într un cuvânt, era o intrigă cel puțin tot atât de încâlcită ca într un roman de aventuri, nedemnă de un om serios, cu bun simț, și, la drept vorbind, o adevărată ticăloșie. Dar însăși Maria Ivanovna avea din copilărie capul împuiat cu romane pe care și acum le mai citea zi și noapte, ceea ce n o împiedica să fie o femeie admirabilă. Din toate acestea reieșea limpede că Versilov era o canalie, un mincinos și un intrigant, care urzise o ticăloșie cât se poate de murdară, și pe deasupra cu un sfârșit într adevăr tragic; biata fată, sooasă din minți, s a otrăvit, după cum se spune, cu chibrituri de fosfor; de altfel nu știu până în ziua de azi dacă acest ultim zvon e adevărat; în orice caz, familia s a străduit din răsputeri să l spulbere. Fapt e că, înainte de a muri, fata zăcuse două săptămâni. Așadar, sinuciderea poate fi pusă la îndoială, totuși Kraft era convins că așa se întâmplase. Curând muri și tatăl fetei, probabil de inimă rea, în urma unui al doilea atac de apoplexie, survenit însă peste trei luni. După înmormântarea fetei, tânărul prinț Sokolski, care se întorsese de la Paris, întâlnindu l pe Versilov în parcul de la Ems, l a pălmuit în public, fără ca acesta să l provoace la duel; dimpotrivă, chiar a doua zi a apărut pe promenadă, ca și cum nimic nu s ar fi întâmplat. De atunci, toată lumea îl ocolea, atât în străinătate cât și la Petersburg. Ce i drept, Versilov mai păstra anumite relații, dar în cu totul alte cercuri. Cunoștințele lui din aristocrație îl socoteau vinovat, deși aproape nimeni nu aflase amănunte; se știa doar despre moartea romantică a fetei și despre palma primită în public. Ceva mai informate nu erau decât vreo două, trei persoane; cele mai multe amănunte aflase răposatul Andronikov, care avea vechi relații de afaceri cu familia Ahmakov și, datorită unei anumite întâmplări, îndeosebi cu Katerina Nikolaevna. Dar Andronikov păstrase aceste taine până și față de familia sa, dezvăluindu se doar în parte lui Kraft și Mariei Ivanovna, atunci când fusese silit de împrejurări.
— Acum este la ordinea zilei un anumit document de care doamna Ahmakova se teme îngrozitor, conchise Kraft.
Și iată ce mi a comunicat el în această privință.
Pe vremea când bătrânul prinț Sokalski, în urma atacului de nervi, își petrecea convalescența în străinătate, fiică sa, Katerina Nikolaevna, făcuse imprudența să i scrie în mare taină lui Andronikov (în care avea o încredere desăvârșită) o anumită scrisoare extrem de compromițătoare. Pe atunci, se spunea că bătrânul prinț începuse deodată să cheltuiască într adevăr nebunește, aruncând aproape banii pe fereastră. Cumpăra în străinătate lucruri cu totul inutile, dar foarte scumpe, bunăoară tablouri, porțelanuri; dăruia sume mari oricui, făcea donații importante, Dumnezeu știe pentru ce, până și celor mai diferite instituții de acolo; fusese chiar pe punctul de a cumpăra de la un nobil rus, un fel de pierde vară risipitor, la un preț exorbitant, o moșie părăginită și încărcată de ipoteci, fără să o fi văzut măcar; și pe deasupra se pare că i venise ideea năstrușnică de a se însura. Văzând toate acestea, Katerina Nikolaevna, care nu l părăsise o clipă pe tatăl ei în timpul bolii, socoti necesar să i scrie lui Andronikov, în calitate de jurist și de "vechi prieten", cerându i un sfat. Îl întreba: "Dacă există motive legale pentru a l declara pe prinț iresponsabil, sau a l pune sub interdicție, și în caz că o asemenea acțiune este posibilă, cum ar fi mai nimerit să se procedeze ca să se evite un scandal, așa încât nimeni să nu poată ridica vreo acuzație și totodată să fie cruțate sentimentele tatăului ei ș.a.m.d., ș.a.m.d." Se spune că Andronikov ar fi sfătuit o încă de la început să renunțe la această intenție, iar mai târziu, după ce prințul se însănătoșise pe deplin, totul căzuse baltă; totuși scrisoarea rămăsese la Andronikov. La moartea acestuia, Katerina Nikolaevna își aduse deodată aminte de scrisoare: dacă ar fi găsită printre hârtiile răposatului și ar cădea în mâna bătrânului prinț, nu încape vreo îndoială că acesta ar dezmoșteni o și nu i ar mai da nici un ban, cât ar trăi. Gândul că propria lui fiică nu l crede în toate mințile și că la un moment dat voise să l declare iresponsabil l ar fi preschimbat dintr un miel într o fiară. Fiind văduvă și fără nici o avere, deoarece soțul îi tocase toată zestrea la cărți, nu se putea bizui decât pe tatăl ei, de la care spera să primească o nouă zestre, la fel de frumoasă ca și prima.
Despre soarta scrisorii Kraft nu aflase mai nimic, dar îl cunoștea bine pe Andronikov și știa că acesta "nu distrugea niciodată o hârtie străină" și apoi, find un om cu vederi largi, avea și o "conștiință largă". (M a și mirat atunci părerea extrem de obiectivă a lui Kraft, deoarece știam cât de mult îl iubise și l respectase pe Andronikov.) În orice caz, Kraft era convins că documentul compromițător ar fi încăput pe mâna lui Versilov, datorită prieteniei lui cu văduva și cu fiicele lui Andronikov. Nu încăpea îndoială că ele îi predaseră imediat lui Versilov toate hârtiile răposatului. Kraft mai știa că și Katerina Nikolaevna bănuia că scrisoarea se afla în mâna lui Versilov, ceea ce o înspăimânta, socotind că Versilov e în stare să o dea oricând bătrânului prinț; de aceea, cum se întoarse din străinătate, căutase scrisoarea la Petersburg, la familia Andronikov, și continua s o caute, deoarece tot mai trăgea nădejde că poate scrisoarea nu ajunsese la Versilov. Și în cele din urmă plecase numai în acest scop la Moscova, unde o implorase pe Maria Ivanovna să scotocească printre hârtiile rămase la ea. Despre existența Mariei Ivanovna și despre relațiile ei cu răposatul Andronikov, Katerina Nikolaevna aflase abia de curând, după întoarcerea din străinătate.
— Crezi că n a găsit o la Maria Ivanovna? am întrebat eu, ca să mi verific o anumită presupunere.
— De vreme ce Maria Ivanovna nu ți a destăinuit nimic nici dumitale, se vede că scrisoarea nu era la ea.
— Presupui așadar că documentul e în mâna lui Versilov?
— E ipoteza cea mai verosimilă. Dar știu eu? Câte nu se pot întâmpla? îngăimă el cu vădită oboseală.
N am mai stăruit cu întrebările; și apoi ce rost ar mai fi avut? Doar izbutisem să lămuresc tot ce era important pentru mine, în ciuda situației atât de încâlcite și de penibile; temerile mele fuseseră confirmate.
— Am impresia că aiurez sau că visez, am încheiat eu profund mâhnit, luându mi pălăria.
— Precum văd, ții foarte mult la omul acesta! spuse Kraft. În clipa aceea pe fața lui era întipărită o adâncă și sinceră compătimire.
— Va să zică, nu m a înșelat presimțirea că nici dumneata n ai să mă poți lămuri pe deplin. Nu mi a mai rămas decât o singură nădejde: Ahmakova. Pe ea mă și bizuisem de la bun început. S ar putea să mă duc la ea, dar s ar putea și să nu mă duc.
Kraft mă privi cu oarecare nedumerire.
— Rămâi cu bine, Kraft. Ce rost are să te vâri în sufletul unor oameni care nici nu vor să știe de tine. Ce zici, oare n ar fi mai bine să i las pe toți în plata Domnului?
— Și unde să te duci după aceea? mă întrebă el destul de aspru, fără să mă privească.
— Am să mă retrag în carapacea mea! Am să rup toate punțile și am să mă închid în mine!
— Nu cumva te îmbie să pleci în America?
— În America? Nici gând. Am să mă refugiez în mine însumi! În asta și constă de altfel "ideea mea", i am declarat solemn.
Kraft îmi aruncă o privire curioasă.
— Dar ai oare o asemenea "carapace"?
— Am. La revedere, Kraft; îți mulțumesc și mi pare rău că te am obosit! În locul dumitale, când mai ai și o astfel de părere despre Rusia, i aș da dracului pe toți. Le aș spune: lăsați mă în pace, vedeți vă de intrigile voastre, mâncați vă între voi — puțin îmi pasă!
— Mai stai puțin, spuse el pe neașteptate, după ce mă petrecuse până la ușă.
Deși mi s a părut ciudat, m am întors și m am așezat din nou. Kraft și a tras un scaun în fața mea. Ne zâmbeam, stingheriți. Parcă retrăiesc și acum întreaga scenă. Îmi amintesc foarte bine că purtarea lui mi s a părut destul de ciudată.
— Știi, Kraft, ce mi place îndeosebi la dumneata? Faptul că ești un om atât de politicos, i am mărturisit eu pe neașteptate.
— Oare?
— Mai ales fiindcă eu izbutesc foarte rar să fiu politicos, deși mă străduiesc din răsputeri... Dar, cine știe, poate că e mai bine să jignești oamenii; scapi cel puțin de nefericita obligație de a i iubi.
— Ce oră din zi îți place mai mult? mă întrebă el, de unde înțelesei că nu mă ascultase.
— Ce oră din zi? Nu știu. În orice caz, asfințitul nu mi place.
— Așa? rosti el apăsat, cu o curiozitate aparte, apoi căzu iar pe gânduri.
— Intenționezi să pleci iar din Petersburg?
— Da... plec.
— Curând?
— Curând.
— Și ca să călătorești până la Vilno ai nevoie de revolver? l am întrebat eu fără nici un gând ascuns, așa, într o doară, fiindcă dădusem tocmai cu ochii de revolver și tot nu știam despre ce să vorbesc.
El se întoarse și se uită stăruitor la revolver.
— Nu, îl port cu mine din obișnuință.
— Dacă eu aș avea un revolver, l aș ține sub cheie, căci prea e ispititor, zău așa. Știi, nu prea cred într o așa zisă epidemie de sinucideri, dar dacă îl ai tot timpul în fața ochilor, sunt clipe când într adevăr te poate ispiti.
— Nu mai vorbi așa, spuse el și se ridică brusc de pe scaun.
— Nu m am referit la mine, am adăugat, ridicându mă la rândul meu. Eu nu l aș folosi în nici un caz. Dacă mi ar fi date trei vieți, tot nu mi ar ajunge.
— Atunci trăiește cât mai mult, exclamă el aproape fără voie.
Îmi zâmbi distrat și, lucru ciudat, porni direct spre antreu, ca și când ar fi vrut să scape de mine, firește, fără să și dea seama de ceea ce face.
— Îți urez succes în toate, Kraft, îi spusei în clipa când coboram scara.
— N ar fi rău, răspunse el hotărât.
— Să ne vedem cu bine.
— Nici asta n ar fi rău.
Îmi amintesc și acum privirea cu care m a petrecut.
Așadar, acesta era omul pe care de ani de zile doream cu înfrigurare să l întâlnesc! Dar ce anume așteptam de la el, ce destăinuiri uluitoare?
Când am ieșit de la Kraft, mi era o foame cumplită, se înserase și, de altfel, nici nu prânzisem încă. Chiar acolo, în Petersburgskaia Storona, am intrat într o cârciumioară de pe Bulevardul Bolșoi, hotărât să nu cheltuiesc decât douăzeci, cel mult douăzeci și cinci de copeici — sumă pe care atunci nu mi aș fi îngăduit s o depășesc cu nici un chip. Am cerut o supă și îmi amintesc că, după ce am mâncat o, m am așezat lângă fereastră și am început să privesc afară. Încăperea era ticsită de oameni; mirosea a grăsime arsă, a șervețele soioase și a tutun. Eram dezgustat. Deasupra capului meu, o privighetoare mută și tristă părea că meditează, în timp ce bătea cu ciocul în fundul coliviei. În sala de biliard de alături era zarvă mare, dar eu mă cufundasem în gândurile mele. Asfințitul (de ce s o fi mirat Kraft când i am spus că nu mi place asfințitul?) îmi stârnea niște senzații noi și neașteptate, ba chiar nepotrivite pentru un asemenea loc. Aveam parcă tot timpul înaintea ochilor chipul blând al mamei, privirea ei duioasă, care de o lună întreagă mă cerceta cu atâta sfială. În ultima vreme eram foarte obraznic acasă. Și mai ales cu ea; de fapt, aș fi vrut să l reped pe Versilov, dar, fiindcă nu îndrăzneam, după urâtul meu obicei, o chinuiam pe ea. Ajunsese chiar să i fie frică de mine: adesea îmi arunca o privire rugătoare în clipa când intra pe ușă Andrei Petrovici, de teamă să nu izbucnesc... Oricât s ar părea de ciudat, abia atunci, la cârciumă, m a pus pe gânduri faptul că, în timp ce Versilov mă tutuia, mama îmi spunea dumneata. Și înainte mă mirase această deosebire, care nu era în favoarea ei, dar de astă dată m a izbit parcă mai tare, stârnindu mi tot felul de gânduri, care de care mai ciudate. Am stat multă vreme nemișcat, până se înnopta de a binelea. Îmi venise în minte și sora mea...
Era o clipă de grea cumpănă pentru mine. Trebuia să mă hotărăsc cu orice preț! Dar eram oare în stare să iau o hotărâre? De ce îmi venea atât de greu să rup cu niște oameni care nu țineau de fel la mine? Dar ce să fac cu mama și cu soră mea? Pe ele nu voiam să le părăsesc cu nici un preț, orice avea să urmeze.
Trebuia să mărturisesc că apariția de o clipă a lui Versilov în frageda mea copilărie a fost impulsul fatal care a trezit în minte conștiința de om. Daca nu l aș fi întâlnit atunci, mintea mea, felul de a gândi și soarta mea ar fi fost cu totul altele, chiar în ciuda firii mele hărăzite de providență, de care n aș fi scăpat.
Acum se dovedea însă că omul acesta nu exista decât în închipuirea mea, că era doar un vis de copil. Eu îl plăsmuisem în mintea mea într un anumit fel, dar realitatea îmi dezvăluise un cu totul alt om, infinit mai prejos decât mi l imaginasem. Eu venisem la un om cu sufletul curat și nu la acesta. De ce oare l am îndrăgit o dată pentru totdeauna din acea unică clipă în care îmi apăruse în copilărie? Trebuia să smulg din sufletul meu acest "pentru totdeauna"? Într o zi, dacă se va ivi prilejul, voi descrie prima noastră întâlnire: pentru oricine ar fi fost o mică întâmplare cu totul neînsemnată, la mine însă a luat proporții piramidale. Am început să construiesc această piramidă încă în pătuțul meu de copil, când, înainte de a adormi, eram în stare să plâng și să visez ceasuri întregi, fără să știu nici eu de ce. Poate fiindcă eram părăsit de toți? Poate fiindcă mă simțeam năpăstuit? Dar nu fusesem năpăstuit decât în cei doi ani petrecuți la pensionul Touchard, unde mă dusese el atunci, înainte de a dispărea pentru totdeauna. Mai târziu nu m a mai năpăstuit nimeni, dimpotrivă, eu însumi îi priveam de sus pe colegii mei. Și apoi, nu pot suferi văicărelile de orfan care și plânge singur de milă! Nu mi pot închipui spectacol mai dezgustător decât atunci când un orfan, un bastard sau vreun altfel de copil părăsit, în general, toate aceste făpturi de nimic, care nu mi inspiră nici un pic de milă, se prezintă solemn în fața onoratului public și încep să se jelească și să predice: "Iată unde am ajuns din pricina unor suflete haine!" Aș stâlci în bătăi asemenea orfani. Nici unul dintre acești mizerabili crescuți din mila publică nu pricepe că este de zece ori mai demn să taci, decât să te lamentezi, să te înjosești, văitându te. Iar dacă ai catadicsit să te dai în spectacol, atunci trage consecințele, bastardule! Iată părerea mea!
Și caraghios nu e atât faptul că visele mele din "pătuțul de copil" se învârteau numai în jurul lui, ci mai ales că am venit acum la Petersburg tot de dragul acestui om născocit de mine, aproape uitându mi de țelul esențial. Am venit pentru a l ajuta să spulbere clevetirile, să și nimicească dușmanii. Documentul despre care vorbea Kraft, adică scrisoarea acelei femei către Andronikov, de care ea se temea atât, fiindcă i putea distruge viitorul, condamnând o la sărăcie — scrisoarea pe care ea o credea la Versilov — nu era la el, ci la mine, cusută în buzunarul meu de la piept! Eu singur o cususem și nimeni pe lume nu știa că se află acolo. Romanțioasa Maria Ivanovna, care avusese documentul "în păstrare", mi l dăduse mie și nu altcuiva, numai fiindcă așa găsise cu cale și nu mă simt dator să explic motivele care au determinat o: totuși, poate că într o zi, când se va ivi prilejul, voi vorbi despre ele; dar, trezindu mă deodată cu asemenea armă în mână, firește că nu am putut rezista ispitei de a pleca la Petersburg. Se înțelege, aveam intenția să i ajut din umbră acestui om, fără să mă umflu în pene și fără să mi pierd capul, nu așteptam nici laude de la el, nici îmbrățișări și niciodată, niciodată nu m aș fi înjosit să i cer socoteală! Și apoi, era oare vina lui că l îndrăgisem și mi creasem din el un ideal fantasmagoric? Poate că nici nu l iubeam cu adevărat! Felul lui original de a gândi, caracterul lui ciudat, toată urzeala de intrigi și aventuri, chiar legătura lui cu mama nu mă mai puteau apropia de el, acum când fantoșa plămădită de fantezia mea se spulberase și când mă îndoiam că l voi mai putea iubi vreodată. Așa stând lucrurile, mă întrebam ce mă ținea totuși legat, de ce nu izbuteam să mă desprind de el? La urma urmei, de vină era numai prostia mea.
Cum le pretind altora să fie cinstiți, trebuie să fiu și eu, de aceea mă simt dator să recunosc că documentul pe care l țineam ascuns în buzunar nu mi stârnea numai dorința pătimașă să sar în ajutorul lui Versilov. Acum îmi dau seama prea bine de acest lucru, dar pe atunci roșeam numai la gândul că ar putea să fie așa. Îmi apărea mereu înaintea ochilor femeia aceea, doamna orgolioasă din înalta societate, cu care aveam să mă întâlnesc față în față: mă va disprețui, își va bate joc de mine ca de un șoarece, fără să bănuiască măcar că soarta ei stă în mâinile mele. Perspectiva aceasta mă îmbătase încă de la Moscova, și mai cu seamă în tren, pe când veneam încoace, lucru pe care l am mărturisit și mai înainte. Da, o uram pe femeia aceasta și totuși începusem s o iubesc, fiindcă avea să devină victima mea; iată adevărul, iată ce simțeam în realitate. Însă o naivitate atât de copilărească nu era de așteptat nici măcar de la unul ca mine. Aceasta simțeam, sau mai bine zis aceasta îmi trecea prin minte în timp ce ședeam la cârciumă, sub colivia privighetorii, atunci când m am hotărât să rup definitiv cu ei, chiar în aceeași seară. Deodată, amintirea recentei întâlniri cu femeia aceea a făcut să mi năvălească tot sângele în obraz. Rușinoasă întâlnire! Dar mai rușinoasă și mai stupidă era reacția mea, care dădea în vileag o totală incapacitate de a duce un lucru până la capăt. Se dovedise că până și cea mai ieftină momeală mă poate duce la ispită, îmi spuneam eu atunci, cu toate că abia îi declarasem lui Kraft că am un refugiu, o carapace, un țel, și că nu mi ar ajunge nici trei vieți. Cu câtă mândrie declarasem toate acestea! Că mi am abandonat ideea și că m am vârât în treburile lui Versilov, încă ar mai fi de înțeles, dar că dau din colț în colț ca un iepure speriat și că orice fleac mă abate din drum, dovedește, desigur, că sunt un mare neghiob. Cine dracu m a pus să mă duc la Dergaciov și să mă dau în spectacol, îndrugând vrute și nevrute, când știam bine că nu sunt în stare să leg nici două vorbe ca lumea, cu rost, și că cel mai cuminte lucru ar fi fost să tac? M am pus în situația ca un oarecare Vasin să mă mângâie, spunându mi: "Mai ai încă cincizeci de ani înaintea dumitale, deci nu ți face inimă rea". Recunosc, argumentul e cât se poate de just și face cinste inteligenței sale incontestabile; e just în primul rând fiindcă e cel mai simplu, iar lucrurile cele mai simple nu le înțelegi decât la sfârșit, după ce ai epuizat toate soluțiile, atât pe cele mai înțelepte, cât și pe cele mai stupide; argumentul lui Vasin îl cunoșteam însă cu mult înainte de a l auzi din gura lui. Ajunsesem la el încă cu trei ani în urmă; mai mult, face chiar parte integrantă din "ideea mea". Iată gândurile care mă frământau în timp ce mă găseam în cârciumă.
Seara, pe la ora opt, când am ajuns, în sfârșit, la cazarma Regimentului Semionovski, istovit de drum și de gânduri, mi era lehamite de toate. Se întunecase de a binelea și vremea se schimbase, aerul era uscat, în schimb îmi bătea în spate vântul acela nesuferit, viclean și tăios, care bântuie la Petersburg, stârnind vârtejuri uriașe de praf și de nisip. Nu întâlneam decât oameni nevoiași, posomorâți, care se grăbeau să ajungă în cămăruța lor sărăcăcioasă, după o zi de muncă și de zbucium. Fiecare avea întipărit pe față un necaz al lui, dar în toată această mulțime nu simțeai nici un gând comun care ar fi putut s o unească! Avea dreptate Kraft: fiecare merge pe drumul său. Am întâlnit un băiețaș atât de mititel, încât te și întrebai ce căuta singur pe stradă la ora aceea târzie; se rătăcise pesemne; o femeie simplă s a oprit o clipă, a intrat în vorbă cu el, dar cum n a înțeles ce spune, a ridicat din umeri și și a văzut de drum, lăsându l singur în întuneric. Am dat și eu să mă apropii de el, însă copilul s a speriat și a luat o la fugă. Când am ajuns lângă casă, eram ferm hotărât să nu mă duc niciodată la Vasin. În timp ce urcam scările, m a cuprins deodată o dorință nespusă să i găsesc pe ai mei singuri, fără Versilov, pentru ca în lipsa lui să apuc să spun o vorbă bună mamei sau surorii mele dragi, cu care nu schimbasem aproape nici un cuvânt de o lună, de când locuiam împreună, întâmplarea a făcut ca într adevăr Versilov să nu fie acasă...
Și pentru că veni vorba de Versilov, înainte de a introduce acest "nou personaj" pe scena "însemnărilor mele", voi reda pe scurt datele lui personale, care, de altfel, nu sunt concludente. Le semnalez doar pentru ca cititorul să înțeleagă mai bine cele ce urmează, și o fac de la început, fiindcă mai târziu nu știu unde și ar găsi locul.
Versilov a făcut studii universitare, dar apoi a intrat ca ofițer de cavalerie într un regiment de gardă. Mai târziu s a căsătorit cu Fanariotova și și a dat demisia din armată. A călătorit prin străinătate, iar când s a întors, s a stabilit la Moscova, unde ducea o viață mondenă. După moartea soției s a mutat la țară. Aici interveni episodul cu maică mea. Apoi a locuit vreme îndelungată undeva în Sud. În timpul Războiului din Crimeea a intrat din nou în armată, dar n a ajuns pe front și n a luat parte la nici o luptă. La terminarea războiului, și a dat din nou demisia și a plecat în străinătate, de astă dată cu maică mea, pe care a lăsat o, de altfel, la Königsberg. Biata de ea îmi povestea câteodată cu groază, clătinând din cap, cum a trăit acolo șase luni încheiate singură, singurică, pierdută între străini, fără să știe limba, iar către sfârșit și fără un ban, mai având pe deasupra și grija soră mi, care era încă mică de tot. Până la urmă a venit Tatiana Pavlovna s o ia și a adus o înapoi în țară, undeva în gubernia Nijni Novgorod. Mai târziu, Versilov a făcut parte din prima serie de mijlocitori de pace care arbitrau în conflictele dintre moșieri și țărani. După cât se spune, și a îndeplinit de minune această funcție; totuși a părăsit o curând; stabilindu se la Petersburg, a început să preia procese civile. Andronikov îl socotise totdeauna foarte capabil, îi purtase un mare respect, dar obișnuia să spună că nu i înțelege caracterul. Pe urmă, Versilov se lăsă și de asta, plecă din nou în străinătate, unde rămase vreme mai îndelungată, vreo câțiva ani. Între timp, intră în relații foarte strânse cu bătrânul prinț Sokolski. În toată această perioadă, situația lui financiară s a schimbat radical de două, trei ori: când sărăcea în ultimul hal, când își revenea, îmbogățindu se peste noapte.
Ajungând cu însemnările la acest punct, mă văd nevoit să vorbesc și despre "ideea mea". De altfel, e pentru prima dată că o formulez de când a luat naștere în capul meu. M am hotărât s o dezvălui, ca să zic așa, cititorului, tot pentru a l ajuta să înțeleagă ceea ce voi relata mai departe. La drept vorbind, nu numai cititorul, dar până și eu, ca autor, mă lovesc de greutăți și încep să mă încurc atunci când vreau să mi explic faptele, fără să fi lămurit în prealabil motivele care m au îndemnat și m au hotărât să le săvârșesc. Adoptând din nepricepere un "stil eliptic", s ar putea crede că am vrut să folosesc unul din acele "tertipuri" scriitoricești de care eu însumi am râs mai înainte. Acum însă, când intru în miezul romanului pe care l am trăit la Petersburg, plin de atâtea peripeții rușinoase, găsesc necesară această introducere. Þin să spun că nu de dragul "eleganței stilistice" am trecut până acum sub tăcere esențialul, ci fiindcă am fost silit de însăși natura problemei, mai bine zis de dificultatea de a o expune; chiar și astăzi, când toate au rămas în trecut, trebuie să mi calc pe inimă ca să vorbesc despre "ideea" mea. Unde mai pui că, desigur, sunt dator s o expun în forma ei inițială, cu alte cuvinte să arăt cum mi s a conturat în minte și cum o concepeam pe atunci, ceea ce mă pune în fața unor noi greutăți. Există lucruri aproape imposibil de povestit. Tocmai ideile cele mai simple, cele mai limpezi sunt mai greu de înțeles. Dacă, bunăoară, Columb, înainte de a descoperi America, și ar fi împărtășit ideea altora, sunt convins că i ar fi trebuit foarte mult timp ca să i facă să o înțeleagă. Dovadă că nici n a fost înțeles. Când spun asta, nici prin gând nu mi trece să mă compar cu Columb, și dacă i s ar năzări cuiva să mă bănuiască de o asemenea intenție, n are decât: rușinea va cădea asupră i.


CAPITOLUL AL CINCILEA

Să devin un Rotschild — asta era ideea mea. Îl poftesc pe cititor să și păstreze calmul și seriozitatea.
Repet: să devin un Rotschild, adică să ajung tot atât de bogat ca el, nu un simplu bogătaș, ci unul de talia lui Rotschild. Iată ideea mea! De ce, cum și în ce scop, asta se va vedea mai târziu. Mai întâi vreau să demonstrez că țelul meu avea să fie atins cu o certitudine matematică.
Nimic mai simplu, tot secretul constă în două cuvinte: perseverență și continuitate.
Am mai auzit asta, mi se poate obiecta, nu e o noutate! În Germania fiecare Vater repetă aceste precepte odraslelor sale. Totuși, Rotschild al dumitale (e vorba de răposatul James Rotschild de la Paris) a fost un exemplar unic, pe când capi de familie germani sunt cu milioanele.
La aceasta aș răspunde:
— Oricât ați pretinde că nu este o noutate, am să vă demonstrez că vă înșelați. Recunosc, într o privință aveți dreptate: când am afirmat că nu este "nimic mai ușor", am uitat să adaug "și nimic mai greu". Toate religiile și toate concepțiile etice din lume se reduc la un principiu: "Să iubești virtutea și să te ferești de viciu". S ar părea că nu i nimic mai simplu, nu i așa? Dar ia încercați să fiți virtuoși măcar o dată și să vă dezbărați măcar de unul dintre viciile voastre: să vedem dacă vă vine chiar atât de ușor. Tot așa se pune problema și în cazul meu.
Iată de ce, oricât ar repeta nenumărații voștri capi de familie veacuri de a rândul aceste două cuvinte magice, în care constă întregul secret, Rotschild va rămâne totuși un caz unic. Așadar, aveți și n aveți dreptate, căci capii de familie nemți dau cu totul alt înțeles acestei idei.
Fără îndoială că perseverența și continuitatea fac parte și din vocabularul unui cap de familie german, dar pentru realizarea scopului meu se cere cu totul altceva decât ceea ce înțelege el prin perseverență și continuitate.
Din simplul fapt că e Vater — și nu mă refer numai la nemți — se presupune că are o familie, că trăiește ca toată lumea, că are cheltuieli și îndatoriri ca toată lumea; în asemenea împrejurări n ai cum să ajungi un Rotschild, cel mult poți deveni un om cumpătat. Eu însă îmi dau prea bine seama că atunci când ești un Rotschild, sau chiar atunci când râvnești numai să ajungi la aceasta (nu după concepția unui Vater, ci în mod serios), înseamnă că ai rupt o cu societatea!
Acum câțiva ani am citit în gazete că pe un vapor de pe Volga a murit un cerșetor foarte cunoscut, care umbla în zdrențe și trăia din mila altora. La moartea lui s a găsit un teanc de bancnote în valoare de trei mii de ruble, cusut într un buzunar ascuns al cămășii. Zilele trecute am citit iar despre un cerșetor, un nobil scăpătat, care colinda cârciumile, cerând de pomană, iar când a fost arestat, s au găsit asupra lui vreo cinci mii de ruble. De aici se impun două concluzii: în primul rând că atunci când aduni cu perseverență, fie chiar bănuț cu bănuț, ajungi la rezultate uimitoare (nu interesează în cât timp), iar în al doilea rând, că și cel mai primitiv sistem de îmbogățire îți asigură matematic succesul, dacă e aplicat cu continuitate.
Recunosc că trebuie să existe destui oameni cumsecade, inteligenți și cumpătați, care, oricât s ar zbate, n ajung să strângă trei mii de ruble, și cu atât mai puțin cinci mii, deși tare ar dori o. De ce oare? E foarte limpede: fiindcă nici unul dintre ei, oricât de mult ar dori, n are totuși destulă voință pentru ca, în cazul când nu i mai rămâne alt mijloc de îmbogățire, să se facă până și cerșetor; și chiar dacă acceptă să devină cerșetor, nu i destul de perseverent ca să nu și cheltuiască primele copeici pe o mâncare mai bună pentru el sau familia lui. Când adopți însă acest sistem de a strânge bani, adică cerșitul, trebuie să te hrănești numai cu pâine și sare, ca să ajungi la asemenea sume. Asta e părerea mea. Desigur că așa au procedat și cei doi cerșetori de care am pomenit, adică s au mulțumit cu pâine goală și s au adăpostit pe unde au apucat. Fără îndoială că nici unul dintre ei n a avut intenția să ajungă un Rotschild: trebuie să fi fost niște simpli Harpagoni sau Pliușkini, nimic mai mult; dar atunci când aplici conștient cu totul altă metodă de îmbogățire, cu scopul precis de a ajunge un Rotschild, ai nevoie de cel puțin tot atâta putere de voință și stăpânire ca și cei doi cerșetori. Un Vater nu va avea niciodată o asemenea tărie. Nu toți oamenii dispun de forțe egale, mai ales în ceea ce privește intensitatea dorințelor și puterea de voință. Una este temperatura de fierbere a apei, și alta este temperatura de incandescență a fierului.
Când alegi această cale, e ca și când te ai duce la mânăstire, ți se cere tot atâta abnegație, tot atâtea jertfe, ca și unui schimnic. E vorba de un sentiment, nu de o idee abstractă. De ce? Pentru ce? Oare e moral, sau monstruos? Să umbli îmbrăcat în pânză de sac și să mănânci numai pâine neagră toată viața, când duci cu tine o asemenea avere? La aceste întrebări voi răspunde mai târziu, acum mă voi mărgini să arăt numai că realizarea unui astfel de scop e cu putință.
Când am născocit "ideea mea", care implică o stare de incandescență, am început să mă supun la diferite încercări, pentru a vedea dacă sunt în stare să duc o viață de schimnic. O lună încheiată nu m am hrănit decât cu pâine și cu apă. Nu mâncam decât vreo două funturi de pâine pe zi. Ca să mi pot duce la îndeplinire hotărârea, eram nevoit să l înșel pe Nikolai Semionovici, om atât de ager la minte, și pe Maria Ivanovna, care nu mi voia decât binele. Am stăruit să mi se aducă prânzul în camera mea, deși vedeam că acest lucru îl întrista și l intriga pe Nikolai Semionovici, care se purta atât de prevenitor cu toată lumea. Când mi se aducea mâncarea, căutam să mă descotorosesc cât mai repede de ea; supa o vărsăm în curte, peste urzici, sau într un anumit loc, carnea o aruncam pe fereastă câinelui sau o înfășuram într o hârtie, o băgăm în buzunar și o azvârleam când ieșeam din casă și așa mai departe. Cum la prânz mi se dădea cu mult mai puțin decât două funturi și jumătate de pâine, îmi mai cumpăram pe ascuns din banii mei. Am rezistat o lună întreagă, alegându mă numai cu oarecare dureri de stomac. Dar, începând din luna următoare, am mâncat și supă pe lângă pâine, iar dimineața și seara am băut câte un ceai și pot încredința pe oricine că un an întreg, cât am dus acest regim, m am simțit perfect sănătos și mulțumit, iar din punct de vedere moral eram într o stare de permanentă beatitudine și exaltare pe care mă străduiam să o ascund. Nu numai că nu duceam dorul mâncării, dar eram chiar încântat că mă pot lipsi de ea. După un an, când m am convins că sunt în stare să țin un post oricât de sever, am început să mănânc în rând cu ceilalți și să iau mesele împreună cu ei. Nu m am mulțumit însă numai cu această încercare, ci am făcut o și pe a doua: afară de întreținerea mea care se plătea lui Nikolai Semionovici, primeam câte cinci ruble pe lună ca bani de buzunar. M am hotărât să nu cheltuiesc decât jumătate din ei. Era o probă foarte grea, dar peste doi ani și ceva, când am sosit la Petersburg, aveam în buzunar, în afară de alți bani, șaptezeci de ruble, sumă economisită exclusiv din banii de buzunar. Rezultatele acestor două experiențe au fost covârșitoare pentru mine; m am convins că pot dori cu destulă intensitate ca să mi pot atinge țelul și, repet, aceasta era în esență "ideea mea", restul fiind fleacuri. Totuși, n ar strica să trecem în revistă și aceste fleacuri.
Am vorbit înainte despre primele două experiențe; la Petersburg, după cum se știe, am făcut o și pe cea de a treia: m am dus la o licitație, și dintr o lovitură am câștigat șapte ruble și nouăzeci și cinci de copeici. De bună seamă că aceasta nu era o adevărată experiență, ci numai un joc, o distracție: voisem să fur o clipă din viitor, să mi dau seama cum m aș purta și cum aș proceda. Începutul propriu zis al acțiunii mele, după cum hotărâsem încă de la Moscova, de când concepusem ideea, îl amânasem pentru mai târziu, când aveam să fiu complet liber; înțelegeam prea bine că mai întâi trebuia să termin bunăoară liceul (la universitate după cum se știe, renunțasem). Fără îndoială că am plecat la Petersburg destul de furios, căci nu terminasem bine liceul și abia apucasem să mă simt liber, când, pe neașteptate, mi am dat seama că treburile lui Versilov mă vor sili să amân iarăși pentru un timp nedeterminat începutul acțiunii mele! Deși mânios, am plecat foarte liniștit în ceea ce privește țelul meu. E drept că nu mi verificasem în practică ideea, dar o cântărisem atâta trei ani de a rândul, încât nu mai puteam avea nici o îndoială. De mii de ori îmi imaginasem primul pas: mă și vedeam ajuns ca prin minune într una din cele două capitale ale noastre (pentru debut îmi alesesem o capitală, și după anumite socoteli eram convins că Petersburgul era orașul cel mai indicat), picat ca din cer, dar complet liber și independent, sănătos și având în buzunar o sută de ruble strânse în taină, drept capital de rulment inițial. Să încep cu mai puțin de o sută de ruble nici nu încăpea vorbă, deoarece însemna să mă bucur mult prea târziu de primele succese. În afară de cele o sută de ruble mai eram înarmat, după cum se știe, cu perseverență, spirit de continuitate, curaj, independență desăvârșită și cu secretul meu. Independența, care era condiția principală, mi o dădea izolarea: totdeauna am detestat orice legătură de orice fel de cârdășie cu oamenii; în orice caz, eram ferm hotărât să încep aplicarea "ideii" de unul singur, fiindcă aceasta mi se părea o condiție sine qua non. Mă împac greu cu oamenii și în prezența lor mă simt neliniștit, iar neliniștea mi ar fi periclitat scopul. Unde mai pui că de când mă știu, de câte ori îmi imaginam cum ar trebui să mă port cu oamenii, făceam niște planuri admirabile, dar de îndată ce încercam să le aplic în practică, toate ieșeau anapoda. Oricât de înciudat aș fi, mărturisesc sincer că eu singur eram vinovat, fiindcă mă lua gura pe dinainte și mă pripeam, de aceea m am și hotărât să mă lipsesc de oameni. Astfel câștigam independență, liniște sufletească și claritatea nealterată a scopului urmărit.
În ciuda prețurilor astronomice de la Petersburg, am luat decizia fermă să nu cheltuiesc niciodată mai mult de cincisprezece copeici pentru hrana zilnică. Și știam că mă voi ține de cuvânt. Această problemă a mâncării o cântărisem îndelung și sub toate aspectele: am stabilit, de pildă, ca uneori să mănânc două zile la rând numai pâine și sare, urmând ca a treia zi să cheltuiesc banii economisiți în primele două zile; socoteam că un astfel de regim e mai sănătos decât postul veșnic la care mă condamnau cele cincisprezece copeici pe zi. Cât despre locuință, nu mi trebuia decât un ungher, în sensul strict al cuvântului, ca să am unde dormi noaptea și unde să mă adăpostesc pe vreme foarte rea. Restul timpului aveam de gând să mi l petrec pe stradă, iar la nevoie, eram gata să înnoptez și într un azil de noapte, unde în afară de pat se mai dă și o bucată de pâine și un pahar de ceai. N aveam nici o grijă, m aș fi priceput eu să mi ascund banii așa ca să nu mi i fure nimeni, nici în ungher, nici la azil. Garantez că n aș fi trezit măcar o bănuială! "Să mă las furat? Mai degrabă aș fi în stare să fur eu de la altul", spunea cu haz un pierde vară pe care l întâlnisem o dată pe stradă. Bineînțeles că ceea ce aș fi vrut să învăț de la el era șiretenia și prudența, căci n aveam de gând să mă apuc de furat. Mai mult, încă de la Moscova, poate chiar din prima zi când mi s a înfiripat în minte "ideea", m am hotărât să nu dau niciodată bani cu împrumut, nici pe amanet, nici cu dobândă. Sunt destui cămătari, chiar și ruși, lipsiți de inteligență și de caracter, care fac asemenea treburi. Amanetarea și cămătăria sunt ocupații prea ordinare. În ceea ce privește hainele, nu mi trebuiau decât două costume: unul de toate zilele și altul mai acătării. O dată cumpărate, eram sigur că le voi purta foarte multă vreme; doar de doi ani și jumătate studiam cum se poartă mai bine o haină și am ajuns chiar să descopăr un secret: ca o haină să pară totdeauna nouă și să nu se roadă, trebuie periată cât mai des, de cinci, șase ori pe zi. Pot declara din experiență că nu peria strică postavul, ci praful și murdăria. La urma urmei, praful, dacă îl privești prin microscop, e tot piatră, pe când peria, oricât ar fi de aspră, nu se deosebește prea mult de lână. Tot astfel am învățat cum se poartă mai bine încălțămintea. Tot secretul e că trebuie să calci cu atenție, pe toată talpa dintr o dată, ferindu te să calci strâmb. Pentru aceasta e suficient să te supraveghezi două săptămâni, apoi te deprinzi. Astfel prelungești cu o treime viața ghetelor. Iată concluzia la oare am ajuns după o experiență de doi ani. Abia după această pregătire puteam să mi încep activitatea propriu zisă.
Iată pe ce se întemeiau calculele mele: dispun de o sută de ruble, iar la Petersburg sunt nenumărate licitații și lichidări, destule tarabe mici la târgul de vechituri și destui oameni nevoiași, așa că e de neînchipuit să nu poți vinde orice lucru ceva mai scump decât l ai cumpărat. La afacerea cu albumul, investind un capital de două ruble și cinci copeici, m am ales cu un câștig de șapte ruble și nouăzeci și cinci de copeici. Obținusem acest beneficiu uriaș fără nici un risc: citisem în ochii cumpărătorului că nu va renunța. Firește, îmi dădeam foarte bine seama că nu fusese decât o întâmplare; dar tocmai asemenea întâmplări aveam să și vânez, de aceea mă și hotărâsem să mi petrec cea mai mare parte din timp pe stradă. Știu că un prilej fericit se ivește destul de rar, n are a face, principalul era să respect următoarea regulă: mai întâi să nu risc niciodată nimic, și al doilea să câștig negreșit în fiecare zi măcar ceva peste cheltuielile minimale de întreținere, pentru ca procesul de acumulare să nu sufere nici măcar o întrerupere de o zi. Mi s ar putea obiecta: "Toate acestea sunt vise, dumneata nu cunoști viața de pe stradă și de la primul pas ai să fii păcălit". Bine, dar eu am voință și tărie de caracter, iar viața de pe stradă poate fi studiată, ca orice știință pe care ți o însușești printr o cercetare perseverentă și atentă, presupunând că ai aptitudinile necesare. La liceu, până în clasa a șaptea inclusiv, am fost totdeauna printre primii, mai ales la matematică eram foarte bun. Și apoi, nu cred că s ar găsi cineva care să supraaprecieze într atât experiența și școala străzii, încât să mi prezică un insucces sigur. Așa ar putea vorbi numai aceia care în viața lor n au făcut o experiență și n au întreprins nimic, mulțumindu se să lâncezească și să aștepte ca totul să le pice de a gata. "Dacă unul și a frânt gâtul, are să și l frângă negreșit și altul." Nu, eu n am să mi l frâng. Nu, eu am destulă voință să pot învăța orice printr un studiu atent. Este oare cu putință să ți închipui că atunci când dai neîncetat dovadă de stăruință, istețime, putere de pătrundere și chibzuință, de o activitate și frământare continuă, să nu ajungi să înveți în cele din urmă cum să câștigi zilnic atât, încât să poți pune măcar douăzeci de copeici deoparte? Principalul era să nu alerg niciodată după maximum de câștig și să nu mi pierd niciodată cumpătul. Cu timpul, după ce voi fi adunat câteva miișoare, aveam să ies, firește, prin forța împrejurărilor, din rândul samsarilor mărunți și al telalilor. Deocamdată, cunoșteam desigur prea puțin jocul de bursă, operațiile cu acțiuni, cele bancare ș.a.m.d. În schimb, știam cât se poate de bine că la un moment dat voi ajunge să descopăr și să cunosc ca nimeni altul toate secretele bursei și ale băncilor și că voi dobândi această știință aproape de la sine, când va fi cazul. Oare pentru asta se cere o inteligență deosebită? Nu, pentru atâta lucru nu trebuie să fii înțelept ca Solomon. Ajunge să ai voință, că priceperea, dibăcia și știința vin de la sine. Numai să nu încetezi o clipă să "dorești"!
Principalul e să nu riști niciodată, ceea ce e cu putință numai dacă ai tărie de caracter. De curând, îndată după sosirea mea la Petersburg, s a lansat pe piață un număr limitat de acțiuni ale căilor ferate; aceia care au izbutit să le cumpere s au ales cu un câștig mare, fiindcă acțiunile s au urcat mereu. Totuși, presupunând că eu aș avea asemenea acțiuni și ar veni la mine un hrăpăreț sau cineva care n a izbutit să și procure și mi ar propune să i le vând pe ale mele, oferindu mi un beneficiu de câteva procente, n aș sta o clipă pe gânduri, i le aș vinde pe loc. Fără îndoială că s ar găsi destui care să mă ia în râs, sub pretext că, dacă aș fi așteptat, aș fi luat de zece ori mai mult. Mă rog, s ar putea să fie așa, dar beneficiul meu e sigur, de vreme ce l am în buzunar, pe când al lor e ipotetic. Mi se poate obiecta că astfel nu te poți îmbogăți. Ba să am iertare, acesta e un calcul greșit pe care îl fac, de altfel, toți Kokorevii, Poliakovii și Guboninii noștri. Aflați de la mine adevărul: când vrei să faci avere, mai ales la început, când abia îți încropești un capital, continuitatea și perseverența duc la rezultate mai serioase decât loviturile spectaculoase, chiar atunci când aduc un câștig de sută la sută.
Cu puțin înainte de Revoluția Franceză a apărut la Paris un oarecare Law cu un proiect în aparență genial (dar care în practică s a dovedit catastrofal). Tot Parisul era în fierbere, acțiunile lui Law se vindeau ca pâinea caldă, în casa unde se făceau înscrierile prin subscripție, curgeau bani din tot Parisul ca dintr un sac fără fund; până la urmă, casa a devenit neîncăpătoare pentru mulțimea care dădea năvală; strada gemea de oameni cât se poate de diferiți ca rang, avere și vârstă; burghezi, nobili, copiii lor, contese, marchize, cocote; alcătuiau cu toții o masă compactă, furibundă, înnebunită, de parcă ar fi fost mușcați de un câine turbat; titlurile, prejudecățile și ifosele de noblețe, chiar cinstea și reputația erau călcate în picioare de a valma; nimeni nu precupețea nimic (nici chiar femeile) ca să pună mâna pe câteva acțiuni. În cele din urmă, s au făcut înscrieri chiar pe stradă, dar, cum nu mai era loc nici pentru o masă, i s a cerut unui cocoșat să și închirieze cocoașa spre a servi drept birou până la sfârșitul înscrierilor. Cocoșatul s a învoit, dar vă închipuiți la ce preț! Peste câtva timp (chiar foarte curând), toți s au ruinat, afacerea a dat faliment, ideea s a dus de râpă, iar acțiunile și au pierdut orice valoare. Cine s a ales oare cu câștig? Numai cocoșatul, fiindcă s a mulțumit cu bani gheață, în loc să se lăcomească la acțiuni. Și eu sunt întocmai acelui cocoșat! Așa cum am avut destulă voință ca să mi smulg de la gură și, punând deoparte copeică cu copeică, să strâng șaptezeci și două de ruble, voi avea destulă tărie să nu mă las atras de nebunia generală și să mă mulțumesc cu un câștig mic, dar sigur, în loc să alerg după lozul cel mare. Eu sunt meschin în împrejurări meschine, nu însă când e vorba de ceva important, în lucruri mărunte care ți pun răbdarea la încercare, m am arătat adesea slab de înger, chiar și după ce mi s a închegat în minte "ideea", ceea ce nu mi s a întâmplat însă niciodată în împrejurări hotărâtoare. Dimineața, înainte de a merge la slujbă, când mama îmi dădea cafeaua rece, eu, care fusesem în stare să trăiesc timp de o lună încheiată numai cu pâine și cu apă, îmi ieșeam din sărite și o repezeam. Într un cuvânt, era de neînchipuit să nu mă îmbogățesc, să nu învăț cum se face avere, era de neînchipuit ca printr o acumulare perseverentă și neîntreruptă, printr o prudență și o luciditate permanentă, prin renunțări, spirit de economie și o energie mereu crescândă, repet, era de neînchipuit să nu ajung chiar milionar. Cum și a agonisit cerșetorul atâta bănet, dacă nu datorită stăruinței, încăpățânării lui fanatice? Sunt eu oare mai prejos decât el? "La urma urmei, chiar dacă nu voi ajunge la nimic, chiar dacă planul meu e greșit, chiar dacă totul se prăbușește și mă duc de râpă, nu mi pasă — eu oricum voi merge pe drumul apucat și nu mă voi abate din cale, fiindcă așa am hotărât", iată ce mi spuneam încă de la Moscova.
Aș putea fi întrebat: "Dar unde e «ideea»? Ce i nou în toate acestea?" Atunci aș răspunde pentru ultima oară că am enunțat nu una, ci nenumărate idei, și încă foarte noi.
O, presimțeam eu de mult ce obiecții triviale mi se vor opune, și cât de trivial voi fi eu însumi când voi încerca să mi împărtășesc "ideea". Bine, dar ce am izbutit să redau? Nici măcar a suta parte! Îmi dau seama că din tot ce am înșirat trebuie să par meschin, necioplit, superficial și destul de necopt pentru vârsta mea.
Rămâne să răspund, după cum am făgăduit, la întrebările: "de ce", "pentru ce", "dacă e moral sau nu" și așa mai departe.
Mă întristează gândul că am să l dezamăgesc pe cititor de la început, mă întristează, dar mă și bucură. Þin să se știe că prin "ideea" mea nu urmăream câtuși de puțin să mă răzbun, că ea nu cuprindea nimic byronian, căci nu avea nimic comun cu blestemele, cu tânguirile unui orfan, nici cu lacrimile unui bastard. Într un cuvânt, dacă însemnările mele ar cădea în mâinile unei doamne romanțioase, ea ar strâmba din nas. Tot ceea ce urmăream prin "ideea mea" era să mă izolez de lume.
— Dar ca să te izolezi n ai nevoie să te lauzi că vrei să devii un Rothschild. Ce amestec are Rothschild în toate acestea?
Cum să n aibă? Când spun Rothschild înțeleg și puternic.
Socotesc necesară o explicație: poate că cititorul, îngrozit de sinceritatea spovedaniei mele, se va întreba cu o sinceră naivitate: "Cum de nu i e rușine autorului?" Îi voi răspunde că ceea ce am scris nu i destinat tiparului; probabil că abia peste zece ani va ajunge cineva să citească aceste rânduri, și atunci totul va fi de mult lămurit, trecut și dovedit, așa că nu voi mai avea de ce să roșesc. Și chiar dacă mă adresez uneori cititorului, nu i decât o figură de stil, fiindcă cititorul meu este un personaj fictiv.
Nu, nici situația mea de bastard, de care se făcea haz la pensionul Touchard, nici copilăria mea tristă, nici dorința de răzbunare, nici dreptul legitim de a protesta n au generat "ideea mea". Ea nu i decât o urmare firească a caracterului meu. Cred că de la doisprezece ani, adică de când am început să judec conștient, mi am dat seama că nu iubesc oamenii. Nu că n aș fi putut să i iubesc, dar prezența lor mă stingherea. În momente de luciditate, mă întrista nespus faptul că nu puteam spune tot ce aveam pe suflet nici măcar celor dragi, nu fiindcă n aș fi fost în stare, dar fiindcă nu voiam, de parcă m ar fi reținut ceva; mă întrista că sunt o fire neîncrezătoare, posacă și închisă. Mai mult, aproape din copilărie mi am dat seama că îi învinuiam prea des, așa încât de cele mai multe ori, această pornire era urmată nemijlocit de un gând apăsător: "nu cumva eu însumi sunt vinovat și nu ei?" Și de câte ori nu mă acuzam pe nedrept! Numai ca să scap de asemenea frământări căutam să fiu singur. Și apoi nu găseam nici o mulțumire în societatea oamenilor, oricât m aș fi străduit, și mă străduiam din toată inima; în orice caz, băieții de vârsta mea, colegii mei, s au dovedit cu toții mai prejos decât mine prin mentalitatea lor; nu mi amintesc de nici o excepție în această privință. Da, sunt într adevăr ursuz, m am deprins să mă închid în mine. Adesea aș vrea să o rup cu societatea. Poate că le voi face bine oamenilor cândva, deși mă întreb adesea pentru ce? La urma urmei, oamenii nici nu merită să te zbuciumi pentru ei. De vreme ce ei nu se apropie de mine cu inima deschisă, nu văd de ce m aș simți eu dator să le intru în voie cu orice preț? Iată întrebările care mă frământau. Sunt recunoscător din fire și am dovedit acest lucru printr o mie de neghiobii. Dacă s ar fi apropiat cineva de mine cu sinceritate, i aș fi răspuns cu aceeași sinceritate și l aș fi îndrăgit pe loc. De altfel, așa s a și întâmplat de mai multe ori, dar de fiecare dată oamenii au încercat să mă păcălească și și băteau joc, pe ascuns, de mine. Cel mai sincer s a purtat cu mine Lambert, care m a bătut de atâtea ori în copilărie, dar și el nu era decât un ticălos, un bandit sincer; în cazul lui sinceritatea era doar o dovadă de prostie. Iată ce gânduri mă munceau când am sosit la Petersburg, și atunci când am plecat de la Dergaciov (unde Dumnezeu știe ce am căutat), m am apropiat de Vasin și, cuprins de entuziasm, l am copleșit cu laude. Urmarea a fost că încă în aceeași seară mi am dat seama că nu mai țin chiar atât de mult la el. De ce? Tocmai fiindcă lăudându l din cale afară, m am înjosit în fața lui. La prima vedere, s ar putea crede tocmai pe dos: un om care este atât de drept și de generos, încât recunoaște valoarea altuia, chiar în detrimentul său, vădește atâta demnitate, încât se poate socoti superior oricui. Deși înțelegeam toate acestea, îl iubeam mai puțin pe Vasin, chiar cu mult mai puțin. Am ales anume acesta exemplu, pe care cititorul îl cunoaște. Până și de Kraft îmi aduceam aminte cu amărăciune și ciudă, fiindcă m a dat aproape afară din casă; nici măcar a doua zi, după ce m am lămurit pe deplin în privința lui Kraft și nu mai aveam nici un motiv de supărare, nu m am putut dezbăra de aceste sentimente. Încă din primele clase de liceu, când un coleg mă depășea, fie datorită cunoștințelor, fie istețimii sau forței lui fizice, îi întorceam numaidecât spatele și nu mai vorbeam cu el. N aș putea spune că l uram sau că i doream răul, pur și simplu mă îndepărtam, fiindcă așa mi e firea.
Da, toată viața am râvnit la putere, la putere și la singurătate. Numai la asta mi era gândul, încă de la o vârstă când oricine mi ar fi râs în nas dacă ar fi ghicit ce se petrece în capul meu. Iată de ce nu mi a plăcut niciodată să mă destăinuiesc cuiva. Eram atât de cufundat în visuri, încât ele nu mi mai dădeau răgazul să stau de vorbă cu cineva. De aci s a dedus că sunt ursuz, iar din faptul că eram atât de distrat, s ar fi putut ajunge la o concluzie și mai urâtă, dacă obrajii mei rumeni n ar fi dovedit contrariul. Nu eram pe deplin fericit decât seara, după ce mă culcam și mi trăgeam plapuma peste cap, ca să nu mă tulbure nici o prezență și nici un zgomot, căci abia atunci mă simțeam complet singur și puteam să trăiesc în imaginație cu totul altă viață. Această lume fantastică a visurilor m a urmărit până am ajuns să mi descopăr "ideea" și atunci, dintr o dată, visurile fără noimă au căpătat un sens, iar forma lor nebuloasă de roman fantastic s a închegat într un raționament întemeiat pe realitate. Toate se îndreptau spre un singur țel. De altfel, nici înainte nu erau chiar atât de stupide, deși se împrăștiau în nenumărate direcții, fărâmițându se într o puzderie de teme. Pentru unele aveam însă o deosebită slăbiciune... Dar nu are rost să le înșir aici. Visam puterea! De bună seamă mulți ar izbucni în râs aflând că o asemenea nulitate ca mine aspiră la putere. Sunt convins de acest lucru. Și totuși, am să fac o mărturisire și mai uluitoare: poate încă de la primele mele visuri, adică aproape din fragedă copilărie, nu m am închipuit decât în fruntea tuturor, întotdeauna și în toate împrejurările vieții. Mai ciudat e că poate și în ziua de azi mă mai urmărește acest vis. Þin să adaug însă că nu regret această dorință, că nu mă rușinez de ea.
Tâlcul "ideii" mele, forța ei stă tocmai în faptul că banii sunt singurul mijloc prin care și o nulitate ajunge la loc de frunte. Poate că eu nu sunt chiar o nulitate, deși știu, bunăoară, din oglindă, că înfățișarea mă dezavantajează, deoarece am o figură foarte comună. Dacă aș fi însă bogat ca Rotschild, cine s ar mai uita la înfățișarea mea? Nu s ar găsi oare mii de femei care la cel mai mic semn mi ar pune la picioare toate farmecele lor? Mai mult, sunt convins că până la urmă mă vor socoti cu toată sinceritatea un bărbat chipeș. Poate că sunt și inteligent. Dar chiar de aș fi cu stea în frunte, tot s ar găsi negreșit în societate altul mai grozav care să mă facă praf. Dacă aș fi însă un bogătaș ca Rotschild, ce ar mai însemna pe lângă mine omul cel mai sclipitor din lume? Nici nu l ar lăsa nimeni să deschidă gura în fața mea! Poate că sunt și spiritual. Dacă s ar ivi însă în preajma mea Talleyrand sau Piron, aș trece cu totul neobservat, de aș fi însă Rotschild, cine l ar mai băga oare în seamă pe Piron sau chiar și pe Talleyrand? Banii reprezintă desigur o putere absolută, despotică, dar în același timp și suprema egalitate, căci au darul de a nivela orice inegalitate, și în aceasta consta în primul rând forța lor. Iată concluziile la care ajunsesem încă la Moscova.
Oricine va vedea, firește, în acest raționament numai cinism, porniri tiranice și triumful nimicniciei asupra talentului. Recunosc că ideea e îndrăzneață (și tocmai de aceea îmbătătoare). Nu mi pasă ce s ar putea crede! Vă închipuiți oare că doream pe atunci puterea pentru a i domina pe alții, pentru a mă răzbuna? De bună seamă că asta ar fi urmărit un om banal. Mai mult, sunt convins că mii de oameni talentați și inteligenți, care se cred superiori, dacă s ar trezi peste noapte cu milioanele lui Rotschid, n ar rezista și ar proceda în modul cel mai ordinar și mai vulgar, asuprindu i pe cei din jur mai rău ca oricine. Eu urmăream însă cu totul altceva. Eu nu mă tem de bani, căci nu m aș lăsa dominat de ei, și nici nu aș domina cu ajutorul lor pe alții.
Eu n am nevoie de bani, mai bine zis de bani ca atare. Nici chiar de putere. Ceea ce mi doresc, se poate obține însă dacă ești puternic, numai dacă ești puternic; vreau să trăiesc izolat și liniștit, având conștiința deplină a forței mele! Iată cea mai completă definiție a libertății, pe care lumea se străduiește s o formuleze de atâtă vreme! Libertatea! În sfârșit am așternut pe hartie acest cuvânt măreț... Da, conștiința intimă a forței tale este un simțământ înălțător, minunat. Ce poate fi mai liniștitor decât convingerea că ești puternic? Jupiter e stăpân pe tunete; totuși e calm și nu face uz de forța lui decât foarte rar, atât de rar, încât un prost ar putea crede că doarme veșnic. Dacă însă în locul lui Jupiter s ar găsi vreun scriitor sau vreo țărancă toantă, atunci să te ții, ar tuna zi și noapte!
Dacă aș ajunge foarte puternic, îmi spuneam eu, n aș face niciodată uz de puterea mea, dimpotrivă, oriunde m aș găsi, aș căuta să trec întotdeauna neobservat; dacă aș fi bogat ca Rotschild, aș umbla într un palton ponosit și cu umbrelă, nici nu m aș sinchisi că lumea mă înghiontește pe stradă, că trebuie să trec drumul în fugă, sărind peste băltoace, ca să nu mă calce vreo birjă. Conștiința că sunt Rotschild m ar și înveseli în asemenea clipe. Mi ar fi destul să știu că aș putea avea cel mai bun bucătar din lume și că aș putea mânca cele mai rare bunătăți, ca să mă mulțumesc cu o bucată de pâine și o felie de șuncă. Și în ziua de azi gândesc la fel. Nu eu mă voi vârî în sufletul lumii bune, ci ea va da buzna peste mine; nu eu voi alerga după femei, ci ele se vor ține scai de mine, oferindu mi tot ce poate oferi o femeie. Cele vulgare vor fi atrase de bani, iar cele de soi, de curiozitatea pe care le o va stârni firea mea atât de ciudată, închisă și nepăsătoare la toate. Mă voi purta prietenos și cu unele și cu altele, poate că le voi da și bani, dar nu voi primi nimic de la ele. Curiozitatea stârnește pasiune, de aceea poate că și eu voi inspira pasiuni. Nu vor obține însă nimic, cel mult niște daruri. Indiferența mea le va ațâța și mai mult curiozitate.
Îmi e destul să știu că pot .
Ciudat e că încă de la vârsta de șaptesprezece ani eram înaintat când îmi imaginam o asemenea scenă (de altfel, verosimilă).
Nu înțeleg și nici nu doresc să asupresc sau să chinuiesc vreodată pe cineva; sunt însă convins că dacă aș vrea să nenorocesc un om, pe vreun dușman, nimeni n ar căuta să mă împiedice, dimpotrivă, toți mi ar sări, slugarnici, în ajutor. Convingerea aceasta mă satisface. Nici măcar nu m aș răzbuna vreodată pe cineva. Mă miram întotdeauna cum de a putut accepta James Rotschild titlul de baron! De ce a făcut o, ce rost a avut, când în orice caz era mai presus de oricine? "Puțin îmi pasă că se va găsi un înfumurat de general să mă insulte la o stație de poștă, în timp ce amândoi așteptăm să ni se schimbe caii; de ar ști cine sunt, ar da el singur fuga să i înhame și ar sări să mă ajute când m aș urca în droșca mea sărăcăcioasă! Am citit undeva că în străinătate, într un tren care mergea spre Viena, un conte sau un baron l a ajutat în public pe un bancher să se încalțe și că acela a fost destul de cinic ca să admită acest lucru. O, n am să mă sinchisesc nici atunci când o fată îngrozitor de frumoasă (există și o frumusețe care te îngrozește), fiica unei aristocrate bogate și simandicoase, întâlnindu mă din întâmplare pe vapor sau în altă parte, mă va privi pieziș și, strâmbând din nas cu dispreț, se va mira cum de a îndrăznit să se așeze la vedere, chiar lângă ea, un om de rând, șters și prăpădit, veșnic cu o carte sau cu o gazetă în mână! De ar ști însă cine este! Dar va afla, și numaidecât va veni singură lângă mine, supusă, timidă și prietenoasă, căutându mi privirea, bucurându se chiar și numai de un zâmbet al meu..."
Am redat dinadins aceste scene ticluite de mine încă din copilărie, pentru a mi ilustra cât mai bine gândul; desigur aceste scene sunt neînsemnate, chiar triviale, numai realitatea care justifică totul le ar da un tâlc. Mi se va spune că este absurd să trăiești așa: de ce să nu locuiești într un palat, să nu primești oaspeți, să nu dai petreceri, să nu faci uz de influența ta în societate, să nu te căsătorești? Dacă trăiești ca toată lumea, are vreun rost să mai fii Rothschild? Nu, căci ar dispărea tot farmecul "ideii", toată forța ei morală. Încă din copilărie am învățat pe de rost monologul Cavalerului avar; în ceea ce privește conținutul, e tot ce a scris Pușkin mai bun! Și azi sunt încă de aceeași părere.
— Bine, dar idealul dumitale e prea mărunt, mi se va spune cu dispreț. Reduci totul la bani, la bogăție! Dar interesele sociale, dar lupta eroică pentru binele omenirii pe seama cui le lași?
Cine ar putea să știe cum mi ași folosi eu averea? În ce măsură ar fi imoral și josnic faptul că aceste milioane s ar scurge din mâinile a tot felul de cămătari, mâini lacome și murdare, în mâinile unui ascet chibzuit și dârz, care privește lumea cu o luciditate pătrunzătoare? În general, toate aceste visuri despre viitor, toate aceste prorociri nu sunt deocamdată decât un fel de roman pe care poate nici n ar fi trebuit să l aștern pe hârtie. Mai bine le păstram numai pentru mine. Mai știu că poate nimeni nu va citi aceste rânduri; dacă totuși le ar citi cineva, n ar crede oare că nici n aș fi poate în stare să suport milioanele lui Rotschild? Nu fiindcă m ar copleși, dimpotrivă. În visurile mele nu o dată m am transpus în acel moment din viitor când conștiința mea va fi mai mult decât împăcată, iar puterea nu mă va mai mulțumi pe deplin. În clipa aceea — nu din plictiseală și nici dintr o pornire inexplicabilă, ci dintr o năzuință nestăvilită spre un țel mai înalt — îmi voi împărți toată averea oamenilor; societatea n are decât să dispună de bogăția mea cum crede de cuviință, iar eu, eu voi reintra în rândul oamenilor fără căpătâi. Poate că voi deveni chiar un cerșetor ca acela care a murit pe vapor, cu singura deosebire că în zdrențele mele nu se va găsi ascuns nimic. În această viață de pustnic m ar susține doar gândul că am avut cândva milioane și că le am azvârlit în noroi ca pe un lucru de prisos. Și acum gândesc la fel. Da, "ideea" mea este o fortăreață în care mă pot ascunde de oameni, în orice clipă și în orice împrejurare, chiar dacă ar fi să ajung ca cerșetorul care a murit pe vapor. Iată de ce "ideea" mea este un adevărat poem! Mai țin să se știe că mă las stăpânit în întregime de această idee monstruoasă numai și numai pentru a mi putea dovedi mie însumi că am destulă tărie pentru a renunța la ea.
Mi se va răspunde fără îndoială că am început să fac poezie și că, dacă voi pune mâna pe milioane, nu le voi lăsa să mi mai scape ca s o apuc pe calea cerșetorului din Saratov. S ar putea să fie așa. Eu mi am înfățișat doar gândurile sub aspectul lor ideal. Totuși vreau să adaug, și de astă dată cu toată seriozitatea: dacă aș izbuti să adun o avere la fel de mare ca a lui Rotschild, atunci în adevăr s ar putea ca în cele din urmă s o azvârl în întregime societății. (De altfel, înainte de a atinge nivelul lui Rotschild, ar fi și un lucru greu de realizat.) În nici un caz n aș dărui jumătate din avere, fiindcă ar fi o soluție meschină: aș deveni doar de două ori mai sărac, și nimic mai mult: aș fi în stare să renunț la tot, până la ultimul ban, fiindcă, în momentul când aș ajunge cerșetor, m aș socoti de două ori mai bogat decât Rotschild. Dacă nu s a înțeles ceea ce am spus, nu e vina mea; orice alte explicații ar fi de prisos.
"Astea s scamatorii, poetizare a nulității și a neputinței! vor pretinde unii. Ar însemna să triumfe incapacitatea și mediocritatea." Da, este adevărat, dar numai în parte. Recunosc că ar însemna să triumfe incapacitatea și mediocritatea, dar în nici un caz neputința. Îmi plăcea grozav să mi închipui o ființă cât se poate de incapabilă și mediocră care să domine omenirea și să i spună cu un zâmbet disprețuitor: "Voi, cei de talia lui Galilei și Copernic, a lui Carol cel Mare și a lui Napoleon, a lui Pușkin și a lui Shakespeare, voi, generali și demnitari, vedeți că eu, o nulitate și un bastard, sunt mai presus decât voi toți, fiindcă voi înșivă ați creat această situație și o recunoașteți. Mărturisesc că mergeam atât de departe cu imaginația, încât disprețuiam până și cultura. Mi se părea că situația va fi cu atât mai frumoasă, cu cât omul care va domina lumea va fi mai necioplit și mai incult. Aceste excese ale fanteziei au avut pe atunci o proastă înrâurire și asupra situației mele școlare în clasa a șaptea de liceu. Am încetat să învăț numai din fanatism: mi se părea că incultura dă o și mai mare strălucire idealului meu. Acum mi am schimbat părerea în această privință și nu mai socotesc cultura o piedică.
De ce oare vă supără atât de mult, domnilor, orice manifestare de independență în gândire, până și cea mai neînsemnată? Ferice de acela care are un ideal, chiar dacă greșește! Eu unul cred în idealul meu. Din păcate însă, l am înfățișat stângaci și rudimentar. De bună seamă că peste zece ani îl voi expune mai precis, iar ceea ce am scris până acum voi păstra ca amintire.
Am încheiat cu tot ce am avut de spus despre "idee". Dacă apare cumva vulgară, sau superficială, de vină este numai nepriceperea mea de a o prezenta, nu "ideea" însăși. Am atras atenția mai înainte că ideile cele mai simple sunt și cele mai greu de înțeles. Mai adaug acum că ele se și formulează cel mai greu, cu atât mai mult cu cât am descris "ideea" mea în forma ei inițială. Și legea contrară e valabilă pentru idei: ideile banale, nesăbuite sunt înțelese cu o repeziciune neobișnuită și încă de mulțime, de lumea de pe stradă; mai mult, ele trec drept cele mai mărețe și mai geniale, dar numai în ziua când au fost enunțate. Ceea ce i ieftin nu i trainic. Cu cât o idee este mai repede înțeleasă, cu atât este mai banală. Teoria lui Bismarck a fost imediat declarată genială, iar Bismarck însuși — un geniu. Dar tocmai această apreciere pripită e suspectă; abia după zece ani se va vedea ce a rămas din teoria lui Bismarck și unde a ajuns domnul cancelar. Îmi însemn acest lucru, care n are nimic cu cazul de față, nu pentru a servi drept termen de comparație, ci tot pentru a nu l uita. (Orice explicație e de prisos, dacă cititorul nu i mărginit.)
Acum, pentru a termina definitiv cu "ideea", așa încât ea să nu mi mai împovăreze povestirea, voi istorisi două întâmplări.
Astă vară, în iulie, cu două luni înainte de a pleca la Petersburg, când devenisem un om complet liber, Maria Ivanovna m a rugat să mă duc până la Troițki Posad, la o domnișoară bătrână, care se mutase acolo, spre a i comunica o veste, prea neinteresantă pentru a fi reprodusă. Seara, la întoarcere, am călătorit în același vagon cu un tânăr pricăjit, brunet, cu pielea măslinie, ce părea murdară, îmbrăcat în haine bune, dar soioase. Mi a atras atenția prin faptul că la fiecare gară sau haltă cobora neapărat din tren ca să bea votcă. Spre sfârșitul călătoriei, s a adunat în jurul lui o întreagă ceată de indivizi veseli, dar cam dubioși. Cel mai entuziasmat de capacitatea tânărului de a bea neîncetat fără să se îmbete era un negustor cam cherchelit. Foarte încântat mai era și un alt tânăr îngrozitor de prost și de vorbăreț, îmbrăcat în haine de oraș și care mirosea foarte urât — un lacheu, după cum am aflat mai târziu — care s a și împrietenit cu tânărul bețiv și la fiecare oprire a trenului îl poftea: "Ar fi vremea să mai bem o votcă" — și amândoi coborau braț la braț. Deși tânărul bețivan nu spunea aproape nici un cuvânt, în jurul lui s au adunat mai mulți flecari, pe care îi asculta, zâmbind ironic și chicotind uneori pe neașteptate; scotea niște sunete ciudate, un fel de "tiur liur liu", din colțurile gurii i se prelingeau bale și își ducea un deget la nas cu un gest comic, care avea darul să i înveselească și pe negustor, și pe lacheu, și pe ceilalți. Izbucneau cu toții în hohote nesfârșite de râs și foarte zgomotoase. Ciudat cum uneori pot râde oamenii din te miri ce. La un moment dat, m am apropiat și eu și, fără să mi dau seama de ce, tânărul a început parcă să mi placă, poate fiindcă încălca atât de vădit regulile bunei cuviințe îndeobște respectate; în orice caz, nu mi am dat seama că i prost și din prima clipă ne am tutuit, iar când am coborât din tren, ne am dat întâlnire în aceeași seară, pe la ora nouă, pe bulevardul Tverski. Din discuție reieșise că fusese student. Când ne am întâlnit, m a învățat următoarea coțcărie: am colindat amândoi bulevardele, apoi, după ce s a întunecat de a binelea, puneam ochii pe câte o doamnă singură, foarte serioasă, și când vedeam că nu e nimeni în jur, ne apropiam de ea și, fără să i spunem un cuvânt, o încadram și, cu aerul cel mai calm, ca și când nici n am fi observat o, începeam o discuție cât se poate de scabroasă. Spuneam tuturor lucrurilor pe nume, cu tonul cel mai firesc, și, referindu ne la tot felul de porcării și obscenități, intram în amănunte pe care nici imaginația cea mai perversă a celui mai pervers destrăbălat nu l ar fi putut scorni. (Din primii ani de școală, încă înainte de a intra în liceu, adunasem și eu un bagaj de cunoștințe în această direcție, dar care, desigur, rămăseseră pentru mine doar niște noțiuni abstracte.) Femeia se speria grozav, grăbea pasul, ca să scape de noi, dar nu era chip, căci ne țineam scai de ea și ne continuam discuția. Se înțelege că victima nu putea face nimic, nu i venea la îndemână nici să strige nici să ne reclame vreunui polițist, fiindcă ne îngrijisem să n aibă martori. Ne am distrat așa vreo opt zile; nu pricep cum de mi putea face plăcere; la drept vorbind, nici nu mi făcea, dar mă lăsam antrenat. La început, mi se păruse o distracție originală care ieșea din tipicul plictisitor al conveniențelor sociale; și apoi nici nu puteam suferi femeile. I am povestit o dată studentului că Jean Jacques Rousseau mărturisește în confesiunea sa cum pe vremea când era tânăr avea obiceiul să stea ascuns după câte un colț de stradă și, dezgolindu și părțile trupului care nu se arată niciodată, pândea astfel femeile care treceau. Studentul a scos obișnuitul chicotit "tiur liuriu". Îmi dădeam tot mai mult seama că era îngrozitor de incult și că îl interesau extrem de puține lucruri. Nici vorbă să l frământe în taină vreo idee, cum m aș fi așteptat. Sub originalitatea lui aparentă nu se ascundea decât o banalitate copleșitoare. Îmi devenea din ce în ce mai nesuferit. În cele din urmă, totul s a sfârșit într un mod neașteptat: într o seară, când se întunecase cu desăvârșire, ne am legat de o fată foarte tânără care mergea grăbită și sfioasă pe bulevard; să tot fi avut vreo șaisprezece ani, dacă nu chiar mai puțin, era curat și modest îmbrăcată și părea să trăiască din munca ei. Se întorcea pesemne de la lucru, acasă, la bătrâna ei mamă, desigur vreo văduvă sărmană cu mulți copii. Dar nu are rost să mă las târât de sentimentalism. Fetița ne a ascultat câtva timp, grăbind din ce în ce pasul. Mergea cu capul plecat, cu voalul lăsat pe față și tremura toată de spaimă, când deodată s a oprit, și a ridicat voalul, descoperindu și fața foarte frumușică — pe cât mi aduc aminte — deși slăbuță, și ne a strigat, fulgerându ne cu privirea:
— Of, ticăloși mai sunteți!
M aș fi așteptat să izbucnească în plâns, dar s a întâmplat cu totul altceva: și a ridicat mâna mică, subțire și cu o îndemâniare neînchipuită i a tras studentului o palmă răsunătoare. Strașnic l a mai plesnit! El a dat s o înjure și să se repeadă la ea, dar l am oprit și fata a apucat să fugă. Cum ne am trezit singuri, ne am și luat la ceartă: eu mi am descărcat tot năduful care mocnea în mine de atâta timp, i am spus în față că nu i decât o nulitate dezgustătoare, un cinic și că niciodată n a încolțit în mintea lui vreo idee. El s a pornit să mă înjure... (îi mărturisisem o dată că sunt copil din flori), apoi ne am scuipat și ne am despărțit, iar de atunci nu ne am mai văzut. În seara aceea am fost tare furios, a doua zi mai puțin, iar a treia zi mi a trecut și am uitat. Totuși, uneori îmi mai aduceam aminte de fetița aceea, dar numai întâmplător și în treacăt. Abia după ce am sosit la Petersburg, adică peste vreo două săptămâni, mi am amintit de toată întâmplarea și în clipa aceea m a cuprins o asemenea rușine, încât au început să mi curgă până și lacrimile pe obraz. M am chinuit de rușine toată seara, toată noaptea, și într o oarecare măsură rușinea mă mai chinuie și în ziua de azi. La început mi se părea de neînțeles cum de m am putut purta atât de josnic, atât de infam, și — ceea ce era mai grav — cum de am putut să uit întâmplarea, cum de nu m a urmărit rușinea și nu m a mustrat neîncetat conștiința. Abia acum îmi dau seama că numai datorită "ideii" uitasem totul. Într un cuvânt, am ajuns la concluzia că atunci când ești în permanență stăpânit de o singură idee, când te preocupă un singur lucru, te rupi parcă de lume, trăiești parcă într un pustiu, așa încât tot ce ți se întâmplă alunecă pe lângă tine, fără să ți pătrundă în conștiință. Până și impresiile tale sunt adesea false. Și, unde mai pui că ai întotdeauna un pretext la îndemână. E de neiertat cât am chinuit o pe maică mea pe vremea aceea, cât de nepăsător m am arătat față de soră mea: "De, nu mă preocupă decât «ideea» mea, restul sunt fleacuri!" îmi spuneam eu, căutând parcă să mă dezvinovățesc. De câte ori mă umilea cineva, mă retrăgeam jignit și îndurerat în sinea mea, dar deodată îmi spuneam: "Ce are a face că s laș, de vreme ce am «ideea» mea, pe care ei nici n o bănuiesc". Așadar, mă mângâiam cu "ideea", de câte ori eram jignit sau mă dovedeam un nemernic; mai mult, s ar fi zis că la adăpostul ei puteam săvârși orice infamie; într un cuvânt, era o circumstanță atenuantă în toate împrejurările, aruncând parcă un văl între mine și lumea înconjurătoare; dar fără îndoială că impresiile confuze despre situații și lucruri pot dăuna și "ideii", ca să nu mai vorbim de celelalte.
Acum să povestesc a doua întâmplare. Anul trecut, de întâi aprilie, Maria Ivonovna și a serbat onomastica. Seara au venit oaspeți, dar foarte puțini. Deodată, dă buzna înăuntru Agrafena și anunță, gâfâind, că în tinda bucătăriei scâncește un copilaș părăsit și că nu știe ce să facă cu el. Vestea ne a tulburat pe toți și am ieșit în tindă, unde am văzut un coș în care scâncea o fetiță de trei patru săptămâni. Cum am luat coșul să l duc în bucătărie, am zărit numaidecât un bilețel împăturit. Avea următorul conținut: "Dragi binefăcători, fiți atât de mărinimoși și ajutați această fetiță botezată Arina, iar noi ne vom ruga veșnic pentru voi, cu lacrimi în ochi, Tatălui ceresc, și totodată urăm sănătate și viață lungă stăpânei acestei case, cu prilejul zilei numelui; niște oameni necunoscuți." Atunci Nikolai Semionovici, pe care l știam atât de bun la suflet, a luat o hotărâre care m a îndurerat grozav: cu un aer foarte grav a poruncit ca fetița să fie dusă imediat la orfelinat. M a cuprins o tristețe nespusă. E drept că trăiau foarte chibzuit, deși nu aveau copii, ceea ce l bucura, de altfel, pe Nikolai Semionovici. Am scos o cu grijă pe Arinocika din coș, ținând o de umeri. M a izbit un miros acru și pătrunzător de sugaci neprimenit de multă vreme. În discuția care s a încins între mine și Nicolai Semionovici, am declarat pe neașteptate că vreau să țin fetița pe cheltuiala mea. El, care era de obicei atât de blând, s a împotrivit destul de tăios și, deși a încheiat discuția printr o glumă, nu și a schimbat hotărârea de a trimite copilul la orfelinat. Până la urmă însă a învins dorința mea: în aceeași curte locuia într o căsuță un tâmplar foarte sărac, om în vârstă și cam bețiv; nevastă sa, o femeie încă tânără și foarte voinică, născuse după opt ani de căsătorie o fetiță, care murise de curând; printr o fericită coincidență, pe fetiță o chema tot Arina. Spuneam că a fost o coincidență fericită, fiindcă, în timp ce discutam în bucătărie, femeia, auzind cele întâmplate, a venit în fugă să vadă fetița. Și când a aflat că o cheamă Arinocika, s a înduioșat. Cum mai avea încă lapte, a dus copilul la sân și i a dat să sugă. M am apropiat de ea și am început s o rog să ia copilul, făgăduindu i să i plătesc lunar pentru întreținerea lui. Femeia s a codit, neștiind dacă o să i îngăduie bărbatul, dar până la urmă a consimțit să ia fetița pentru o noapte. A doua zi dimineață bărbatul ei s a învoit să țină copilul, cerând opt ruble pe lună; m am grăbit să i plătesc pe o lună înainte și, cum i am numărat banii, s a și dus să i bea. Mai târziu, la rugămintea mea, Nikolai Semionovici, zâmbind silit, i a garantat tâmplarului că i voi plăti regulat cele opt ruble pe lună. Am vrut să i las lui Nikolai Semionovici cele șaizeci de ruble, ca să nu aibă nici o îndoială, dar el n a primit; de altfel, știa că am bani strânși și avea încredere în mine. Acest gest delicat a pus capăt trecătoarei neînțelegeri dintre noi. Maria Ivanovna n a intervenit, deși era foarte mirată că mi iau asemenea grijă pe cap. Am apreciat îndeosebi tactul cu care s au purtat în această împrejurare: nu și au îngăduit nici o glumă pe socoteala mea, dimpotrivă, au privit toată chestiunea foarte serios, așa cum se cuvenea. În fiecare zi alergam cel puțin de trei ori la Daria Rodivonovna, iar după o săptămână i am dăruit, pe ascuns de bărbatul ei, încă trei ruble, ca să și cumpere ceva. Am mai cheltuit trei ruble pe o plăpumioară și pe niște scutece, dar după zece zile Arinocika s a îmbolnăvit deodată. Am adus numaidecât un medic, care i a prescris o doctorie și toată noaptea m am învârtit în jurul bietului copil, silindu l să înghită o licoare scârboasă. Totuși a doua zi doctorul a declarat că nu mai e nimic de făcut, iar la stăruințele mele, sau mai degrabă la învinuirile mele, mi a răspuns evaziv, dar cu un ton de demnitate ofensată: "Eu nu s Dumnezeu!" Limba, buzele și toată gura fetiței s au acoperit cu bășicuțe mărunte și alburii, și încă în seara aceea a murit, cu ochișorii ei mari și negri ațintiți asupră mi, de parcă ar fi înțeles totul. Îmi pare rău că nu mi a dat în gând s o fotografiez, măcar moartă. Nu știu dacă va crede cineva când voi spune că în seara aceea nu numai că am lăcrimat, dar am plâns în hohote, ceea ce nu mi s a mai întâmplat niciodată, iar Maria Ivanovna a fost nevoită să mă consoleze și de astă dată, fără să spună nici ea, nici soțul ei, vreun cuvânt ironic. Tâmplarul i a făcut fetiței un sicriu, pe care Maria Ivanovna l a împodobit cu dantelă, i a pus o perniță frumoasă înăuntru, iar eu am cumpărat un buchet de flori și l am răsfirat peste copil. Așa am înmormântat o pe sărmana mea micuță, pe care, oricât ar părea de neînțeles, n am putut s o uit până în ziua de azi. După câtva timp, însă, toată această întâmplare neașteptată mi a dat mult de gândit. Desigur, Arinocika nu m a costat prea mult. În total treizeci de ruble, în care intră și sicriul, și înmormântarea, și doctorul, și florile, și banii dați Dariei Radivonovna. Plecând la Petersburg, am recuperat acești bani din cele patruzeci de ruble trimise de Versilov pentru drum și din vânzarea câtorva lucruri pe care nu voiam să le iau cu mine, așa încât "capitalul" meu inițial a rămas intact. "Totuși, mă gândeam eu, dacă am să mă abat mereu din drum, n am să ajung departe." Din pățania cu studentul am văzut că "ideea" mă poate captiva până ntr atât, încât să mi denatureze impresiile și să mă rupă de realitatea înconjurătoare. Din întâmplarea cu Arinocika reieșea contrariul, și anume că nici o "idee" nu e în stare să stăpânească pe cineva (cel puțin pe mine) până într atât, încât, de îndată ce se ivește un fapt copleșitor, să nu se oprească și să nu renunțe la toată munca lui de ani de zile pentru realizarea "ideii". Oricât s ar părea de ciudat, ambele concluzii erau valabile.


CAPITOLUL AL ȘASELEA

În ziua aceea nădejdile mele nu s au împlinit decât în parte, căci nu i am găsit pe ai mei singuri: deși Versilov lipsea de acasă, tot am dat peste un om străin, peste Tatiana Pavlovna, care tocmai venise s o vadă pe maică mea. Jumătate din intențiile mele generoase s au spulberat pe dată. E ciudat cât de repede mi se schimbă starea sufletească în asemenea împrejurări. Ajunge un grăunte de nisip sau un fir de păr și s a zis cu intenția bună, care e înlocuită prin alta rea. Din păcate însă, intențiile rele nu mi se risipesc chiar atât de repede, deși nu sunt răzbunător din fire. Când am intrat, am băgat de seamă că maică mea a întrerupt brusc discuția, care părea foarte însuflețită, cu Tatiana Pavlovna. Soră mea se întorsese de la lucru numai cu câteva minute înainte și încă nu ieșise din cămăruța ei.
Locuința nu avea decât trei camere. Cea de la mijloc, un fel de salon în care se adunau cu toți peste zi, era destul de mare și aproape arătoasă. Oricum, se găseau acolo câteva canapele moi și frumoase, de altfel foarte uzate (Versilov nu putea suferi husele), câteva covoare mai acătării, câteva mese și niște măsuțe cu totul de prisos. La dreapta salonului era camera lui Versilov, strâmtă, neîncăpătoare, cu o singură fereastră, mobilată cu un birou ponosit, pe care zăceau câteva cărți necitite și hârtii uitate, având în față un fotoliu tapisat, tot atât de ponosit, cu un arc rupt ce ieșea afară, din pricina căruia Versilov ofta și înjura adesea. Tot în această încăpere și dormea, pe un divan la fel de ros; el ura așa zisul său birou, în care nu părea să lucreze vreodată, dovadă că prefera să stea cu ceasurile în salon, fără să facă nimic. În stânga salonului era o odăiță identică în care dormea mama cu soră mea. În salon se intra dintr un coridor la capătul căruia se găsea bucătăria, unde bucătăreasa Lukeria și locuia, iar când gătea, în toată casa se răspândea miros de sfară. Câteodată, din pricina acestui miros de bucătărie, Versilov își blestema în gura mare zilele și soarta; era poate singura împrejurare când mă declaram cu totul de acord cu el, fiindcă nici eu nu pot suferi asemenea mirosuri; de fapt, ele nu pătrundeau până la mine, deoarece locuiam într o cămăruță la mansardă, unde mă urcam pe o scară foarte îngustă, aproape verticală, care scârțâia îngrozitor. Tot ce pot spune despre "apartamentul" meu, e că avea tavanul foarte jos, o fereastră semicirculară și era mobilat doar cu un divan îmbrăcat în mușama, pe care Lukeria îmi așternea seara un cearșaf și mi punea o pernă, o masă de brad cât se poate de rudimentară, și un scaun cu împletitura de pai găurită.
Cu toate acestea, în casa noastră se mai vedeau unele rămășițe ale bunei stări din trecut: în salon, bunăoară, era o lampă de porțelan foarte frumoasă, pe un perete atârna o admirabilă gravură, destul de mare, reprezentând pe Madona din Dresda, iar pe peretele opus o fotografie uriașă, foarte scumpă, a portalului de bronz al Catedralei din Florența. Tot în această încăpere, într un colț, se afla un panou mare cu vechi icoane de familie, dintre care una (a tuturor sfinților) — cea pe care mama voia tocmai s o amaneteze — era îmbrăcată în argint aurit, iar alta (a Maicii Domnului) era acoperită cu catifea și cusută cu mărgăritare. Înaintea icoanelor se afla o candelă care se aprindea în ajunul fiecărei sărbători. Era vădit că Versilov nu se sinchisea de semnificația religioasă a icoanelor, și atunci când lumina candelei, reflectată de icoana aurită, îl izbea în ochi, se strâmba, silindu se să se stăpânească și murmura doar că i se strică vederea; totuși nu o împiedica pe maică mea să aprindă candela.
De obicei, intram în salon tăcut și ursuz, privind pieziș, și uneori nici nu dădeam binețe. Cum întotdeauna mă întorceam acasă mai devreme, mi se aducea masa de prânz sus. Acum, în clipa când am intrat pe ușă, am spus: "Bună seara, mamă", ceea ce nu mi se mai întâmplase. Dar și de astă dată mă simțeam atât de stingherit, încât nu m am putut uita la ea și m am așezat în colțul opus al camerei. Nici nu mi dădeam seama cât eram de obosit.
— Tot bădăran a rămas băiatul ăsta. N a învățat încă să salute cuviincios, a bombănit Tatiana Pavlovna; și pe vremuri își îngăduia să mă ocărască, așa că eram obișnuit să se poarte astfel cu mine.
— Bună seara..., îmi răspunse mama, fâstâcindu se, poate fiindcă nu era învățată să o salut. Te aștept de mult cu masa, adăugă ea, destul de încurcată, numai de nu s ar fi răcit supa. Am să spun numaidecât să ți prăjească chiftelele... Se ridică în grabă și dădu să alerge la bucătărie, și poate pentru prima oară, de o lună de când locuiam la ea, m am rușinat, văzând cum se grăbește să mă servească, deși până atunci eu însumi îi pretindeam acest lucru.
— Îți mulțumesc, mamă, dar nu te osteni, am mâncat. Dacă nu vă stingheresc, aș sta puțin aici să mă odihnesc.
— Vai de mine... se poate?... De ce să nu stai?...
— N avea grijă, mamă, n am să mai fiu mojic cu Andrei Petrovici, am liniștit o eu, atingând astfel din senin latura cea mai delicată a relațiilor noastre.
— Doamne, ia te uită cât e de mărinimos! strigă Tatiana Pavlovna. Dragă Sofia, nu cumva îi mai spui și acum tot dumneata? Dar ce i de capul lui ca să i se cuvină atâta onoare, și încă din partea maică si?! Uite cum te ai pierdut cu firea de când a intrat pe ușă. Mai mare rușinea.
— Da mamă, și mie mi ar plăcea ca dumneata să mi spui tu.
— Da?... Bine, atunci am să ți spun, se grăbi mama să încuviințeze. Dar eu... nu întotdeauna... Bine că știu, de azi înainte așa am să ți spun.
Se roșise toată. Și trebuie să recunosc că uneori avea o înfățișare foarte atrăgătoare... Fața ei, de obicei palidă, oarecum anemică, era blândă și încrezătoare, fără a vădi o naivitate prostească. Obrajii îi erau trași, chiar supți, pe frunte începuseră să i se sape niște cute, totuși în jurul ochilor pielea îi era netedă, iar în ochii ei mari licărea întotdeauna o lumină caldă și liniștită care m a atras din prima zi. O iubeam și fiindcă pe fața ei nu se citea nici tristețe, nici dezamăgire, nici umilință; dimpotrivă, ar fi părut chiar veselă, dacă nu s ar fi alarmat atât de des, dacă n ar fi tresărit speriată și nu s ar fi ridicat brusc în picioare, de cele mai multe ori fără motiv. Mai ales când se vorbea despre ceva nou, asculta, tulburată, până se convingea că "totul e bine", ceea ce însemna pentru ea că "totul rămâne așa cum a fost". Se temea grozav de orice schimbare, de orice eveniment, chiar dacă ar fi fost îmbucurător!... Trecuse pesemne în copilărie printr o mare spaimă. Afară de ochii ei îmi plăcea și ovalul desăvârșit al feței prelungi, iar dacă ar fi avut umerii obrajilor ceva mai puțin pronunțați, cred că nu numai în tinerețe, dar chiar și acum ar fi trecut desigur drept o femeie foarte frumoasă. Deși avea numai treizeci și nouă de ani în părul ei șaten, aproape castaniu, se zăreau tot mai multe fire argintii.
Tatiana Pavlovna îi aruncă o privire indignată.
— Auzi, să faci atâta caz de un mucos?! Să tremuri în fața lui? Ești de a dreptul caraghioasă, Sofia! Mă scoți din sărite, zău așa.
— Ei, și dumneata, Tatiana Pavlovna, ce ai cu el?! Ori poate glumești? adăugă mama, observând un zâmbet aproape imperceptibil pe figura Tatianei Pavlovna.
E drept că uneori nu puteau fi luate în serios ocările Tatianei Pavlovna, acum însă, zâmbise (dacă zâmbise într adevăr) numai fiindcă o văzuse pe mama — la care ținea grozav din pricina bunătății ei — atât de fericită de purtarea mea surprinzător de supusă.
— Văd prea bine, Tatiana Pavlovna, că ți cauți ceartă cu lumânarea; te legi de mine tocmai acum, când am spus de la ușă "bună seara, mamă", ceea ce nu fac niciodată, am socotit eu cu cale să i răspund în cele din urmă.
— Asta i bună! izbucni ea din nou. Dumnealui se crede un erou! Nu cumva ai vrea să ți mulțumim în genunchi fiindcă ai catadicsit o dată în viața ta să te porți politicos? Și apoi, asta se cheamă politețe? De ce nu te uiți la nimeni când intri în casă? Parcă eu nu știu cum o bruftuiuiești pe maică ta?! Puteai să mi spui și mie bună seara, doar eu te am înfășat, și ți sunt nașă!
Se înțelege că n am găsit de cuviință să i răspund. Chiar în clipa aceea a intrat pe ușă soră mea și m am grăbit să intru în vorbă cu ea.
— Liza, m am întâlnit azi cu Vasin și m a întrebat de tine. Nu știam că l cunoști.
— Ne am cunoscut anul trecut la Luga, zise ea pe un ton cât se poate de firesc, așezându se lângă mine și privindu mă cu duioșie.
Nu știu de ce, dar mă așteptasem ca atunci când îi voi pomeni de Vasin să roșească. Soră mea era blondă, cu părul auriu, cu mult mai deschis decât al părinților, dar cu ovalul feței și cu ochii aproape la fel ca ai mamei. Avea nasul foarte drept, mic și frumos și, spre deosebire de mama, o sumedenie de pistrui mărunți. De la Versilov moștenise foarte puțin, poate numai statura destul de înaltă și mlădioasă și mersul deosebit de grațios. Cu mine nu semăna câtuși de puțin. Eram cât se poate de diferiți ca înfățișare.
— În cele trei luni cât am stat acolo mă întâlneam uneori cu dumnealui, adăugă Liza.
— De ce spui dumnealui, când vorbești de Vasin? Ar trebui să spui cu el, nu cu dumnealui. Iartă mă, surioară, că te corectez, dar sunt mâhnit când văd că nu ți s a dat creșterea cuvenită.
— E o nerușinare să vorbești astfel față de maică ta! își ieși din sărite Tatiana Pavlovna. Și apoi te înșeli, fata a primit o creștere destul de bună.
— Nici nu m am referit la mama, m am apărat eu cu tărie. Știi, mamă, de câte ori mă uit la Liza, parcă te văd pe dumneata, ai reușit să faci din ea un înger, e tot atât de bună, blândă și curată cum ai fost dumneata în tinerețe, cum ai rămas și astăzi, și cum vei fi întotdeauna... Mă gândeam doar că s ar cuveni să aibă maniere ceva mai alese: deși sunt niște prejudecăți stupide, nu te poți lipsi de ele în societate. Ceea ce mă supără e că Versilov nici nu binevoiește să te corecteze atunci când te aude spunand dumnealui în loc de el. Disprețul și nepăsarea lui Versilov față de noi mă revoltă!
— Tocmai un necioplit ca tine s a găsit să învețe pe alții bunele maniere! Ascultă, domnule, de acum înainte să nu mai îndrăznești să spui în fața mamei sau în fața mea "Versilov", căci nu ți îngădui! se răsti la mine Tatiana Pavlovna.
— Mamă, am primit azi leafa, poftim cele cincizeci de ruble, ia le, te rog!
M am apropiat de mama și i am întins banii, ceea ce a tulburat o.
— Zău că nu știu dacă pot să i primesc, îngăimă mama, codindu se să ia banii.
N am înțeles ce o oprea.
— Te rog, mamă, dacă mă socotești într adevăr fiul dumitale, iar Liza, fratele ei, atunci...
— Ah, Arkadi, cât de vinovată mă simt față de tine; aș vrea să ți destăinuiesc ce am pe suflet, dar prea mă sfiesc...
Rosti aceste cuvinte cu un zâmbet timid, cerându și parcă iertare. Nici de astă dată n am înțeles o și am întrerupt o.
— Era cât pe aci să uit, mamă: azi s a dat sentința în procesul lui Andrei Petrovici cu familia Sokolski. Știai?
— Ah, da, știam! exclamă ea, înspăimântată, împreunându și palmele, după cum avea obiceiul.
— Astăzi? sări arsă Tatiana Pavlovna. E cu neputință, doar mi ar fi spus. Pe tine te a anunțat? se întoarse ea către mama.
— Ah, nu, nu mi a spus că e azi. De o săptămână tremur de frică. Mă rugam să se termine odată, chiar de ar fi să piardă procesul, dar să știu că am scăpat de grija asta, să fie iar totul ca înainte.
— Nu ți am spus eu, mamă?! am strigat. Iată ce fel de om e! Nu i pasă de nimeni, îi disprețuiește pe toți! Ce ți am spus adineauri?
— Și ce s a hotărât? Care i sentința? Dar tu de unde ai aflat? se repezi Tatiana Pavlovna la mine. Vorbește odată!
— Iată l că vine. Poate că o să binevoiască să vă spună chiar el, le am vestit eu, auzindu i pașii lui Versilov pe coridor, și m am așezat repede lângă Liza.
— Pentru Dumnezeu, frate, cruț o pe mama! Fii mai îngăduitor cu Andrei Petrovici..., îmi șopti soră mea.
— Am să fiu, n avea grijă, cu hotărârea asta m am și întors acasă, am liniștit o eu, strângându i mâna.
Liza mă privi cu neîncredere, și pe bună dreptate.
Versilov intră pe ușă foarte mulțumit de sine, atât de mulțumit, încât nici nu socoti cu cale să și ascundă buna dispoziție. De altfel, în ultima vreme se obișnuise să și dezvăluie fără pic de rușine nu numai apucăturile rele, dar și pe cele caraghioase, pe care tot omul se ferește să și le arate; nu l stânjenea câtuși de puțin faptul că ne lasă să i ghicim până și cele mai intime gânduri. De un an încoace, după cum observase și Tatiana Pavlovna, nu mai dădea nici o atenție îmbrăcăminții: deși umbla totdeauna curat îmbrăcat, purta haine vechi și nu mai ținea să fie elegant, ca înainte. Ce i drept, acum nu și schimba rufăria decât la două zile, ceea ce o întrista pe maică mea; în lumea lui acest lucru era socotit ca un sacrificiu și pentru toate femeile devotate care l înconjurau constituia un act de eroism. Purta întotdeauna pălării moi, negre, cu borul lat; când și a scos în prag pălăria, de sub ea scăpă o șuviță bogată de păr încă foarte des, deși destul de cărunt. Îmi plăcea să văd cum i se înfoia părul ori de câte ori își scotea pălăria.
— După cum văd, s a adunat toată familia. Ne a onorat până și dumnealui? Încă de la intrare i am auzit glasul; și, dacă nu mă înșel, mă ocăra?
De câte ori Versilov făcea glume pe socoteala mea, era semn că i bine dispus. Se înțelege că nu i am răspuns. În urma lui a intrat Lukeria cu o sumedenie de pachete pe care le a pus pe masă.
— Sunt victorios, Tatiana Pavlovna, am câștigat procesul și bineînțeles că prinții nu vor îndrăzni să facă apel. Așadar am învins! Și numaidecât s a găsit cineva să mi împrumute o mie de ruble. Lasă lucrul, Sofia, nu ți mai obosi ochii. Þi ai terminat treaba pe ziua de azi, Liza?
— Da, tăticule, îi răspunse Liza drăgăstos. Ea îi spunea tată , eu însă n aș fi făcut o nici în ruptul capului.
— Ești obosită?
— Da.
— Mâine să nu te duci la lucru. Să nu te mai duci niciodată.
— Mi ar părea rău, tăticule.
— Te rog eu... Crede mă, Tatiana Pavlovna, nu pot suferi să muncească femeile.
— Cum să nu muncească? Unde s a pomenit femeie să stea cu brațele încrucișate?!...
— Știu, știu, tot ce ai să mi spui e frumos și adevărat, și te aprob dinainte; dar eu mă refeream în primul rând la lucrul de mână. Oricât ți s ar părea de ciudat, mă urmăresc niște impresii neplăcute și probabil denaturate din copilărie. De la vârsta de cinci, șase ani nu păstrezi decât amintiri foarte confuze, totuși parcă văd și azi — și mă cutremur de fiecare dată — un sobor de femei deștepte și serioase, șezând solemn în jurul unei mese rotunde, pe care sunt îngrămădite diferite materiale, foarfeci, tipare, modele de rochii. Toate discută, își dau părerea, fac propuneri, clătinând încet și grav din cap, fiecare măsoară, potrivește și socotește de nenumărate ori înainte de a se apuca de croit. Ființele acelea atât de duioase, care mi arătau de obicei atâta dragoste, deveneau deodată inaccesibile și mi dădeam seama că la cea mai mică prostie m ar fi gonit imediat din odaie. Până și biata mea dădacă mă ținea din scurt, fără să ia în seamă strigătele și sâcâielile mele; era numai ochi și urechi, de parcă s ar fi ivit deodată pasărea măiastră. Nu știu de ce, dar gravitatea și asprimea care se întipăreau pe aceste fețe inteligente, când se apucau de croit, mă întristează și azi de câte ori îmi aduc aminte. Și dumitale, Tatiana Pavlovna, grozav îți mai place să croiești. Chiar dacă s ar crede că astea s ifose aristocratice, prefer femeile care nu fac nimic. Nu te supăra, Sofia, n am vrut să te jignesc... Nici nu poate fi vorba de tine! Femeia reprezintă în orice caz o mare forță. De altfel, asta o știi și tu, Sonia. Dar dumneata ce părere ai, Arkadi Makarovici? Ai să mă contrazici, probabil?
— Nu, n am de ce, i am răspuns eu. Mi a plăcut îndeosebi aforismul că femeia e o mare forță, deși nu prea înțeleg ce legătură ar avea cu munca. Iar că trebuie să muncească de voie, de nevoie, când nu sunt bani în casă, asta o știi și dumneata.
— Și acum încetează, se adresă el mamei, a cărei față strălucea de bucurie. (Când mi se adresase mie, ea se cutremurase.) Măcar câtva timp aș vrea să nu vă mai văd lucrând. Desigur că tu, Arkadi, ca orice tânăr din ziua de azi, trebuie să fii cât de cât socialist; dar te rog să mă crezi, dragul meu, că nicăieri n ai să găsești atâția oameni cărora să le placă trândăvia, ca în mijlocul poporului, care muncește neîncetat!
— Odihna, poate, dar nu trândăvia!
— Ba nu, chiar trândăvia. Idealul lor e să nu facă nimic. Am cunoscut o dată un om care nu și îngăduia nici o clipă de răgaz, deși nu se trăgea din popor. Era destul de inteligent, știa ceva carte, încât putea să se ridice până la niște idei generale. Și tocmai omul acesta a visat zi cu zi, cu pasiune, clipă de clipă, o viață de huzur deplin, ca să zic așa, a ridicat trândăvia la rangul de ideal absolut, ceea ce implica pentru el independență nelimitată, libertatea neîngrădită de a visa și o veșnică contemplare. A fost urmărit de acest ideal până în momentul când l a doborât munca; atunci n a mai avut însă nici o scăpare și a murit la spital. Uneori, îmi vine să cred în mod serios că bucuria de a munci este o invenție a trântorilor, desigur a celor virtuoși. Este una din faimoasele "idei de la Geneva " de la sfârșitul veacului trecut. Știi, Tatiana Pavlovna, acum trei zile am tăiat din gazetă un anunț (scoase din buzunarul jiletcii o bucățică de hârtie). L a dat desigur unul din nenumărații studenți de profesie care știu limbi clasice și matematică și sunt gata să plece oriunde și să trăiască oriunde, chiar și într un pod. Ascultați: "Profesoară prepară pentru examenele de admitere în toate școlile (auziți, în toate!) și dă lecții de aritmetică", un exemplu clasic într un singur rând. De vreme ce prepară pentru toate examenele, oare nu se subînțelege și aritmetica? Se vede că nu, dacă a ținut să sublinieze că știe și aritmetică. Aici vorbește un om flămând, ajuns în ultimul hal de mizerie. Și tocmai această stângăcie e înduioșătoare. Se vede că niciodată n a avut de gând să se facă profesoara și nici nu cred să fie în stare să învețe pe cineva ceva. Dar, cum i a ajuns pesemne cuțitul la os, a dat ultima rublă pe un anunț la gazetă în care se declară gata să prepare elevi pentru toate școlile, și pe deasupra să dea și lecții de aritmetică. Per tutto mundo e in altri siti.
— Ah, Andrei Petrovici, ar trebui s o ajutăm, exclamă Tatiana Pavlovna. Unde locuiește?
— Pe toți, oricum, nu i poți ajuta! căută el s o liniștească și vârî anunțul în buzunar. În pachețelele astea sunt dulciuri. Le am adus pentru tine, Liza, și pentru dumneata, Tatiana Pavlovna! Sofia și cu mine nu suntem amatori de ele. S ar putea să ți placă și ție, tinere. M am dus anume la Eliseev și Ballet să le cumpăr. De prea multă vreme mâncați răbdări prăjite, cum spune Lukeria. (N. B. În casa noastră n a mâncat nimeni răbdări prăjite.) Aici sunt struguri, bomboane, pere pergamute și o tortă cu căpșuni; am chiar și o sticlă de vișinată, ba și alune. E ciudat, Tatiana Pavlovna, dar din copilărie mă dau în vânt după alune, chiar și după cele mai ordinare. Liza seamănă cu mine, și ei îi place să ronțăie alune, ca o veveriță. Nu există nimic mai încântător, Tatiana Pavlovna, decât atunci când, depănându ți amintirile din copilărie, te regăsești uneori, fără să vrei, în pădure, culegând alune dintr un tufiș. Îți aduci aminte de acele zile de început de toamnă, când vremea e încă frumoasă, dar uneori destul de rece, iar tu rătăcești în pădure, te afunzi în ea, și în jurul tău plutește un miros de frunze căzute... Mi se pare că am zărit o licărire de simpatie în privirea dumitale, Arkadi Makarovici?
— Și eu mi am petrecut primii ani ai copilăriei la țară.
— Cum așa? După câte știu, ai trăit la Moscova... Ori poate mă înșel.
— Locuia într adevăr la Moscova, la familia Andronikov, când ai fost dumneata să l vezi, dar până atunci a stat la țară, la răposata Varvara Stepanova, mătușa dumitale, preciza Tatiana Pavlovna.
— Ia banii ăștia, Sofia, și pune i bine. Zilele astea, după cum mi s a făgăduit, voi mai primi cinci mii.
— Așadar, prinții nu mai au nici o speranță? întrebă Tatiana Pavlovna.
— Nici una.
— Știi, Andrei Petrovici, că întotdeauna am avut o deosebită simpatie pentru dumneata și pentru toți ai dumitale, că m am socotit o prietenă a întregii familii, și, cu toate că prinții nu s decât niște străini pentru mine, zău că mi e milă de ei. Nu mi o lua în nume de rău, Andrei Petrovici.
— Nici prin gând nu mi trece să împart moștenirea cu ei, Tatiana Pavlovna.
— Cunoști, firește, părerea mea, Andrei Petrovici. Ei ar fi renunțat la proces, dacă le ai fi propus de la început să împărți pe din două averea cu ei. Acum e desigur prea târziu. De altfel... n am eu căderea să judec... O spun doar fiindcă sunt convinsă că răposatul nu i ar fi uitat, dacă făcea un testament.
— Nu numai că nu i ar fi uitat, dar probabil că le ar fi lăsat lor totul, iar de mine nici nu și ar fi adus aminte, dacă ar fi fost în stare să ducă o treabă până la capăt, să întocmească un testament ca lumea; așa cum stau lucrurile însă, legea e de partea mea și basta. Nici nu pot, nici nu vreau să mă împart cu ei, Tatiana Pavlovna, ăsta e ultimul meu cuvânt.
Rareori mi a fost dat să l văd atât de pornit. Tatiana Pavlovna amuțise. Maică mea stătea tristă, cu ochii în pământ; Versilov știa că e și ea de aceeași părere cu Tatiana Pavlovna.
"De vină e palma de la Ems", mi am spus în sinea mea. Documentul primit de la Kraft, care se găsea acum în buzunarul meu, ar fi avut o tristă soartă dacă ar fi încăput pe mâna lui. Am simțit deodată că pe umerii mei apasă o mare răspundere; această grijă, care se adăuga la toate celelalte, a avut darul să mă înfurie.
— Dragă Arkadi, aș vrea să te văd mai bine îmbrăcat; e drept că nici acum nu mi e rușine cu tine, dar pentru viitor aș vrea să ți recomand un admirabil croitor francez; e foarte conștiincios și are mult gust.
— Te aș ruga să nu mi faci niciodată asemenea propuneri, am izbucnit eu pe neașteptate.
— Ce ți s a năzărit?
— Propunerea în sine n are de bună seamă nimic înjositor dar între noi nu sunt relații atât de bune, și în curând se vor înrăutăți chiar, fiindcă de mâine am de gând să nu mă mai duc la prinț. Ceea ce fac eu acolo nu se poate numi o slujbă...
— Dar ce ai vrea să faci? Slujba ta e să te duci la el, să i ții de urât și atât!
— O socotesc umilitoare.
— Nu te înțeleg. Dacă ești chiar atât de scrupulos, n ai decât să nu iei bani de la el. De dus trebuie însă să te duci. Altfel l ai amărî grozav pe bătrân, care te a îndrăgit, sunt convins de asta... Dar, la urma urmei, fă cum vrei...
Era vădit că vrea să pună capăt acestei discuții neplăcute.
— Abia acum îmi spui să nu iau bani, după ce am făptuit o ticăloșie? Dacă mă lămureai din timp, nu i aș fi cerut azi leafa.
— Ai făcut o din proprie inițiativă; n aș fi crezut că vei avea îndrăzneala să i ceri bani. Ce să spun, tare sunteți dibaci, voi, cei din ziua de azi. În vremurile noastre nu mai există tineret, Tatiana Pavlovna.
Era grozav de mânios, și atunci mi am ieșit și eu din sărite.
— Trebuia să mă socotesc odată cu dumneata. Doar dumneata m ai silit. Si acum nu știu ce să mă fac.
— Fiindcă veni vorba de bani, Sofia, dă i imediat lui Arkadi îndărăt cele șaizeci de ruble. Iar tu, dragul meu, nu te supăra că sunt atât de grăbit să închei socotelile. Citesc în ochii tăi că ți ai pus în gând să întreprinzi ceva și că ai nevoie... de un capital de rulment... sau cam așa ceva.
— Nu știu ce se citește pe fața mea, dar în orice caz nu m aș fi așteptat din partea mamei să ți pomenească despre bani, după ce o rugasem atât de stăruitor să nu ți spună, i am răspuns, fulgerând o pe mama cu privirea. Nici nu se poate închipui cât eram de jignit.
— Arkașa puiule, iartă mă, pentru Dumnezeu! Era cu neputință să tac...
— Dragul meu, nu fi supărat pe ea că mi a destăinuit secretele tale, se întoarse el către mine. Și apoi, a făcut o cu cele mai bune intenții: dragostea de mamă a îndemnat o să se laude cu noblețea sufletească a fiului ei. Dar, crede mă, în orice caz aș fi ghicit că ai devenit capitalist. Ai o față atât de cinstită, încât îți trădează toate secretele. Nu ți am spus eu, Tatiana Pavlovna, că asta urmărește, că are o față cinstită?
— Să lăsăm fața mea cinstită! m am oțărât eu. Știu că citești adesea în sufletul omului, deși în unele cazuri nu vezi mai departe de vârful nasului. De câte ori m a uluit puterea dumitale de pătrundere! Da, ai ghicit: am într adevăr o "idee" a mea. Că te ai exprimat așa, e, firește, o întâmplare. Totuși nu mă sfiesc să recunosc acest lucru. Nu mi e teamă și nu mă rușinez!
— Principalul e să nu te rușinezi de ea!
— Dar cu toate acestea n am să ți o împărtășesc niciodată.
— Mai bine zis nu mă socotești demn de o asemenea destăinuire. Nici nu i nevoie, dragul meu. Bănuiesc eu în ce constă esența ideii tale; în orice caz, trebuie să sune cam așa:

M oi duce n sihăstrie...

— Știi, Tatiana Pavlovna, părerea mea e că el vrea... să devină un Rotschild sau ceva asemănător, și să se retragă în propria lui măreție ca într un turn. De bună seamă că din mărinimie are să ne dea amândurora, și dumitale și mie, câte o pensie — deși mie s ar putea să nu mi dea nimic — dar în orice caz n o să l mai vedem printre noi. Parcă ar fi Crai Nou, nici nu s a ivit bine, că și asfințește.
M am cutremurat. Firește, nu era decât o coincidență: nu știa nimic, vorbise la întâmplare, deși pomenise de Rotschild; dar cum de mi putuse ghici atât de precis hotărârea de a rupe cu el și de a pleca în lume? Bănuia totul, și de pe acum căuta să bagatelizeze prin cinism o tragedie. Totuși, nu încăpea nici o îndoială că era grozav de furios.
— Mamă, iartă mi izbucnirea, dar știu că lui Andrei Petrovici e cu neputință să i ascunzi ceva, am spus eu, râzând silit, încercând să întorc totul în glumă.
— Bine faci că râzi, e cea mai bună soluție. Nici nu ți închipui cât de mult câștigă fiecare om când râde, chiar și ca înfățișare. Vorbesc cât se poate de serios. Vezi, Tatiana Pavlovna, el are totdeauna un aer de parcă ar fi preocupat de ceva atât de important, încât până și pe el îl stingherește.
— Te rog foarte mult, Andrei Petrovici, să fii la locul dumitale.
— Ai dreptate, dragul meu, totuși trebuie să ne lămurim până la capăt, ca să nu mai reluăm niciodată această discuție. Purtarea ta dovedește că ai venit la Petersburg cu gândul de a te răzvrăti — iată tot ce am înțeles din motivele care te au adus la noi. Ca să nu mai pomenesc de intenția ta evidentă de a ne da gata. Unde mai pui că de o lună de când ești în casa noastră ne tot bruftuluiești, cu toate că un om inteligent ca tine ar putea să lase bruftuluiala pe seama celor care n au alt mijloc de a se răzbuna pe oameni pentru propria lor mediocritate. Te ascunzi întotdeauna de noi, deși expresia ta cinstită și obrajii tăi rumeni sunt o dovadă grăitoare că poți privi pe oricine în ochi cu conștiința curată. E o ipohondrie, Tatiana Pavlovna; nu pot pricepe de ce or fi azi cu toții ipohondri?
— De vreme ce nici măcar n ai știut unde am crescut, cum vrei să știi de unde mi se trage ipohondria?
— Va să zică, asta i buba! Te simți jignit fiindcă am uitat unde ți ai petrecut copilăria?
— Nici gând, te rog să nu mi atribui asemenea neghiobii! Ai auzit, mamă, că Andrei Petrovici m a lăudat adineauri pentru că am râs; dacă i așa, atunci hai să râdem cu toții, ce rost are să stăm ca niște momâi? Nu vreți să vă povestesc niște anecdote despre mine, cu atât mai mult cu cât Andrei Petrovici e străin de tot ce am pătimit.
Fierbeam de mânie. Știam că nu vom mai sta niciodată împreună, ca acum, și că o dată plecat din casă, nu i voi mai trece niciodată pragul. Și tocmai fiindcă eram în preziua despărțirii, îmi pierdusem cumpătul. De altfel, el însuși provocase această scenă finală.
— Ar fi desigur foarte drăguț din partea ta, cu condiția să fie într adevăr amuzant, zise el, privindu mă atât de pătrunzător, de parcă ar fi vrut să mi citească în suflet. Te au lăsat cam necioplit aceia care te au crescut, deși, în general, te prezinți destul de bine. Nu i așa că i drăguț astăzi băiatul, Tatiana Pavlovna? Bine faci că deschizi, în sfârșit, pachetele cu dulciuri.
Totuși, Tatiana Pavlovna nu și descreți fruntea. Nici măcar nu întoarse capul; continua să așeze dulciurile pe farfuriile care i fuseseră aduse între timp. Mama ședea, buimăcită, presimțind și înțelegând, firește, că totul se va sfârși prost. Soră mea îmi făcu pentru a doua oară semn cu cotul.
— Aș vrea numai să vă povestesc prima întâlnire a unui tată cu iubitul său fiu, am început eu cât se poate de firesc. Scena s a petrecut "acolo unde a fost crescut copilul..."
— Dragul meu, oare povestea n are să fie... cam plicticoasă? Știi prea bine că tous les genres...
— Nu te încrunta, Andrei Petrovici, n am de fel intenția pe care mi o atribui. Nu vreau decât să vă fac să râdeți.
— Să dea Dumnezeu, băiete dragă. Nu mă îndoiesc că ne iubești pe toți și că... nu vrei să ne strici plăcerea de a fi împreună, îngăimă el, silindu se să pară liniștit.
— Tot pe fața mea ai citit că te iubesc?
— Da, într o oarecare măsură...
— Dacă i așa, atunci de mult am citit și eu pe fața Tatianei Pavlovna că e îndrăgostită de mine. Nu te uita așa fioros la mine, Tatiana Pavlovna! Întotdeauna e mai bine să râzi!
Ea se întoarse brusc spre mine și mă privi lung, pătrunzător:
— Ia seama! mă amenință ea cu degetul, însă atât de serios, încât nu putea fi vorba de un răspuns la gluma mea stupidă. Era mai degrabă un avertisment, parcă ar fi vrut să mi spună: "Nu cumva s o iei razna!"
— Cum se poate, Andrei Petrovici, să nu ți aduci aminte de prima noastră întâlnire?!
— Zău că am uitat dragul meu, te rog din suflet să mă ierți. Tot ce mi amintesc e că s a întâmplat foarte demult, dar unde anume, nu știu...
— Mamă, dumneata îți aduci aminte când ai venit să mă vezi la țară, unde am crescut, pe vremea când n aveam decât vreo șase, șapte ani? Ori poate nu este decât o nălucire de a mea, poate că am visat doar că ai venit vreodată să mă vezi? De mult voiam să te întreb, dar am tot amânat. Acum a venit vremea să mi răspunzi.
— Vai de mine Arkașenka, se poate? Doar am fost de trei ori la Varvara Stepanovna; prima oară m am dus când abia împliniseși un an, a doua oară, când aveai vreo trei anișori și ultima oară, când trecuseși de șase ani.
— Bine că am aflat, în sfârșit, că de o lună întreagă tot voiam să te întreb.
Deodată, mama s a înroșit, năpădită de valul amintirilor, și m a privit cu duioșie:
— Într adevăr Arkașenka, de pe atunci îți aduci aminte de mine?
— N aș putea spune că mi aduc aminte, sau că știu ceva precis, mi a rămas însă pentru toată viața în inimă chipul dumitale și sentimentul că ești mama mea. De timpul petrecut în sat îmi aduc aminte ca prin vis, până și pe dădaca mea am uitat o cu desăvârșire. Și de Varvara Stepanovna îmi aduc aminte destul de vag, și asta numai fiindcă umbla legată la fălci, pesemne o dureau dinții. Mai văd apoi copacii uriași din jurul casei, niște tei, pare mi se, lumina puternică a soarelui pătrunzând prin ferestrele deschise, grădinița plină de flori, o potecă, iar despre dumneata, mamă, am păstrat o singură amintire limpede: clipa când m ai ridicat în brațe ca să primesc împărtășania și să sărut potirul; eram în biserica din sat, vara, și un porumbel a trecut în zbor pe sub cupolă, de la o fereastră ia alta...
— Doamne, chiar așa s a petrecut! exclamă mama, împreunându și palmele. Parcă văd și acum porumbelul! Când te apropiai de potir, ai început să te zbați și să strigi: "Un porumbel, un porumbel!"
— Chipul dumitale, sau măcar expresia iui, mi s a întipărit atât de bine in minte, încât, peste cinci ani, la Moscova, te am recunoscut imediat, deși nimeni nu mi spusese că ești mama mea. Iar când m am întâlnit pentru prima oară cu Andrei Petrovici, a trimis pe cineva să mă ia de la familia Andronikov, unde lâncezeam de vreo cinci ani, ce i drept, destul de voios și de senin. De locuința lor, dintr o clădire a statului, îmi aduc aminte până în cele mai mici amănunte, ca și de toate doamnele și domnișoarele care au îmbătrânit atât de mult de atunci, de traiul îmbelșugat din casă; parcă îl văd și azi pe Andronikov cărând cu sacii alimentele din piață: păsări, pește, purcei, sau la masă, când ne turna supă în farfurii, în locul soției dumisale pline de ifose, care nu catadicsea s o facă, ceea ce stârnea de fiecare dată râsul comesenilor și în primul rând pe al lui. Acolo am și învățat franțuzește, de la domnișoare; dar mai mult decât orice îmi plăceau fabulele lui Krâlov; învățasem o mulțime pe de rost și în fiecare zi îi declamam câte una lui Andronikov, dând buzna în mica lui odaie de lucru, fără să mi pese dacă e ocupat sau nu. Și tocmai datorită unei fabule am și ajuns să te întâlnesc, Andrei Petrovici... Mi se pare că începi să ți aduci și dumneata aminte.
— Foarte vag, dragul meu. Parcă mi ai recitat atunci ceva... O fabulă sau un fragment din Prea multă minte strică, dacă nu mă înșel... Tu însă ai o memorie uluitoare!
— Aici nu i vorba de memorie. De întâmplările acestea nu i nevoie să mi amintesc, pentru că le am avut prezente în minte toată viața.
— Bravo, bravo, dragul meu, ai izbutit să mă înviorezi.
Spunând aceste vorbe, zâmbi, iar după el începură să zâmbească și maică mea și soră mea. Treptat, încordarea slăbea. Numai Tatiana Pavlovna, care, după ce pusese dulciurile pe farfurii, se așezase într un colț, mă urmărea tot timpul cu o privire sinistră.
— Iată cum s au întâmplat lucrurile, am continuat. Într o bună dimineață, a venit să mă ia protectoarea mea din copilărie, Tatiana Pavlovna, care întotdeauna apărea pe neașteptate, ca la teatru. M a urcat într o trăsură și m a dus într o casă boierească foarte somptuoasă. Fanariotova cumpărase pe vremuri această casă de la dumneata, Andrei Petrovici, și, când plecase în străinătate, te lăsase să locuiești acolo în lipsa ei. Pe atunci purtam, de obicei, o hăinuță simplă de copil, dar în ziua aceea îmi dăduseră rufe fine și mă îmbrăcaseră într un veston albastru elegant. Tatiana Pavlovna se învârtise toată ziua în jurul meu și mi cumpărase o mulțime de lucruri. Eu însă n aveam astâmpăr, mă plimbam prin odăile pustii și mă admiram în toate oglinzile. Așa s a întâmplat că a doua zi dimineață, pe la ora zece, rătăcind prin toată casa, m am trezit pe neașteptate în biroul dumitale. Te mai zărisem și în ajun, în clipa când am intrat pe ușă, dar numai în fugă. Coborai tocmai scara, te ai urcat în trăsură și ai plecat undeva; cum atunci veniseși singur la Moscova, după o absență îndelungată și numai pentru scurt timp, toată lumea se grăbea să te invite, așa că nu erai aproape niciodată acasă. Când ai dat cu ochii de mine și de Tatiana Pavlovna, ai exclamat doar: "Ah!" și nici nu te ai oprit măcar.
— Cu câtă căldură redă toate amănuntele! mă întrerupse Versilov, adresându se Tatianei Pavlovna, care întoarse însă capul și nu răspunse.
— Parcă văd și acum cât erai de impunător și de chipeș. E îngrozitor cum ai putut să îmbătrânești și să te urâțești în nouă ani — te rog să mă ierți că ți o spun fără înconjur; deși trebuie să fi avut pe atunci vreo treizeci și șapte de ani, mi era mai mare dragul să te privesc; părul foarte bogat și negru, fără un fir cărunt, îți lucea ca lacul; mustățile și favoriții păreau potrivite de mâna unui bijutier — căci nu găsesc alt cuvânt; aveai o față albă și mată, nu de o paloare bolnăvicioasă, ca acum, ci întocmai ca a fiicei dumitale. Anna Andreevna, pe care am avut cinstea s o întâlnesc astăzi; ochii întunecați îți ardeau, iar dinții îți sclipeau, mai ales atunci când râdeai. Și când am intrat pe ușă, m ai măsurat cu privirea și ai început să râzi. Eu nu înțelegeam prea multe pe atunci, și poate de aceea zâmbetul dumitale mi a înveselit inima. Era dimineața, și purtai o haină de catifea de un albastru închis, la gât o eșarfă de culoarea "Solferino" și o cămașă splendidă, garnisită cu dantelă "d'Alencon". Stăteai în fața oglinzii cu un caiet în mână și învățai să declami ultimul monolog al lui Ceațki, revenind mereu la ultima exclamație: Chemați cupeul, cupeul meu !!"
— Ah, Doamne, strigă Versilov, chiar așa a fost! Deși mă aflam la Moscova doar pentru puțin timp, am primit să joc rolul lui Ceațki la o reprezentație de amatori organizată în casa Alexandrei Petrovna Vitovtova, deoarece Jileiko, protagonistul, se îmbolnăvise.
— Și uitaseși. Într adevăr? zise Tatiana Pavlovna, râzând.
— Numai datorită lui mi am amintit. Recunosc însă că cele câteva zile petrecute atunci la Moscova au fost poate cele mai fericite din viața mea! Pe vremea aceea eram încă toți atât de tineri... Și cu toții așteptam cu atâta înfrigurare... Câte nu mi s au întâmplat atunci, la Moscova... Dar continuă, dragul meu, de astă dată ai făcut foarte bine că mi ai amintit de toate cu de amănuntul.
— Eu stăteam în fața dumitale, te priveam, și deodată am strigat: "Vai ce frumos, parcă ai fi chiar Ceațki!" Te ai întors spre mine și m ai întrebat: "Cum, ai și auzit de Ceațki?" Te ai așezat apoi pe divan și ai început să bei cafea, atât de bine dispus, încât îmi venea să te sărut. Atunci ți am povestit că toată familia Andronikov citește foarte mult, iar domnișoarele știu o mulțime de versuri pe dinafară, că adesea joacă pentru plăcerea lor scene din Prea multă minte strică și că săptămâna trecută citiseră seară de seară, cu glas tare, Povestirile unui vânător, dar că mie îmi plac cel mai mult fabulele lui Krâlov, pe care le știu pe de rost. Mi ai cerut numaidecât să ți declam ceva și atunci ți am recitat Pețitul fetei năzuroase: Un mire și căuta, fata de măritat.
— Exact! Exact! Abia acum îmi aduc aminte de toate! exclamă iar Versilov. Și de tine, dragul meu. Îmi amintesc perfect: erai pe atunci un băiețaș atât de drăguț, chiar isteț, și îți jur că și tu te ai schimbat în rău în acești nouă ani.
În clipa aceea au izbucnit cu toții în râs, chiar și Tatiana Pavlovna. Era limpede că Andrei Petrovici a binevoit să facă o glumă numai ca să mi "plătească" cu aceeași monedă observația mea usturătoare că îmbătrânise. Gluma a fost atât de potrivită, încât i a înveselit pe toți.
— În timp ce recitam, dumneata zâmbeai, dar n am ajuns nici la jumătatea poeziei, când m ai oprit, ai sunat și ai poruncit servitorului s o poftească pe Tatiana Pavlovna, care a venit într un suflet și atât de veselă, încât eu, deși o văzusem în ajun, era cât pe aci să n o mai recunosc. Am început din nou să recit Pețitul fetei năzuroase și în fața ei, și am spus o admirabil până la capăt; până și Tatiana Pavlovna a zâmbit, iar dumneata, Andrei Petrovici, mi ai strigat chiar "bravo" și ai declarat cu însuflețire că dacă aș fi recitat Greierele și furnica, n ar fi fost de mirare, ca la vârsta mea, un băiețaș inteligent s o recite inteligent, dar o fabulă ca asta:

Un mire și căuta, fata de măritat,
Și asta nu i păcat.

"Ai auzit cu cât haz a spus: «Și asta nu i păcat!»" Într un cuvânt, erai entuziasmat și numaidecât ai început să vorbești franțuzește cu Tatiana Pavlovna, care s a încruntat pe loc și a încercat să te contrazică, din ce în ce mai furioasă; dar cum e cu neputință să i ții piept lui Andrei Petrovici când i s a năzărit ceva, Tatiana Pavlovna s a grăbit să mă ducă repede în camera ei, unde m a spălat din nou pe față, pe mâini, mi a schimbat cămașa, mi a dat cu pomadă pe păr, ba chiar mi l a și încrețit cu fierul. Mai târziu, spre seară, i a îmbrăcat și Tatiana Pavlovna atât de elegant, cum nici nu m aș fi așteptat, și am plecat împreună cu trăsura. Spectacolul de amatori de la Vitovtova a fost prima reprezentație de teatru pe care am văzut o în viața mea. Niciodată până atunci nu mi fusese dat să văd atâtea lumânări și candelabre, cucoane, ofițeri, generali, domnișoare, o cortină, atâtea scaune înșirate! Tatiana Pavlovna și a ales un loc modest, în ultimele rânduri, și m a așezat lângă ea. Erau, firește, și alți copii de vârsta mea acolo, dar eu nici nu i am luat în seamă, fiindcă așteptam cu sufletul la gură să înceapă reprezentația. Când ai apărut dumneata, Andrei Petrovici, eram atât de entuziasmat, atât de emoționat, de mi dăduseră și lacrimile — de ce oare, nu am înțeles nici până azi. "Ce mi o fi stârnit acele lacrimi de entuziasm!" mă tot întreb eu de nouă ani încoace și, de câte ori îmi aduc aminte de ele, mă cuprinde furia. Urmăream comedia cu răsuflarea tăiată. Tot ce înțelegeam, firește, era că ea îl înșelase pe el și că de el își băteau joc niște proști, niște netrebnici care nu prețuiau nici cât degetul lui cel mic. Când a ajuns la tirada de la bal, mi am dat seama că a fost înjosit și jignit, că îi acuză pe toți acei nemernici, iar că el e cu adevărat măreț! De bună seamă că și cunoștințele căpătate în casa Andronikov m au ajutat să înțeleg piesa, dar mai ales interpretarea durnitale, Andrei Petrovici! Eram doar pentru prima oară la teatru! Iar după replica finală a lui Ceațki, când acesta strigă: "Chemați cupeul, cupeul meu!" (și ai spus o strașnic), am sărit de pe scaun și, împreună cu toată sala, care izbucnise în aplauze, am bătut și eu din palme și am strigat cât mă ținea gura: "Bravo!" Þin minte ca astăzi, cum în clipa aceea am simțit că mi se înfige parcă un ac în spate, ceva mai jos de șale; era Tatiana Pavlovna, care mă ciupise cu furie, dar eu nici n am băgat o în seamă. Se înțelege că îndată după ce s a terminat reprezentația, Tatiana Pavlovna s a grăbit să mă ducă acasă. "Doar n ai fi vrut să rămâi și tu la dans? Numai din cauza ta a trebuit să plec și eu", m ai boscorodit dumneata, Tatiana Pavlovna, cât a ținut drumul cu trăsura. Toată noaptea am avut halucinații, iar a doua zi, de la ora zece, am stat de strajă lângă biroul dumitale: ușa era întredeschisă și înăuntru se aflau câțiva inși cu care discutai afaceri; mai târziu ai plecat pe neașteptate și ai lipsit toată ziua, iar noaptea, când te ai întors, n am mai putut să te văd. Ce anume aș fi vrut să ți spun nu mai țin minte. Desigur că nici atunci nu știam prea bine, totuși doream din toată inima să te văd cât mai degrabă. Dar a doua zi de dimineață, pe la ora opt, ai binevoit să pleci la Serpuhov; îți vânduseși de curând moșia de lângă Tuia, ca să mai scapi de datorii, și îți păstraseși o sumă destul de frumușică, de acea ți ai și îngăduit, de altfel, să vii la Moscova, unde nu te ai putut arăta multă vreme de teama creditorilor; dintre creditori, numai bădăranul acela de la Serpuhov nu se declarase mulțumit cu jumătate din suma pe care i o datorai. Tatiana Pavlovna nici n a catadicsit să răspundă la întrebările mele: "Nu i treaba ta! E destul să știi că de poimâine te duc la internat; pregătește ți lucrurile, ia ți caietele, strânge ți cărțile, învață te să ți faci singur bagajul, domnule, doar n oi fi vrând să ajungi un trântor!" Și tot așa m ai boscorodit și m ai muștruluit timp de trei zile, Tatiana Pavlovna! În cele din urmă, copilul nevinovat și îndrăgostit de dumneata, Andrei Petrovici, a ajuns la pensionul Touchard, după cum hotărâseși, și oricât s ar părea că întâlnirea noastră n a fost decât un incident stupid, totuși — mă crezi ori nu — dar peste șase luni am vrut să fug de la Touchard, ca să vin la dumneata!
— Ai povestit admirabil, m ai făcut să retrăiesc totul aievea, rosti Versilov tăios. Însă ceea ce m a surprins mai ales în povestirea ta a fost bogăția de amănunte, unele mai ciudate ca altele, bunăoară cele privitoare la datoriile mele. Lăsând la o parte faptul că unele denotă destulă lipsă de delicatețe, mă mir cum ai ajuns la ele!
— Mă întrebi de unde știu atâtea amănunte? Atunci sunt nevoit să ți repet că de nouă ani nici n am făcut altceva decât să adun informații cât mai amănunțite despre dumneata.
— Ciudată mărturisire, dar și mai ciudată ocupație! Cum ședea tolănit în fotoliu, se întoarse pe o parte și chiar căscă încet, nu știu dacă dinadins sau nu.
— Ei, ce zici, să povestesc mai departe cum am vrut să fug de la Touchard, ca să te văd?
— Oprește l, Andrei Petrovici. Bagă i mințile în cap și dă l afară, izbucni Tatiana Pavlovna.
— Nu se poate Tatiana Pavlovna, îi răspunse Versilov grav, vezi bine că Arkadi urmărește ceva, de aceea trebuie să l ascultăm neapărat până la capăt. Lasă l să vorbească! N are decât să și verse tot năduful și să se răcorească, mai ales că asta și vrea. Dă i drumul, dragul meu. Poți să începi o nouă poveste, deși numai nouă nu e, căci eu îi cunosc sfârșitul, n ai grijă!
— Că am fugit la dumneata, mai bine zis că am vrut să fug, e lesne de înțeles! Îți mai amintești, Tatiana Pavlovna, că la două săptămâni după ce m ai dus acolo, Touchard ți a scris o scrisoare. Mai târziu, Maria Ivanovna mi a arătat și mie scrisoarea, pe care o găsise printre hârtiile răposatului Andronikov. Lui Touchard i se năzărise deodată că a cerut prea puțini bani și de aceea te a încunoștiințat în scris, "cu onoare", că la pensionul lui sunt educați prinți și copii de senatori și că socotește sub demnitatea lui să țină un elev cu o origine ca a mea dacă nu i se plătește mai mult.
— Mon cher, ai putea...
— Fii pe pace, l am întrerupt eu, voiam doar să spun câte ceva despre Touchard. Dumneata, Tatiana Pavlovna, i ai răspuns de la țară, două săptămâni mai târziu, cu un refuz categoric. Parcă l văd și acum intrând, roșu ca un rac, în camera noastră de studiu. Era un prăpădit de franțuz, foarte mititel și îndesat, la vreo patruzeci și cinci de ani, care într adevăr era de baștină din Paris. Un fost cizmar, bineînțeles, dar care de foarte multă vreme ajunsese profesor titular de limbă franceză și obținuse, deși era cât se poate de incult, o seamă de gradații și distincții de care era grozav de fudul. În pensionul lui nu eram decât vreo șase elevi, printre care se afla, într adevăr, și nepotul unui senator de la Moscova; pe toți ne socotea ca făcând parte din familie și ne lăsa mai mult în grija soției lui, o cucoană foarte afectată, fiica unui funcționar rus. În primele două săptămâni, mi am dat grozav de multă importanță față de colegii mei, lăudându mă cu surtucul albastru și cu tăticul meu, Andrei Petrovici, iar întrebările lor, de ce mă numesc Dolgoruki, nu mă tulburau câtuși de puțin, tocmai fiindcă nu știam nici eu de ce.
— Andrei Petrovici! strigă Tatiana Pavlovna aproape amenințător. Maică mea, dimpotrivă, mă asculta cu încordare și se vedea că ar fi vrut să continui.
— Touchard... așa i, mi aduc aminte cât era de mărunțel și de agitat, mormăi Versilov printre dinți. Dar îmi fusese recomandat călduros de persoane demne de încredere...
— Touchard a intrat cu scrisoarea în mână și s a apropiat de masa mare de stejar în jurul căreia ședeam toți șase și toceam, m a înșfăcat de umăr, m a smucit de pe scaun și mi a poruncit să mi iau caietele. "Locul tău nu e aici, ci dincolo!" îmi strigă, arătându mi spre cămăruța cât o cușcă din stânga vestibulului, unde se găseau o masă de brad, un scaun împletit și un divan îmbrăcat în mușama, întocmai ca în odăița mea de aici, de la mansardă. Am trecut dincolo, uluit și foarte speriat, căci până atunci nimeni nu se purtase atât de brutal cu mine. Peste o jumătate de oră, când Touchard a părăsit odaia de studiu, am început să schimb priviri și să râd cu colegii mei, care desigur făceau haz pe socoteala mea, dar eu nu mi dădeam seama de asta, ci credeam că râdem cu toții, fiindcă scena mi se păruse caraghioasă. În clipa aceea, Touchard a dat iar buzna înăuntru, m a apucat de ciuf și m a târât afară. "Tu n ai ce căuta alături de acești copii de nobili, tu, care prin originea ta mizerabilă nu te deosebești prin nimic de un lacheu!" Și mi a tras o palmă peste obrazul bucălat și rumen. Se vede că i plăcuse, fiindcă m a mai plesnit de două ori. Plângeam cu sughițuri și eram îngrozitor de mirat. Un ceas întreg am stat cu capul rezemat în mâini și nu m am putut opri din plâns. Mi era cu neputință să înțeleg ceea ce mi se întâmplase. Nici azi nu pricep cum de a putut Touchard, în fond un om de treabă, care, deși străin, s a bucurat atât de mult când țăranii ruși au scăpat din iobăgie, cum de a putut el să bată un biet copil neștiutor. De altfel, eram numai mirat și nu jignit, căci pe atunci nu cunoșteam încă acest sentiment. Bănuiam că trebuie să fi făcut vreo poznă, dar că, deîndată ce mă voi cuminți, voi fi iertat, mă vor lăsa să mă veselesc cu ceilalți, să mă joc cu ei în curte, pe scurt, că voi trăi iar cu toții în cea mai bună înțelegere.
— Da, dragul meu, dacă aș fi știut... rosti Versilov tărăgănat, cu oarecare supărare, zâmbind plictisit. Nu m aș fi așteptat ca Touchard să fie atât de ticălos! De altfel, eu tot mai sper că odată și odată ai să ți calci pe inimă și ai să ne ierți, că în cele din urmă vom trăi cu toții în cea mai bună înțelegere.
Căscă din nou, de astă dată cât îl ținea gura.
— Păi eu nu învinuiesc pe nimeni, zău că nu, și te rog să mă crezi că nu mă plâng de Touchard! am strigat eu, cam descumpănit. Și apoi, nu m a bătut decât vreo două luni. Mi amintesc că tot voiam să l îmbunez, mă repezeam să i sărut mâinile, și i le tot sărutam, plângând de mama focului. Colegii își băteau joc de mine și mă disprețuiau, fiindcă de la un timp Touchard mă folosea ca pe o slugă, poruncindu mi să l ajut când se îmbrăca. În acele momente mi a prins bine originea mea și instinctiv mă purtam ca un lacheu. Mă străduiam din răsputeri să i intru în voie și nu mă simțeam câtuși de puțin umilit, pentru că pe atunci nu eram încă în stare să înțeleg ce i umilința. Și până în ziua de azi mă mir cum de am putut să fiu atât de prost, încât să nu înțeleg cu cât sunt mai prejos decât ceilalți. Ce i drept, încă de pe atunci colegii mei m au lămurit în mare măsură, și a fost o școală bună. Touchard, în loc să mă mai plesnească peste obraz, a luat obiceiul să mă lovească cu genunchiul în spate, iar peste vreo șase luni a sfârșit prin a mă și mângâia din când în când... Dar măcar o dată pe lună mă bătea negreșit, ca să mi aducă aminte cine sunt și să nu mi iau nasul la purtare. În curând, m a lăsat să stau iarăși împreună cu ceilalți copii, dar nici o singură dată în timp de doi ani și jumătate n a uitat că am o situație socială inferioară celorlalți și, probabil numai ca să mi o amintească, îmi cerea mereu diferite servicii, destul de mărunte de fapt.
M am hotărât, sau mai bine zis am simțit dorința să fug abia după vreo cinci luni de la primele două luni de chinuri. În general, am fost toată viața un om șovăielnic. Seara, când mă culcam și mi trăgeam plapuma peste cap, începeam să mi făuresc fel de fel de vise în legătură cu dumneata, Andrei Petrovici, și numai cu dumneata, de ce anume, n aș putea spune. Mă urmăreai până și în somn. În primul rând, visam cu înfrigurare că într o zi ai să intri deodată pe ușă, eu am să mă arunc în brațele dumitale, iar dumneata ai să mă iei de acolo și ai să mă duci acasă, în biroul acela, și iarăși o să mergem la teatru și așa mai departe. Dar principalul era că n o să ne mai despărțim, căci la asta țineam cel mai mult! Dar dimineața, de cum mă trezeam, mă loveam din nou de glumele răutăcioase și disprețuitoare ale băieților, unul dintre ei a început să mă bată de a binelea, poruncindu mi să i aduc cizmele, mă înjura, aruncându mi în față cele mai murdare porecle, căutând mai cu seamă să mi explice originea mea, spre hazul celor de față. Când apărea, în sfârșit, Touchard, în sufletul meu se dezlănțuia o adevărată furtună. Simțeam că atâta vreme cât voi rămâne acolo, nu mă vor ierta niciodată — o, încetul cu încetul ajunsesem să înțeleg ce anume nu aveau să mi ierte și în ce consta vina mea! De aceea m am și gândit să fug. Gândul acesta m a muncit două luni încheiate, până când, prin luna septembrie, m am hotărât, în sfârșit. Am așteptat o sâmbătă, când colegii mei plecau să și petreacă duminica în familie, și, între timp, mi am pregătit cu grijă o legăturică, în care am pus lucrurile cele mai trebuincioase, cât despre bani — toată averea mea era de două ruble. Voiam să fug după ce avea să se întunece. "Atunci am să cobor scara, îmi ziceam, am să ies pe ușă și am s o iau la picior." Încotro? Știam că Andronikov fusese transferat la Petersburg, așa că eram hotărât să caut casa Fanariotovei de pe Arbat, aveam să umblu toată noaptea pe străzi, să mă ascund undeva, iar de dimineață aveam să intru în curte și să întreb pe cineva; unde i Andrei Petrovici acum, și, dacă nu se află la Moscova, atunci în ce oraș sau în ce țară a plecat? După ce aveam să aflu precis unde e, aveam să pornesc mai departe și în drum aveam să întreb un trecător pe la ce barieră trebuie să ies ca să ajung în orașul cutare, ca apoi s o iau în direcția aceea și să merg înainte, tot înainte. Ziua aveam să umblu, iar noaptea să mă ascund într un tufiș, hrănindu mă cu pâine goală, căci de două ruble puteam doar cumpăra destulă pâine, să mi ajungă pe vreme îndelungată. Sâmbătă n a fost însă chip să fug, așa că a trebuit să amân pe a doua zi, dar în duminica aceea, ca un făcut, Touchard a plecat cu nevastă sa undeva și în toată casa n am rămas decât eu cu Agafia. Așteptam, plictisit și nerăbdător, să se însereze, parcă mă văd și azi stând la fereastra salonului și privind afară căsuțele de lemn, ulița prăfuită pe care rar se ivea câte un trecător. Touchard locuia chiar la marginea orașului, de la fereastră se și vedea bariera. "Nu cumva pe aici va trebui să ies?" mi a trecut deodată prin minte. Era o vreme ca astăzi, soarele de un roșu aprins cobora spre asfințit, cerul era tot atât de rece, iar vântul tăios ridica nori de praf, întocmai ca acum. În cele din urmă, s a întunecat de a binelea. M am dus la icoană și am început să mă rog cât am putut mai repede, căci mă grăbeam. Mi am luat legăturica și, pe când coboram scara în vârful picioarelor, îmi bătea inima de teamă să nu mă audă Agafia din bucătărie. Ușa era încuiată. Am întors cheia în broască și deodată m am trezit în noaptea întunecată și de nepătruns, care mă învălui ca și necunoscutul fără de sfârșit și plin de primejdii, iar vântul îmi și smuci cu putere șapca din cap. Când să ies pe ușă, a răsunat deodată de pe partea cealaltă a străzii un glas răgușit de bețiv, care înjura cât îl ținea gura. Am șovăit o clipă, m am uitat în jur și apoi m arn întors încet, am urcat scara în vârful picioarelor; m am dezbrăcat, căutând să nu fac zgomot, mi am desfăcut legăturica și m am trântit pe pat cu fața în jos, fără o lacrimă și fără un gând, dar din momentul acela, Andrei Petrovici, s a trezit în mine rațiunea! Chiar din momentul acela, când mi am dat seama că, după ce eram un lacheu, mai eram pe deasupra și un laș, am intrat pe făgașul meu adevărat.
— Iar din acest moment m am dumerit și eu o dată pentru totdeauna ce pramatie ești! izbucni Tatiana Pavlovna, sărind ca arsă; intervenția ei era atât de neașteptată, încât m a descumpănit. Nu numai atunci ai fost un lacheu, dar și azi te porți ca un lacheu, suflet de slugă ce ești! Ce ar fi pierdut Andrei Petrovici dacă te dădea ucenic la un cizmar? Și ar fi făcut chiar o pomană cu tine, fiindcă ai fi învățat o meserie. Cine ar fi putut să i o ia în nume de rău sau să i pretindă mai mult. Taică tău, Makar Ivanâci, nu numai că l a rugat, dar a și stăruit ca voi, copiii, să rămâneți niște oameni de rând, de teapa lui. Nu, nu ești în stare să prețuiești faptul că te a ținut la școală, până la universitate, că mulțumită lui ai câștigat anumite drepturi! Pentru că l au zeflemisit niște băiețași, dumnealui a jurat să se răzbune pe întreaga omenire... Nemernicule!
Mărturisesc că m a uluit această izbucnire. M am ridicat și m am uitat câtva timp buimac în jur, neștiind ce să fac. În cele din urmă, m am întors spre Versilov.
— Să știi că într adevăr de la Tatiana Pavlovna am aflat acum ceva nou, i am spus hotărât. E adevărat că sunt lacheu până în măduva oaselor dacă mă declar mulțumit că Versilov nu m a dat ucenic la cizmar. În loc să mă las înduioșat de așa zisele drepturi, mai am și pretenții la dragostea lui, îi cer să se poarte ca un tată... Firește că m am dovedit un suflet de slugă! Mamă, de opt ani mă apasă pe suflet cum te am primit atunci când ai venit singură la Touchard să mă vezi. Dar să trecem peste asta. Tatiana Pavlovna n o să mă lase să povestesc acum. Dar până mâine poate ne mai vedem, mamă. Ascultă, Tatiana Pavlovna! Ce te faci dacă sunt în așa măsură lacheu, încât nu pot admite cu nici un preț ca cineva să se căsătorească pentru a doua oară, atâta timp cât îi mai trăiește nevasta?! Și asta era cât pe aci să i se întâmple lui Andrei Petrovici, la Ems! Mamă, când n ai să mai vrei să stai cu un bărbat care e în stare să se însoare mâine cu alta, să ți aduci aminte că ai un fiu și că acesta îți făgăduiește să te respecte toată viața, să ți aduci aminte și să vii la mine, dar cu o condiție: "Ori el, ori eu!" Primești, mamă? Nu ți cer să mi răspunzi numaidecât: știu că la astfel de întrebări nu se poate răspunde pe loc...
N am mai putut continua; de înfierbântat ce eram, îmi pierdusem șirul gândurilor. Maică mea pălise toată, buimăcită, fără să poată scoate un cuvânt. Tatianei Pavlovna îi umbla gura ca o moară stricată, de nici nu înțelegeam ce spune, am simțit doar cum m a înghiontit de vreo două ori în umăr. Îmi amintesc numai că am auzit o strigând că aș fi un "prefăcut", un suflet mărunt și cârcotaș, care încearcă să prostească lumea. Versilov ședea nemișcat și foarte serios, fără o umbră de zâmbet pe față. I am lăsat și m am dus sus, în camera mea. Numai soră mea m a petrecut cu o privire mustrătoare până la ușă; în clipa când ieșeam, am văzut o clătinând dojenitor din cap.


CAPITOLUL AL ȘAPTELEA

Descriu aceste scene fără să mă cruț, ca să mi amintesc cât mai bine de toate și să reconstitui întreaga atmosferă de atunci. Când am ajuns sus, în camera mea, nu știam dacă trebuie să mă simt rușinat sau mulțumit, ca un om care și a făcut datoria. Să fi avut cât de puțină experiență, aș fi știut că în astfel de cazuri, cea mai mică îndoială e un indiciu defavorabil. Și apoi, mai era ceva care mă împiedica să văd limpede situația: nu știu de ce, dar eram foarte bucuros, în ciuda îndoielilor și a sentimentului că mă făcusem de râs. Chiar și faptul că Tatiana Pavlovna mă ocărâse cu atâta răutate mi se părea ridicul și amuzant, în loc să mă înfurie, pesemne fiindcă izbutisem să rup odată lanțurile și mă simțeam pentru prima oară un om liber.
Totodată îmi dădeam seama că îmi îngreuiasem singur situația: mi se lăsa ca o ceață pe creier când mă gândeam ce să fac cu scrisoarea referitoare la moștenire. Acum desigur toartă lumea va crede că vreau să mă răzbun pe Versilov. Dar încă jos, în toiul discuției, luasem hotărârea să rezolv problema scrisorii printr un arbitraj și mi l alesesem ca arbitru pe Vasin, iar dacă el n avea să primească, îmi pusesem în gând să recurg la altă persoană — știam eu la cine. Într o bună zi, am să mă duc anume la Vasin, iar după aceea am să mă ascund pe multă vreme, pe câteva luni, pentru ca toată lumea, și mai ales Vasin, să mă creadă dispărut; poate doar cu maică mea și cu soră mea am să mă mai întâlnesc din când în când, îmi ziceam eu. În cap mi se învălmășeau tot felul de gânduri, de planuri; simțeam că am făcut o greșeală și totuși îmi părea bine; repet că eram foarte bucuros, deși n aveam nici un motiv.
Voiam să mă culc mai devreme, fiindcă prevedeam multă alergătură pe a doua zi. Trebuia să mi închiriez o locuință, să mă mut, și afară de asta, țineam cu orice preț să mai iau o serie de măsuri. Dar în seara aceea mă așteptau și alte pățanii; până la urmă tot Versilov a izbutit să mă uimească. Deși până atunci nu pusese niciodată piciorul în cămăruța mea, cam la un ceas după ce mă urcasem sus, i am auzit deodată pașii pe scară, apoi m a strigat ca să i fac lumină. Am ieșit cu o lumânare în prag, m am aplecat, i am întins o mână și l am ajutat să se cațere până sus.
— Merci, dragul meu. Nu m am cocoțat niciodată până aci, nici măcar atunci când am închiriat casa. Deși nu mi făceam prea mari iluzii, nu mi aș fi închipuit să fie chiar ca o cușcă de câine, spuse el, stând în mijlocul cămăruței și privind cu curiozitate în jur. Bine, dar e un sicriu, un adevărat sicriu! Încăperea aducea într adevăr cu un sicriu, totuși m am mirat cât de bine o caracterizase printr un singur cuvânt. Era lungă și îngustă, iar din dreptul umărului meu începea unghiul format din perete și acoperiș, pe care, chiar în punctul său cel mai înalt, îl puteam atinge cu mâna. În primul moment,Versilov, fără să și dea seama, stătu aplecat, de teamă să nu se lovească cu capul de tavan, ceea ce nu s a întâmplat însă, și, în cele din urmă, s a așezat destul de liniștit pe divanul meu, pe care mi întinsesem așternutul ca să mă culc. Eu însă nu m am așezat și, de uimit ce eram, nu mi puteam lua ochii de la el.
— Mama mi a spus că adineauri n a știut dacă să ia sau nu banii pe care i ai oferit pentru întreținerea ta pe o lună. Când stai într un asemenea sicriu, nu numai că nu se cade să ți luăm banii ci dimpotrivă, ar trebui să ți plătim noi. N am fost niciodată aici și nu pricep cum se poate trăi așa.
— Eu m am obișnuit. În schimb, nu mă pot obișnui cu gândul că ai venit încoace, după tot ce s a petrecut jos.
— Într adevăr, ai fost destul de mojic, însă... am venit cu un anumit scop, pe care am să ți l spun numaidecât, deși nu prea văd de ce ți se pare atât de ciudată venirea mea; de altfel, și scena de adineauri mi se pare firească; un singur lucru te aș ruga să mi explici: oare ceea ce ne ai povestit adineauri, după o pregătire și o introducere atât de solemnă, e tot ce aveai de gând să ne comunici sau să ne destăinuiești? Oare nu mai aveai nimic de spus?
— Asta i tot. În orice caz, să zicem că e tot.
— Cam puțin, dragul meu; trebuie să ți mărturisesc că judecând după cum ai început, după făgăduiala că ne vei stârni râsul, într un cuvânt, după neastâmpărul tău, rn aș fi așteptat la mai mult.
— La urma urmei, nu ți e totuna?
— Vezi, eu am simțul măsurii și cred că nu merita să faci atâta zarvă și să te pierzi cu firea pentru un lucru de nimic. O lună întreagă ai tăcut chitic, te ai pregătit sufletește, și când colo era vorba de un fleac!
— Aș mai fi avut multe de povestit, dar mi e rușine că am spus și atât. Sunt și lucruri care nu se pot exprima în cuvinte, iar despre altele e mai bine să nu pomenești niciodată. Eu socotesc că am spus destul, dar, din păcate, dumneata nu m ai înțeles.
— Aha, și tu suferi uneori de faptul că gândurile nu ți încap în cuvinte! Este o suferință nobilă, dragul meu, pe care n o încearcă decât sufletele alese. Prostul e întotdeauna încântat de ceea ce a spus, și unde mai pui că vorbește întotdeauna mai mult decât trebuie, ca să nu rămână în pagubă.
— Așa cum am făcut eu adineauri, bunăoară, când am îndrugat vrute și nevrute: l am pretins pe Versilov "în întregime", dar e mult mai mult decât mi ar trebui; de altfel, mă pot lipsi cu totul de Versilov.
— După câte văd, dragul meu, încerci să ți scoți pârleala. Te căiești, pesemne, și cum la noi căința înseamnă a ți căuta numaidecât un țap ispășitor, m ai găsit tot pe mine, dar vezi să nu dai greș a doua oară. Am venit prea devreme, trebuia să ți las timp să te domolești, știam doar cât de greu suporți critica. Dar pentru Dumnezeu, așază te odată! Þi am spus că am să ți comunic ceva. Așa, mulțumesc. Din ceea ce i ai declarat maică ti jos, la plecare, e cât se poate de limpede că în orice caz e mai bine ca noi să ne despărțim. Am venit să te conving că ar trebui să pleci în liniște, fără scandal, ca să n o amărăști și să n o sperii și mai tare. Chiar și faptul că am venit încoace a mai înviorat o; ea mai trage nădejde că, în cele din urmă, o să ne împăcăm și că vom trăi împreună ca mai înainte. Eu cred că dacă ne ar auzi acum râzând ceva mai tare, inimile lor sfioase ar tresări de bucurie. E drept că sunt niște făpturi simple, dar ne iubesc sincer și cu abnegație, așa că de ce nu le am cruța pe cât se poate? Asta voiam să ți spun în primul rând. În al doilea rând: de ce să ne despărțim neapărat ca niște dușmani dornici de răzbunare, scrâșnind din dinți și blestemând? Fără îndoială că n avem de ce să ne agățăm unul de gâtul celuilalt, dar ne putem despărți, ca să zic așa, respectându ne reciproc. Nu?
— Astea s mofturi! Tot ce ți pot făgădui e să mă mut fără scandal. Oare numai de dragul mamei te frămânți atâta? Mie mi se pare că în cazul de față nu te sinchisești de liniștea mamei, că ăsta e numai un fel de a vorbi.
— Va să zică, nu mă crezi?
— Vorbești cu mine de parcă aș fi un copil!
— Dragul meu, pentru asta sunt gata să ți cer de o mie de ori iertare, de altfel, ca și pentru toate câte mi le pui la socoteală, pentru copilăria ta și așa mai departe. Dar bine, mon cher enfant, ce rezolvăm cu asta? Ești destul de inteligent ca să nu te pui singur într o situație atât de ridiculă. Și, la drept vorbind, nici până acum n am înțeles prea bine de ce anume mă învinovățești? De faptul că nu mi porți numele? Aha, râzi ironic și dai din mână? Va să zică, e altceva la mijloc?
— Crede mă că nu i vorba de asta, nu socotesc o onoare chiar atât de mare să te numești Versilov.
— Să lăsăm onoarea la o parte; mă așteptam să mi răspunzi ca un adevărat democrat, dar dacă e așa, atunci cu ce mă socotești vinovat?
— Tatiana Pavlovna mi a deschis adineauri ochii, fără ajutorul ei n aș fi înțeles niciodată că trebuie să ți mai fiu și recunoscător fiindcă nu m ai dat ucenic la cizmar. Dar în ciuda tuturor încercărilor de a mi băga mințile în cap, nu reușesc să pricep prin ce m am dovedit nerecunoscător. Nu cumva am moștenit mândria dumitale, Andrei Petrovici?
— N aș crede. Și în afară de asta, trebuie să recunoști că prin toate ieșirile tale de adineauri, în loc să lovești în mine cum aveai intenția, ai izbutit s o nedreptățești și s o chinuiești numai pe maică ta! Și în nici un caz tu n ai căderea s o judeci. Și apoi, ce vină are ea față de tine? Fiindcă veni vorba, dragul meu, te rog să mi mai explici ceva: din ce cauză și cu ce scop te ai lăudat toată viața, și la pension, și la liceu, și, după câte am aflat, chiar și primului venit, că ești copil din flori? Am auzit că îți făcea o deosebită plăcere. De fapt, este o minciună, o calomnie infamă: ești Dolgoruki, fiul legitim al lui Makar Ivanovici Dolgoruki, un om care ți impune respect prin inteligența și caracterul său. Dacă ai primit o educație aleasă, asta o datorezi, e drept, fostului tău stăpân, moșierului Versilov. Atât și nimic mai mult. În primul rând, trâmbițând peste tot ca ai fi copil din flori, ceea ce e de fapt o calomnie, n ai făcut decât să dai în vileag taina maică ti, și, dintr o falsă mândrie, să o supui pe maică ta judecății oricărui nemernic. Dragul meu, asta e cu atât mai urât din partea ta, cu cât maică ta nu i vinovată cu nimic: rar găsești un suflet curat ca al ei, iar dacă nu mi poartă numele, de vină e numai faptul că de drept, e măritată cu altul.
— Ajunge! Sunt cu totul de acord și am destulă încredere în inteligența dumitale ca să sper că n ai să mi ții o predică prea lungă. Te lăudai că ai simțul măsurii, și toate lucrurile pe lumea asta au o măsură, chiar și dragostea dumitale subită pentru maică mea. Hai mai bine să discutăm despre altceva: de vreme ce tot te ai obosit să vii până aici și să ți pierzi cu mine un sfert de oră, sau chiar o jumătate (deși tot n am aflat cu ce scop, dar să zicem că ai făcut o ca s o liniștești pe maică mea), și cum tot ai chef azi de vorbă, povestește mi mai bine despre taică meu, da, despre Makar Ivanovici, care colindă sfintele lăcașuri. Þineam grozav să ți cunosc părerea despre el și de mult mă pregăteam să te întreb. Înainte de a ne despărți, și probabil pe multă vreme, țin să mi mai răspunzi la o întrebare: cum e cu putință ca în douăzeci de ani, dumneata, un om atât de civilizat, să nu fi izbutit să spulberi prejudecățile maică mi, pe care văd că le a moștenit și soră mea, și prin influența dumitale să nu le fi smuls din bezna mediului primitiv de unde se trag? O, nu mă gândesc la puritatea ei sufletească. Oricum, din punct de vedere moral ea ți a fost dintotdeauna superioară, dar, te rog să mă ierți, acum nu mai este... decât un cadavru, în ciuda superiorității ei morale. În această casă nu trăiește decât Versilov, toți ceilalți din jurul lui, toți cei care au vreo legătură cu el n au dreptul decât să vegheze, dar numai cu condiția de a socoti o cinste să l hrănească pe el cu seva lor vie, cu toată energia lor vitală. Doar a fost și ea odată un om viu, nu? Doar trebuie să fi găsit ceva la ea, atunci când ai îndrăgit o! Doar trebuie să fi fost și ea cândva femeie!
— N a fost niciodată, dragul meu, chiar dacă nu ți vine a crede, îmi răspunde Versilov, revenind deodată la tonul afectat pe care îl adoptase încă de la început față de mine, ton care mă scotea pe atunci din sărite și pe care nu l pot uita; pe scurt, în aparență vorbea cât se poate de sincer și de simplu, dar, când îl observai mai atent, îți dădeai seama câtă ironie subtilă, cât cinism se ascunde sub vorbele lui, așa încât uneori nici nu mai știam ce zace, de fapt, în sufletul acestui om. N a fost niciodată! La noi, în Rusia, femeia nu i niciodată femeie, e lipsită de feminitate.
— Dar poloneza sau franțuzoaica? Pesemne că numai o italiancă pătimașă e în stare să cucerească un nobil rus atât de rafinat ca Versilov!
— Numai la asta nu m aș fi așteptat; să găsesc în tine un slavofil! exclamă Versilov, râzând.
Þin minte cuvânt cu cuvânt tot ce mi a povestit în seara aceea. A început fără să stea pe gânduri, și a vorbit cu ușurință, chiar cu plăcere. Totuși îmi dădeam prea bine seama că nu venise numai ca să stea la taifas cu mine sau ca s o liniștească pe mama; avea, fără îndoială, alte scopuri.
— În cei douăzeci de ani, de când suntem împreună, maică ta și cu mine n am discutat niciodată, începu el cu nepăsare, de parcă ar fi vorbit despre fleacuri (dar tonul lui era cât se poate de nefiresc, de afectat), între noi totul s a petrecut în tăcere. Legătura noastră de douăzeci de ani se caracterizează în primul rând prin tăcere. Nu mi amintesc nici măcar să ne fi certat vreodată. E drept că plecam adesea și o lăsam singură, dar întotdeauna sfârșeam prin a mă întoarce la ea. Nous revenons toujours , și asta e o trăsătură esențială a bărbaților, care provine din mărinimie. Dacă soarta căsniciilor ar depinde numai de femei, nici una n ar dăinui. Blândețea, supunerea și umilința îmbinate cu tenacitatea, cu tăria, cu o tărie morală adevărată, iată în ce constă caracterul maică ti. Și, crede mă, e cea mai bună dintre toate femeile pe care le am cunoscut vreodată. Mi a dat nenumărate dovezi de forță morală. De nenumărate ori am văzut cum se bizuie ea pe această forță, Atunci când sunt în joc, n aș zice "convingerile" ei, căci, în ceea ce o privește, nu poate fi vorba de convingeri în adevăratul înțeles al cuvântului, ci anumite prejudecăți, care în lumea ei țin loc de convingeri, și prin urmare sunt socotite sfinte, e gata să și moară pentru ele, ca o martiră. Dar spune și tu, semăn eu cu un călău? Iată de ce am și preferat să tac aproape întotdeauna, nu numai fiindcă mi era mai ușor și mărturisesc că nu mi pare rău. De aceea în viața noastră s a statornicit de la sine îngăduința și omenia, așa încât nici nu socotesc că aveam vreun merit deosebit. Pentru că veni vorba, vreau să ți spun în paranteză că am avut întotdeauna sentimentul că ea nu crede în omenia mea, de aceea și este veșnic înspăimântată. Dar, cu toată spaima, a opus întotdeauna rezistență civilizației și culturii. Nu știu cum, dar la asta se pricep dumnealor. Noi nu i putem înțelege pe deplin. În general, ei știu să și rezolve mai bine problemele decât noi. Ei pot să și păstreze felul de viață chiar și în situațiile cele mai nepotrivite cu mentalitatea lor și să nu și schimbe câtuși de puțin firea chiar și în situațiile cele mai dificile pentru ei, fapte de care noi nu suntem în stare.
— Despre cine vorbești? Nu te am înțeles prea bine.
— Despre oamenii din popor, dragul meu, despre popor. El a dovedit o vitalitate uriașă, o mărinimie fără margini, atât pe tărâm politic, cât și moral, nedezmințită de a lungul întregii sale istorii. Dar, ca să ne întoarcem la tema noastră, trebuie să mai adaog că maică ta nu tace chiar în toate împrejurările; uneori vorbește și atunci îți spune câte ceva care ți arată că ți ai pierdut vremea degeaba, încercând s o convingi, pe nesimțite, chiar timp de cinci ani. Unde mai pui că îți aduce cele mai neașteptate argumente. Cu toate acestea, țin să ți atrag din nou atenția că n o socotesc câtuși de puțin proastă; dimpotrivă, în felul ei e deșteaptă, chiar foarte deșteaptă, deși poate n ai să crezi...
— De ce nu? Ceea ce nu cred e că dumneata nu te prefaci atunci când susții că o crezi inteligentă.
— Serios? Va să zică, mă socotești un cameleon? Mi se pare, dragul meu, că ți ai cam luat nasul la purtare... ți am îngăduit prea multe, ca unui fiu răsfățat... Dar, de astă dată treacă de la mine.
— Te rog să mi spui adevărul despre tatăl meu, dacă ești în stare.
— Despre Makar Ivanovici? După cum știi, Makar Ivanovici a slujit la conac, era un iobag foarte ambițios care căuta să se deosebească de ceilalți...
— Pun rămășag că în clipa asta nu știu de ce, îl invidiezi!
— Dimpotrivă, dragul meu, dimpotrivă, dar sunt bucuros văzându te azi atât de pornit să despici firul de păr în patru; îți jur că acum, în clipa asta, mă căiesc din toată inima și că poate pentru a mia oară regret ceea ce s a întâmplat acum douăzeci de ani, deși nu pot schimba nimic. De altfel, Dumnezeu mi e martor că totul s a petrecut fără voia mea... ei, și pe urmă, m am străduit să fiu cât mai uman cu putință; cel puțin nu m am dat în lături de la nici un sacrificiu, ca să mă arăt un om de omenie, conform idealului meu de atunci. O, pe vremea aceea, în noi toți ardea năzuința fierbinte de a face bine, de a ne pune în slujba unei cauze, a unui ideal cetățenesc. Înfieram rangurile, privilegiile noastre de nobili, iobăgia, și chiar cămătăria, dacă nu toți, măcar unii dintre noi... ți o jur! Ce i drept, nu eram prea mulți, dar susțineam principii frumoase și, te rog să mă crezi, uneori ne și purtam frumos.
— Te gândești probabil la momentul când plângeai pe umărul lui Makar Ivanovici.
— Dragul meu, sunt gata să mă declar dinainte de aceeași părere cu tine în toate privințele; și fiindcă ai pomenit de întâmplarea aceea, îți amintesc că o știi de la mine, așadar, în clipa de față, abuzezi de sinceritatea și de buna mea credință; totuși, trebuie să recunoști că faptul de a fi plâns pe umărul lui nu i chiar atât de rușinos cum pare la prima vedere, mai ales dacă ții seama când s a întâmplat; nu uita că pe atunci totul era abia la început. Firește că jucam teatru, dar pe vremea aceea nu mi dădeam seama că mă prefac. Tu, bunăoară, nu joci niciodată teatru când e în interesul tău?
— Adineauri, jos, m am lăsat târât de sentiment, și apoi, când m am trezit singur, mi a venit să intru în pământ de rușine la gândul că ai să crezi că am jucat teatru. E drept că în anumite împrejurări, deși încerci un sentiment adevărat, îl mai și exagerezi. Îți jur că adineauri am fost cât se poate de sincer.
— Așa este; ai caracterizat admirabil situația: "deși încerci un sentiment adevărat, îl mai și exagerezi"; întocmai așa mi s a întâmplat și mie atunci: deși jucam teatru, totuși plângeam cât se poate de sincer. Nu tăgăduiesc că Makar Ivanovici, dacă ar fi fost ceva mai ager la minte, ar fi putut să creadă că o fac în bătaie de joc, ca să l înjosesc și mai mult; dar în momentul acela, buna lui credință a fost mai mare decât puterea lui de pătrundere. Nu știu însă dacă atunci i a fost milă de mine sau nu, dar țin minte că tare aș fi vrut să i fie.
— Știi, l am întrerupt eu, uite, și acum vorbești în batjocură. Și în general, în toată această lună, de câte ori ai stat de vorbă cu mine, m ai luat peste picior. De ce?
— Crezi? mă întrebă el blând. Prea ești bănuitor; de altfel, poți fi sigur că și atunci când râd, nu râd de tine, sau, în orice caz nu numai de tine; acum însă nu mi vine a râde, cum nu mi a venit nici atunci — într un cuvânt, te asigur că atunci am făcut tot ce am putut, chiar împotriva intereselor mele. Spre deosebire de popor, noi, așa zișii oameni luminați, nu știam de fel pe atunci să acționăm în interesul nostru; dimpotrivă, ne puneam singuri bețe în roate, socotind că numai astfel slujim "interesele noastre superioare", bineînțeles, pe un plan mai larg. Actuala generație de oameni luminați e cu mult mai practică, mai puțin dezinteresată decât eram noi. Încă înainte de a cădea în păcat, mi am deschis inima în fața lui Makar Ivanovici. Azi înțeleg că i am spus mai mult decât era necesar și cu prea multă sinceritate, dovedindu mă nu numai lipsit de omenie, dar și de tact; în vâltoarea dansului, însă, cine nu se schimonosește cât de cât? Mai știi, poate că așa se întâmplă când năzuiești la tot ce i cu adevărat frumos și înalt în viață? Eu, unul, încă n am izbutit să mă lămuresc. De altfel, asta i o temă prea profundă pentru o discuție atât de superficială ca a noastră. Totuși, îți jur că și acum mor de rușine de câte ori îmi aduc aminte de scena aceea. I am oferit atunci trei mii de ruble, și el nici n a crâcnit și m a lăsat să vorbesc mai departe, închipuie ți că atunci eram încredințat că tace fiindcă se teme de mine, mai bine zis de drepturile pe care mi le dădea situația mea de moșier, și mi aduc aminte cum mă străduiam din răsputeri să l îmbărbătez; căutam să l conving să și spună toate dorințele, fără nici o teamă, ba chiar să mă și critice cât mai aspru, li garantam prin cuvântul meu de onoare că, dacă nu vrea să primească condițiile pe care i le ofer, adică trei mii de ruble și libertatea (pentru el și soția lui, firește), precum și o călătorie încotro o vedea cu ochii (fără soție, firește), să o spună pe șleau, și sunt gata să i dau pe loc libertatea, lui și nevestei, precum și o recompensă, pare mi se tot de trei mii de ruble, iar în cazul acesta nu vor mai trebui să plece încotro văd cu ochii, pentru că eram hotărât să plec eu pe trei ani în Italia, singur cuc. Te rog să mă crezi, mon ami, că în nici un caz n aș fi luat o pe domnișoara Sapojkova cu mine în Italia: în perioada aceea aveam numai intenții curate. Și ce crezi, Makar al meu, care înțelegea prea bine că mă voi ține de cuvânt, a continuat să tacă, și numai atunci când a văzut că sunt gata să l îmbrățișez pentru a treia oară, s a tras deoparte, a dat, plictisit, din mână, mi a întors spatele și a ieșit din odaie; nu m aș fi așteptat la atâta necuviință din partea lui. În momentul acela, mi am zărit în treacăt chipul în oglindă și nici până azi n am uitat cum arătam. În general, când un țăran tace, te poți aștepta la orice, și unde mai pui că Makar era și o fire închisă. Drept să ți spun, chiar de la început, de când l am chemat în birou, n aveam prea mare încredere în el, dimpotrivă, îmi inspira o teamă grozavă: în rândul oamenilor simpli întâlnești caractere adevărate, dar există mulți din aceia care, ca să zic așa, sunt lipsiți de onestitate și ți inspiră mai multă teamă decât bătăușii. Sic! Și totuși, m am încumetat să l înfrunt! Ce m aș fi făcut dacă acestui Urie de la țară i ar fi cășunat să urle cât îl ține gura, să ridice tot conacul în picioare, ce s ar fi ales de mine, un David pipernicit, cum aș fi putut să mă apăr? Tocmai de aceea, printr o reacție instinctivă, i am și oferit cele trei mii de ruble, ca să l dezarmez. Dar din fericire m am înșelat: Makar Ivanovici era cu totul altfel de om...
— Spune mi: păcatul când l ai săvârșit? Parcă adineauri spuneai că l ai chemat pe Makar Ivanovici înainte de a păcătui.
— De, vezi tu, depinde cum o iei...
— Așadar, era un fapt împlinit. Ai mai spus că te ai înșelat în privința lui, că era altfel de cum îți închipuiai; cum anume?
— Cum anume n am izbutit să mă dumeresc până în ziua de azi. Dar sunt convins că e altfel decât ceilalți și, știi, e un om cât se poate de cumsecade, dovadă că până la urmă m am simțit de trei ori mai vinovat față de el. Chiar a doua zi, fără multă vorbă, s a hotărât să plece în lume, bineînțeles fără să renunțe la nici una din recompensele pe care i le oferisem.
— A luat și banii?
— Ba bine că nu! Află, dragul meu, că mai ales în această privință m a uluit. Se înțelege că în momentul acela s a întâmplat să n am trei mii de ruble în buzunar, dar am făcut rost de șapte sute de ruble și i le am dat să aibă de cheltuială pentru o vreme. Și ce crezi că a făcut? Pentru restul de două mii trei sute de ruble mi a pretins, pentru mai multă siguranță, o scrisoare prin care să recunosc că datorez această sumă unui negustor. Mai târziu, peste vreo doi ani, m a dat în judecată pe baza acestei scrisori, pretinzându mi nu numai banii, dar și dobânda cuvenită, ceea ce m a surprins cu atât mai mult cu cât începuse să umble cu pantahuza ca să adune bani pentru o biserică; de altfel, și acum, după douăzeci de ani, face același lucru, cutreierând țara în lung și în lat. Nu înțeleg ce nevoie are un pelerin ca el de atâția bani. Doar averea este o deșertăciune lumească... Eu, desigur, i am oferit în clipa aceea banii cu toată sinceritatea, ca să zic așa, în focul pasiunii, dar pe urmă, după ce au trecut atât de multe clipe, am avut tot timpul să mă răzgândesc... și apoi, îmi făceam socoteala că are să se arate măcar înțelegător... dacă nu de dragul meu, cel puțin de dragul nostru, adică al ei și al meu... că barem are să aștepte. Dar nici atâta lucru n a vrut...
(Aici e necesar să fac neapărat o mențiune: presupunând că domnul Versilov ar fi murit înaintea mamei, ea ar fi rămas la bătrânețe fără un ban, dacă Makar Ivanovici, care nu numai că nu se atinsese de cele trei mii de ruble, dar le și dublase de mult prin dobânzi, nu i ar fi lăsat anul trecut toți banii prin testament. Așadar, el și a dat seama încă de pe atunci ce fel de om e Versilov.)
— Mi ai povestit odată că Makar Ivanovici a venit de câteva ori să vă vadă și că întotdeauna a locuit la mama.
— Da, dragul meu, și ți mărturisesc că la început mă temeam îngrozitor de aceste vizite. Dar în tot acest răstimp de douăzeci de ani, n a venit la noi decât de șase, șapte ori, și la primele două, trei vizite, dacă mă nimeream acasă, mă ascundeam de el. Nu prea înțelegeam pe atunci ce rost aveau vizitele lui, de ce vine. Mai târziu însă, după ce m am gândit mai bine, mi am dat seama că aveau totuși un rost și că Makar Ivanovici era mai deștept decât bănuisem. O dată mi s a năzărit să mă duc la el și să l privesc mai de aproape, și te rog să mă crezi că mi a făcut o impresie neobișnuit de puternică. Asta s a întâmplat la a treia sau a patra vizită a lui, tocmai în perioada când ajunsesem mijlocitor de pace și când, firește, mă străduiam din răsputeri să cunosc Rusia. Și de la el am aflat surprinzător de multe lucruri noi. Afară de asta, am descoperit la el anumite trăsături la care nu m aș fi așteptat de loc: un fel de blândețe și o liniște sufletească desăvârșită, ba chiar și un fel de voioșie, și mai ciudat. N a făcut niciodată vreo aluzie cât de îndepărtată știi tu la ce, vorbea întotdeauna cu rost, cât se poate de frumos și colorat, fără acea înțelepciune proverbială a slugilor pe care mărturisesc că n o pot suferi în ciuda părerilor mele democratice, și fără acele expresii ostentativ neaoșe pe care le folosesc de obicei romancierii și dramaturgii când vor să înfățișeze "ruși adevărați". Nu pomenea decât foarte rar de religie, doar atunci când aduceai tu vorba despre ea, iar când îl descoseai, povestea cu mult haz istorioare destul de interesante despre mânăstiri și despre viața călugărilor. Dar calitatea lui principală era respectul față de ceilalți, un respect plin de modestie și politețe, prima condiție a adevăratei egalități, mai mult, fără de care cred că e cu neputință să te arăți superior. Numai printr o totală lipsă de înfumurare poți ajunge la suprema omenie și te poți dovedi un om care se respectă pe sine însuși în orice situație s ar găsi și oricare iar fi locul hărăzit de soartă. Să ți cunoști locul pe lume și să știi să te respecți este o însușire foarte rară, cel puțin atât de rară ca adevărata demnitate... Ai să te convingi și tu de asta cu timpul. Dar ceea ce m a uluit mai mult la Makar e drept, nu de la început, ci mai târziu (sublinie Versilov), a fost înfățișarea lui foarte impunătoare, căci, crede mă, era neobișnuit de chipeș și chiar la bătrânețe a rămas simplu și grav; mă și mir cum de a putut biata mea Sofia să mă prefere pe mine atunci; deși pe vremea aceea avea cincizeci de ani, era o mândrețe de bărbat, față de care eu nu eram decât un filfizon. De altfel, îmi aduc aminte că încă de pe atunci era mult prea cărunt pentru vârsta lui și, desigur, tot așa fusese și când s a însurat... poate că numai de aceea m a și ales pe mine.
Versilov avea o apucătură nesuferită, un ton de zeflemea foarte răspândit în lumea bună: după ce vorbea înțelept și frumos (numai când era silit de împrejurări), sfârșea dinadins întotdeauna printr o prostie, cum ar fi, bunăoară, presupunerea că părul cărunt ai lui Makar Ivanovici ar fi influențat alegerea mamei. O făcea intenționat, fără să știe probabil nici el de ce, numai ca să se conformeze unui obicei absurd al "lumii bune". Când îl ascultai, aveai impresia că vorbește foarte serios, în timp ce el se prefăcea sau râdea în sinea lui.
Nu înțeleg de ce atunci m a cuprins deodată o furie cumplită. În general, mi e ciudă pe mine când îmi aduc aminte de unele ieșiri pe care mi le am îngăduit în clipele acelea; m am ridicat brusc de pe scaun:
— Ascultă, am izbucnit eu, mi ai spus că ai venit în primul rând pentru ca mama să creadă că ne am împăcat. Mi se pare că a trecut destul timp ca s o fi convins de acest lucru. Acum n ai vrea să mă lași singur?
El roși ușor și se ridică:
— Prea îți permiți multe cu mine, dragul meu. Dar te las, la revedere. Dragoste cu sila nu se poate. Totuși, dă mi voie să ți mai pun o întrebare: ai într adevăr de gând să l părăsești pe prinț?
— Aha! Știam eu că urmărești ceva...
— Mai bine zis, bănuiești că aș fi venit ca să te înduplec să rămâi la prinț pentru că aș avea vreun interes. Nu cumva îți închipui, dragul meu, că te am adus și de la Moscova numai pentru că aveam vreun interes? Tare bănuitor mai ești! Te înșeli, eu nu ți vreau decât binele și ca dovadă, având în vedere faptul că situația mea materială s a îmbunătățit cu mult, aș vrea să ne îngădui, mie și mamei, să te ajutăm din când în când.
— Află că nu te iubesc, Versilov.
— Acum îmi spui "Versilov"?! De altfel, îmi pare foarte rău că n am putut să ți dau și ție acest nume, fiindcă numai în asta constă, de fapt, toată vina mea față de tine, dacă se poate vorbi de o vină, nu i așa? Dar îți repet că nu m am putut căsători cu o femeie măritată, judecă și tu!
— Iată de ce ai și vrut, pesemne, să te căsătorești cu una nemăritată?
Fața i se crispă o clipă.
— Faci aluzie la cele petrecute la Ems? Ascultă, Arkadi, și jos ți ai permis aceeași obrăznicie în fața mamei, arătându mă cu degetul. Dar să știi că în privința asta te înșeli mai mult decât în oricare alta. Tu habar n ai de toată întâmplarea cu răposata Lidia Ahmakova. Și apoi, nici nu bănuiești rolul pe care l a jucat maică ta în povestea asta, cu toate că nu era pe atunci lângă mine. Căci nu mi a fost dat să întâlnesc vreodată o femeie mai bună ca maică ta. Dar să lăsăm asta. Deocamdată, trebuie să păstrez taina. Iar pe tine te aș ruga să nu mai vorbești despre lucruri pe care nu le cunoști, luându te după alții.
— Prințul mi a apus chiar azi că ești mare amator de fetițe necoapte.
— Prințul ți a spus una ca asta?
— Da. Ascultă, vrei să ți spun precis pentru ce ai venit la mine? De când te am văzut m am tot întebat: care i scopul nemărturisit ai acestei vizite. Acum mi se pare ca am dezlegat, în sfârșit, taina.
El dădea tocmai să iasă pe ușă, dar se opri și întoarse capul spre mine, așteptând ce va urma.
— Adineauri, m a luat gura pe dinainte și am pomenit în treacăt că scrisoarea lui Touchard către Tatiana Pavlovna a căzut în mâna lui Andronikov, iar după moartea lui a ajuns la Maria Ivanovna, la Moscova. Atunci te am văzut tresărind, dar abia acum când ai tresărit pentru a doua oară am ghicit despre ce e vorba: adineauri jos, te ai gândit că de vreme ce această scrisoare rămasă de la Andronikov se găsește la Maria Ivanovna, de ce nu s ar mai găsi și alta acolo? Doar s ar putea să fi rămas de la Andronikov scrisori cât se poate de importante și de folositoare pentru unii. Așa e? N am dreptate?
— Va să zică, am venit la tine anume ca să te trag de limbă?
— Asta o știi dumneata mai bine.
Se făcu deodată palid de tot.
— Asta n a putut să ți treacă ție prin cap. Trebuie să te fi pus la cale o femeie. Câtă ură mocnește în cuvintele tale, în bănuiala ta jignitoare!
— O femeie? Și ca un făcut, tocmai azi am întâlnit o pe femeia asta! Nu cumva ții atât de mult să rămân la prinț numai ca s o spionez?
— După cum văd, ai să ajungi departe pe drumul pe care ai pornit. Nu cumva asta e "ideea" ta? Continuă, dragul meu. Constat că ai deosebite calități de detectiv. Când ești înzestrat cu un asemenea talent, trebuie să l desăvârșești.
Se opri cu răsuflarea tăiată.
— Bagă de seamă Versilov, să nu ți faci din mine un dușman!
— Dragul meu, în asemenea împrejurări nimeni nu și mărturisește gândurile până la capăt, fiecare le păstrează pentru el. Iar acum te rog să mi faci lumină ca să pot coborî. Deși îmi ești dușman, nu cred să mă urăști chiar în așa măsură, încât să mi dorești să mi frâng gâtul. Tiens, mon ami, urmă el în timp ce cobora scara, închipuiește ți că toată luna asta pe care am petrecut o împreună, te am socotit un suflet de o bunătate înduioșătoare. Doar ți se citește pe față atâta dragoste de viață, o asemenea sete de a trăi, încât ai zice că nu te ai mulțumi nici cu trei vieți, și astfel de oameni sunt de cele mai multe ori buni ca pâinea caldă. Dar iată că m am înșelat!
Nu pot spune cum mi s a strâns inima când am rămas singur. Mă simțeam de parcă aș fi tăiat pe viu o bucată din propia mea carne! De ce îmi ieșisem într așa hal din sărite și de ce îl jignisem atât de tare — dinadins și atât de ostentativ — nu mi explic până în ziua de astăzi. Cât de palid se făcuse! Cine știe, poate că paloarea lui dovedea un sentiment foarte sincer și curat, o durere adâncă, nu furie și ciudă. Am avut totdeauna impresia că în unele momente ținea grozav la mine. De ce, de ce să nu cred și acum în dragostea lui? Mai ales că de atunci s au lămurit multe, foarte multe.
Poate că, de fapt, m am înfuriat deodată și l am gonit fiindcă mi se năzărise că a venit la mine numai ca să mă descoasă dacă nu cumva se găsesc la Maria Ivanovna și alte scrisori rămase de la Andronikov. De altfel, nu încăpea îndoială că el știa de aceste scrisori și că le căuta. Și totuși, poate că în clipa aceea m am înșelat amarnic. Poate că tocmai greșeala mea l a pus pe gânduri, făcându l să bănuiască mai târziu că scrisorile s ar afla la Maria Ivanovna.
În sfârșit, și o altă ciudățenie: Versilov reluase cuvânt cu cuvânt ideea mea (despre cele trei vieți) pe care o destăinuisem de curând lui Kraft, și, ceea ce i mai curios, repetase până și cuvintele mele. Desigur, era o simplă coincidență faptul că folosise cuvintele mele, dar cum de izbutise să mă cunoască atât de bine? Ce ochi ageri are, câtă putere de pătrundere! Dar, dacă e în stare să înțeleagă anumite lucruri, cum de nu pricepe de loc altele? E oare cu putință să nu se prefacă, să nici nu bănuiască măcar că eu nu alerg după titlul lui de noblețe, că nu pentru starea mea civilă îi port pică, dar că toată viața am tânjit după el, după dragostea lui de tată și că sentimentul ăsta nu m a părăsit o clipă? Cum poate un om subtil ca Versilov să fie atât de mărginit și de insensibil? Iar dacă nu este, atunci de ce se preface, de ce mă scoate din minți?


CAPITOLUL AL OPTULEA

A doua zi de dimineață, am căutat să mă scol cât mai devreme. De obicei, ne sculam cu toții abia pe la ora opt, adică eu, mama și soră mea. Versilov trândăvea în pat până pe la nouă și jumătate. Maică mea mi aducea regulat cafeaua la ora opt și jumătate. De data aceasta am șters o de acasă exact la opt, fără să mai aștept cafeaua. De cu seară îmi stabilisem în linii mari un plan de acțiune pentru a doua zi. Simțeam însă că, în ciuda dorinței arzătoare de a mi pune neîntârziat hotărârea în practică, pianul meu era destul de imprecis și șubred în multe puncte esențiale; tocmai de aceea mi am petrecut aproape toată noaptea într un fel de toropeală, ca în delir, am avut îngrozitor de multe vise și nici o clipă n am dormit de a binelea. Cu toate astea, m am trezit de dimineață mai vioi și cu capul mai limpede ca oricând. Nu voiam să dau ochi cu nimeni, mai ales cu maică mea. Mă feream să vorbesc cu ea, fiindcă nu m aș fi putut opri să nu aduc vorba despre întâmplarea din ajun și mă temeam ca nu cumva vreo impresie nouă și neașteptată să mă abată de la hotărârile luate.
Era o dimineață friguroasă și umedă, totul plutea printr o ceață deasă și alburie ca laptele. Nu știu de ce, dar întotdeauna mi au plăcut primele ore ale dimineților agitate de la Petersburg, și întotdeauna mi s a părut deosebit de atrăgător puhoiul acela de oameni îngândurați, care în jurul orei opt se grăbesc la treburile lor cotidiene, fiecare preocupat numai de grijile sale. Mai cu seamă îmi place să cer sau să dau în grabă vreo informație, fără să mă opresc din mers: atât întrebarea cât și răspunsul sunt întotdeauna scurte, limpezi, precise, prompte și aproape totdeauna politicoase, căci la această oră omul e mai binevoitor și mai prietenos. La prânz sau spre seară, locuitorii Petersburgului devin mai ursuzi, și nu le trebuie mult ca să te înjure sau să te ia peste picior; în schimb, dimineața, înainte de a începe ziua de lucru, în perioada cea mai senină și mai gravă a zilei, e cu totul altceva. De mult am observat acest lucru.
De astă dată am pornit spre cartierul Petersburgskaia. Cum înainte de ora douăsprezece trebuia să mă întorc negreșit pe strada Fontanka, la Vasin (care mai totdeauna era acasă la această oră), mergeam foarte grăbit și nu mi am îngăduit să mă opresc nici o clipă pentru a lua o cafea, deși mi era tare poftă. Unde mai pui că trebuia să l prind neapărat și pe Efim Zveriev acasă, pentru a l lua cu mine; așadar, am pornit întâi spre el, dar puțin a lipsit să nu ajung prea târziu: isprăvise tocmai de băut cafeaua și se pregătea să plece.
— Ce te aduce iar pe la mine? Văd că nu mă mai slăbești cu vizitele, mă întâmpină el fără să se ridice de la masă.
— Las' că ți explic eu numaidecât.
Dimineața, devreme, oamenii de pretutindeni, inclusiv cei de la Petersburg, sunt mai limpezi la cap ca oricând. Uneori, câte un gând, câte o iluzie care te a încântat noaptea se spulberă cu desăvârșire când dă de lumina și de răcoarea dimineții; și mie, când mă dezmeticesc dimineața, mi se întâmplă să mi aduc aminte cu părere de rău și rușine de visele, ba chiar și de purtarea mea din noaptea precedentă. Totuși, în treacăt fie zis, diminețile de la Petersburg, care altora pot să li se pară cele mai prozaice de pe tot globul, au pentru mine un farmec deosebit, aproape halucinant. Asta e o părere, mai bine zis o impresie de a mea, totuși o susțin cu tărie. Cred că pe o dimineață posomorâtă și umedă c aceasta, când totul e învăluit în ceață, visul nesăbuit al unui nebun ca Hermann, eroul lui Pușkin din Dama de pică ( figură colosală, nemaiîntâlnită, un tip cum nu găsești decât la Petersburg, de altfel, acolo a și fost creat!), trebuie să se contureze și mai puternic. De mii de ori ceața de la Petersburg mi a stârnit un gând straniu și obsedant: "Oare atunci când se va ridica ceața și se va risipi, nu va duce cu ea tot acest oraș plin de noroi și de putregai, oare nu va dispărea și el odată cu ceața, destrămându se ca fumul, și în locul lui, pe țărmul Golfului Finic, nu va rămâne oare doar mlaștina de odinioară, în mijloc, așa, de frumusețe, cu călărețul de bronz, pe un cal înspumat, care abia își mai trage sufletul?" Dar mi e greu să mi descriu impresiile, fiindcă totul nu i decât un joc al imaginației, într un cuvânt, poezie, adică o fantezie absurdă; totuși, adesea m a urmărit și mă urmărește încă o întrebare prostească: "De ce oare or fi alergând și s or fi zbuciumând atâta oamenii aceștia, când s ar putea ca totul să nu fie decât un vis, când poate nici unul dintre ei nu i adevărat, real, când poate nimic din ceea ce fac nu se întâmplă în realitate? Ar fi destul ca acela care visează toate acestea să se trezească, pentru ca totul să piară dintr o dată." Dar mi se pare că am luat o razna. Recunosc că fiecare om își făurește uneori planuri și vise care par atât de fantastice, încât la prima vedere le poți socoti pe drept cuvânt nesăbuite. Cu un astfel de plan fantastic mă dusesem și eu în dimineața aceea la Zveriev, fiindcă nu cunoșteam pe altcineva la Petersburg căruia să i l pot împărtăși. Dacă aș fi avut însă de ales, Efim ar fi fost ultimul om la care m aș fi dus cu o asemenea propunere. Când m am așezat pe un scaun în fața lui, mie însumi mi s a părut că aiurez, că sunt o întruchipare a febrei și a delirului, pusă față în față cu întruchiparea căii de mijloc și a prozei. Dar, în timp ce eu eram înarmat cu o idee și cu un instinct sigur, el nu mi putea opune decât un argument de ordin practic: că nimeni n a procedat vreodată.
Pe scurt, i am explicat simplu și concis că în afară de el n am pe nimeni la Petersburg pe care să l pot lua ca martor într o chestiune de onoare extrem de urgentă și importantă; (că el mi e vechi prieten și coleg și că de aceea n are dreptul să mă refuze, și că vreau să l provoc la duel pe prințul Sokolski, locotenent într un regiment de gardă, deoarece, cu un an și ceva în urmă, l a pălmuit la Ems pe Versilov, care mi e tată. Menționez că Efim cunoștea până în cele mai mici amănunte situația mea familială, relațiile mele cu Versilov și aproape tot ce aflasem eu însumi despre viața lui Versilov. Chiar eu îi povestisem treptat totul, bineînțeles, afară de anumite secrete. El stătea și mă asculta după obiceiul lui, tăcut, burzuluit, ca o vrabie în colivie, grav, cu fața buhăită, cu părul spălăcit și vâlvoi. Un zâmbet batjocoritor îi încremenise pe buze. Zâmbetul acesta era cu atât mai nesuferit cu cât era spontan, neprefăcut; nu încăpea îndoială că în clipa aceea era sincer convins de superioritatea lui incontestabilă față de mine, atât în ceea ce privește inteligența, cât și caracterul. Îl bănuiam că mă disprețuiește și pentru scena din ajun de la Dergaciov; era și firesc: doar Efim reprezintă mulțimea, opinia străzii, care se închină numai în fața succesului.
— Dar Versilov e cât de cât la curent cu toate acestea? mă întrebă el.
— Se înțelege că nu.
— Atunci cu ce drept te amesteci în treburile lui? Asta i una la mână. Și apoi, ce vrei să demonstrezi?
Prevăzusem argumentele lui și de aceea m am grăbit să i explic că nu i de loc o prostie cum i se pare lui. În primul rând, înfumuratul prinț se va convinge că și printre cei de categoria noastră se găsesc oameni cu simțul onoarei, iar în al doilea rând îl voi rușina pe Versilov și îi voi da o lecție. Dar mai important decât orice este că Versilov, oricare ar fi fost motivele și convingerile care l au determinat să nu l provoace pe prinț la duel și să suporte mai bine rușinea de a fi fost pălmuit, va avea cel puțin prilejul să afle că există un om care pune într atâta la inimă jignirea ce i a fost adusă, încât se simte el însuși jignit și e gata să și riște și viața ca să i apere interesele... cu toate că e hotărât s o rupă pentru totdeauna cu el...
— Stai, nu striga așa, mătuși mi nu i place zgomotul. Dar, ia spune, e vorba tot de prințul Sokolski cu care Versilov se judecă pentru o moștenire? În cazul acesta, ai descoperit o metodă nouă și cu totul originală de a câștiga un proces, omorându ți adversarul în duel.
I am declarat en toutes lettres că nu i decât un prost și un nerușinat, și că dacă rânjește cu gura până la urechi a batjocură, asta nu dovedește decât îngâmfare și vulgaritate, că n are nici un drept să creadă că eu n am ținut seama încă de la început de situația creată de proces și că o asemenea idee genială nu putea să încolțească decât în capul unui înțelept ca el. Apoi i am adus la cunoștință că procesul fusese câștigat și că Versilov nu se judecase cu prințul Sokolski, ci cu întreaga familie Sokolski, așa încât, chiar dacă un prinț este ucis, rămân ceilalți, dar că fără îndoială duelul va trebui amânat până când trece termenul de apel (deși prinții nu vor face apel), și asta numai pentru a respecta buna cuviință. Dar duelul va trebui să aibă loc imediat ce acest termen va fi depășit, și, deși știam că duelul trebuie amânat, venisem la el acum numai ca să mă asigur de un martor, căci deocamdată nu cunoșteam pe altcineva, iar în cazul când el, Efim, va refuza, voiam să am răgazul să caut un altul. Iată cum i am explicat motivele vizitei mele.
— Bine, atunci vino când va fi momentul și om vedea, căci azi ai alergat de pomană zece verste până aici.
Se ridică și își luă șapca.
— Va să zică, primești?
— Nu, nici prin gând nu mi trece.
— De ce?
— Păi, dacă aș primi de pe acum să ți fiu martor, până se scurge termenul de apel ai să vii zilnic să mi bați capul. Dar asta încă n ar fi nimic, principalul e că nu vreau sa fiu părtaș la o prostie. Doar n am să mi stric cariera de dragul tău! Și ce m oi face când prințul are să mă întrebe: "Din partea cui vii dumneata?" "Din partea lui Dolgoruki.'" "Dar de ce se amestecă Dolgoruki în treburile lui Versilov?" Doar n oi fi vrând să i înșir toată genealogia ta? Poți să ți închipui cum va pufni în râs!
— Atunci, n ai decât să l plesnești peste gură!
— Lasă fleacurile!
— Þi e frică de el? Un vlăjgan ca tine? La liceu erai cel mai puternic dintre noi.
— Firește că mi e frică. Cum să nu mi fie? Unde mai pui că prințul nici n o să primească provocarea, doar nu te bați în duel decât cu unul de rangul tău.
— Și eu sunt un gentleman prin educație, așa că am dreptul să l provoc. Nu s cu nimic mai prejos decât el... dimpotrivă, îi sunt chiar superior.
— Ei aș, nu ești decât un mucos!
— Cum așa?
— Cum ai auzit. Amândoi suntem niște mucoși, pe când el e un om în toată firea.
— Neghiobule! După lege, de un an de zile am dreptul să mă însor.
— Chiar dacă te însori, tot un neisprăvit ai să fii: trebuie să mai crești.
Mi am dat seama, firește, că își pusese în gând să mă batjocorească. Nu încape îndoială că aș fi putut să trec sub tăcere acest incident stupid, că ar fi fost chiar mai bine să l fi dat uitării; mi ar fi fost și silă să pomenesc de el, dacă, așa neînsemnat și absurd cum este, n ar fi avut urmări destul de serioase.
Totuși, ca să mă pedepsesc așa cum merit, am să l povestesc până la capăt.
Văzând că Efim se întrece cu măsura, m am încumetat să i trag un ghiont, mai bine zis un pumn în umăr. Atunci m a înșfăcat el de umeri, m a întors cu fața în spre ușă și... mi a dovedit prin fapte că era într adevăr cel mai puternic din tot liceul.
Dacă cititorul își închipuie că am plecat de la Efim îngrozitor de abătut, se înșală. Înțelegeam prea bine că în ciuda acestei ciocniri copilărești de liceeni, situația rămăsese la fel de serioasă. Cafeaua mi am băut o abia în Vasilievski Ostrov, ocolind dinadins cârciuma din Petersburgskaia, unde cinasem în ajun; acum, și cârciuma și privighetoarea asta mi se păreau și mai nesuferite. Am o fire ciudată: sunt în stare să prind ură pe locuri și pe lucruri, de parcă ar fi oameni. În schimb, am îndrăgit alte locuri din Petersburg, care mi aduc parcă noroc, fiindcă am petrecut acolo cândva clipe fericite, dar și pe acestea caut să le văd cât mai rar, fiindcă le păstrez pentru momentele când mă simt foarte singur și nefericit, ca să mi alin tristețea în amintiri. În timp ce mi beam cafeaua, am recunoscut că Efim, cu bunul lui simț, avea dreptate. Da, judeca într adevăr mai practic decât mine, nu însă mai realist. Un realism mărginit, care nu te duce decât până la vârful nasului, e mai primejdios decât cea mai nesăbuită și cea mai fantastică imaginație, fiindcă e orb. Deși îi dădeam dreptate lui Efim (care își închipuia desigur că în clipa aceea băteam străzile, înjurându l), îmi păstram întru totul convingerile, după cum mi le păstrez și azi. Am văzut nenumărați oameni cărora e destul să le torni o găleată de apă rece în cap, ca să și renege nu numai faptele, dar și ideile, care sunt gata să râdă primii de ceea ce socoteau sfânt cu un ceas înainte! Și când te gândești cu câtă ușurință se leapădă de orice! Admițând chiar că Efim ar fi avut și în fond mai multă dreptate decât mine, că eram cei mai prost dintre proști și că făcusem doar pe grozavul, simțeam că din punctul meu de vedere și judecând problema mai profund, aveam și eu dreptate, și că atitudinea mea era destul de îndreptățită, deși unora li s ar fi părut de neînțeles.
La Vasin, care locuia pe strada Fontanka, lângă podul Semionovski, am ajuns cu puțin înainte de ora douăsprezece, dar nu l am găsit acasă. El lucra în Vasilievski Ostrov, și nu venea acasă decât la anumite ore, în orice caz la douăsprezece putea fi găsit aproape întotdeauna. Cum era și zi de sărbătoare, trăgeam nădejde să dau de el; văzând că nu se întorsese încă, m am hotărât să l aștept, deși veneam la el pentru prima oară.
Îmi făcusem următorul raționament: scrisoarea privitoare la moștenire ridica o problemă de conștiință și, alegându l pe Vasin ca arbitru, îi dovedeam implicit respectul meu adânc, ceea ce nu putea decât să l măgulească. De bună seamă că această scrisoare mă preocupa sincer, eram într adevăr convins de necesitatea unui arbitraj: presupun însă că și în acea împrejurare aș fi putut să ies din încurcătură fără ajutorul nimănui, mai mult, azi îmi dau seama că știam ce aveam de făcut; nu trebuia decât să i înmânez scrisoarea lui Versilov și să l las să facă cu ea ce crede de cuviință — nimic mai simplu! Dar, pe de altă parte, ar fi fost o mare greșeală să mi asum răspunderea de judecător suprem și să iau o hotărâre definitivă într o chestiune atât de delicată. Dacă i aș fi predat scrisoarea fără un cuvânt, și apoi m aș fi retras, n aș fi avut decât de câștigat; l aș fi pus pe Versilov într o situație de inferioritate, deoarece, renunțând să trag vreun folos de pe urma moștenirii (căci mie, ca fiu al lui Versilov, mi ar fi revenit desigur mai devreme sau mai târziu o parte din acești bani), aș fi dobândit pentru totdeauna dreptul moral de a l judeca pe Versilov. În orice caz, nimeni nu m ar fi putut învinui că am nenorocit familia Sokolski, deoarece, din punct de vedere juridic, documentul nu avea o importanță hotărâtoare. Toate acestea le am cântărit și am ajuns să mi le lămuresc în timp ce ședeam singur în camera lui Vasin, dar deodată mi a trecut prin minte că venisem la el nu fiindcă aș fi pus atâta preț pe sfatul lui, ci numai cu scopul de a i dovedi că în ceea ce privește noblețea sufletească și mărinima nu mă întrece nimeni; astfel mă și răzbunam pe el pentru că în ajun mă umilise prin superioritatea lui.
Când mi am dat seama de asta, m a cuprins o ciudă grozavă, dar n am plecat, am rămas, deși știam sigur că ciuda mea avea să crească cu fiecare minut.
Primul semn a fost că odaia lui Vasin îmi devenea din ce în ce mai nesuferită. "Arată mi camera în care locuiești și am să ți spun ce fel de om ești", s ar putea spune pe bună dreptate. Vasin locuia într o cameră mobilată, la niște oameni săraci, care subînchiriau camera ca să poată trăi. Cunosc prea bine aceste cămăruțe strâmte, cu mobila cam îngrămădită și totodată cu pretenții de confort; în toate găsești câte o canapea cumpărată de la târgul de vechituri, pe care e primejdios s o miști din loc, un lavoar, și, în spatele unui paravan, un pat de fier. Se vedea că Vasin era chiriașul cel mai bun și mai de nădejde al casei, căci fiecare gazdă are negreșit un asemenea chiriaș preferat, căruia toată lumea caută să i intre în voie: în camera lui se mătură și se deretică mai cu grijă, deasupra canapelei se atârnă o litografie, iar sub masă se așterne un covoraș ponosit. Oamenii cărora le place o asemenea curățenie cu iz de mucegai și mai ales politețea slugarnică a gazdelor sunt ei înșiși dubioși.
Eram convins că și pe Vasin îl măgulește calitatea de chiriaș preferat. Nu știu de ce, dar încetul cu încetul au început să mă scoată din sărite cele două mese încărcate cu cărți. Hârtiile, cărțile, călimara, totul era așezat într o ordine revoltătoare — ideală după concepția de viață a gazdei nemțoaice și a slujnicei ei. Hârțoage erau destule, și nu reviste sau gazete, ci cărți adevărate, și se vedea că sunt citite; desigur că atunci când se așeza la masă cu o carte, sau atunci când se apuca de scris, avea un aer grav, de om meticulos. Poate că greșesc, dar mie îmi place să văd cărțile răvășite, fiindcă știu cel puțin că stăpânul lor nu oficiază atunci când citește. Vasin trebuie să fie extrem de politicos cu oaspeții, dar desigur că prin fiecare gest al său pare să spună: "Sunt gata să am pierd cu tine o oră, două, dar pe urmă lasă mă să mi văd de treabă". Discuțiile cu Vasin trebuie să fie de bună seamă extrem de interesante — poți afla de la el multe lucruri noi, totuși, nu te părăsește o clipă impresia că ți dă parcă a înțelege: "Iacă, stau cu tine la taifas, și tot ce ți spun ți se pare foarte interesant, dar abia după ce ai să pleci am să mă pot gândi la lucruri cu adevărat interesante"... Și totuși, nu mă hotărâm să plec. Deși ajunsesem să mă conving pe deplin că mă pot lipsi de sfatul lui, continuam să l aștept.
De un ceas și mai bine ședeam pe unul dintre cele două scaune împletite de lângă fereastră. Eram furios că vremea trece și că până seara mai trebuie să mi găsesc o locuință. Mă simțeam ispitit să iau o carte ca să mai scap de plictiseală, totuși n am făcut o: numai gândul că aș putea să mă distrez acolo mă înfuria și mai tare. După ce am stat un ceas și mai bine într o liniște apăsătoare, am auzit de după ușa din spatele divanului niște șoapte din ce în ce mai puternice. Era limpede că dincolo șușoteau două femei, dar cuvintele nu le puteam desluși. Totuși, de plictiseală, am început să trag cu urechea. Până la urmă m am dumerit că discutau cu însuflețire, cu pasiune, despre niște tipare de rochii. Pesemne că nu se înțelegeau sau chiar se certau, deoarece un glas stăruia și se ruga, iar celălalt nu se lăsa cu nici un chip înduplecat. Trebuie să fi fost desigur tot niște chiriașe. În curând, mi s a urât de șoaptele lor, dar urechea mi se obișnuise cu ele, așa încât continuam să ascult fără să vreau. Aproape și uitasem că ascult, când deodată s a petrecut ceva cu totul neașteptat. Parcă cineva sărise în picioare de pe un scaun, sau se ridicase brusc și izbise cu piciorul în dușumea; apoi se auzi un geamăt urmat de un strigăt, mai bine zis de un urlet strident, bestial și furios la culme, ca al cuiva care a lăsat orice rușine la o parte și nu i mai pasă dacă l aude un străin. M am repezit la ușă și am deschis o; în aceeași clipă, la celălalt capăt al coridorului s a întredeschis ușa de la locuința gazdei după cum am aflat mai târziu, și au apărut două fețe curioase. Deși strigătul încetase numaidecât, ușa camerei alăturate s a deschis brusc și una dintre cele două vecine, o femeie tânără, după cum mi s a părut, a zbughit o afară și a luat o la fugă pe scară în jos. Cealaltă, o femeie în vârstă, încercase s o oprească, dar nu izbutise și acum o striga cu un fel de geamăt surd:
— Olea, Olea, unde te duci? Of, Doamne!
Când văzu însă cele două uși deschise, o trase repede pe a ei, lăsând o însă puțin crăpată, ca să poată urmări zgomotul pașilor pe scară până ce nu se mai auzi nimic. M am întors la locul meu de la fereastră. Se făcuse iar liniște. Era o întâmplare neînsemnată, poate chiar caraghioasă, așa că nu m am mai gândit la ea.
Peste vreun sfert de oră, pe coridor, în dreptul ușii lui Vasin a răsunat deodată un glas puternic și impertinent de bărbat. Cineva a pus mâna pe clanță și a întredeschis ușa; am zărit un bărbat înalt, care m a văzut desigur și el, ba chiar a început să mă și examineze încă înainte de a intra în cameră, în timp ce continua să stea cu mâna pe clanță și să discute cu gazda, care se afla la celălalt capăt al coridorului. Ea îi răspundea cu un glas pițigăiat și voios: după tonul ei mi am dat seama că îl cunoaște de mult, că îl stimează și îl prețuiește, socotindu l nu numai un oaspete de vază, dar și un domn vesel și prietenos. Între timp, domnul cel vesel răcnea și glumea, deși nu vorbeau decât de faptul că Vasin nu era acasă, că nu era chip să l găsească vreodată, că pesemne așa i a fost scris și că iar va fi nevoit să l aștepte ca data trecută; era vădit că tot ce spunea el i se părea gazdei grozav de spiritual. În cele din urmă, oaspetele intră în cameră, trântind ușa de perete. Era un domn bine îmbrăcat, hainele lui desigur cusute la cel mai bun croitor, erau de o eleganță "boierească", ca să zic așa, deși el însuși nu aducea nici pe departe a boier, în ciuda dorinței lui evidente. Ar fi prea puțin să spun că era dezghețat, era mai de grabă obraznic, însă în modul cel mai firesc, fără pic de afectare, ceea ce, oricum, supără mai puțin decât impertinența studiată în fața oglinzii. Părul lui blond închis, puțin cărunt, sprâncenele negre, barba stufoasă și ochii mari nu izbuteau să i dea o înfățișare caracteristică, dimpotrivă, făceau ca figura lui să pară și mai comună, așa încât îl puteai confunda ușor cu altcineva. Un om care e întotdeauna gata să râdă de orice, râde mult, și totuși, în prezența lui, îți piere orice urmă de veselie. Fața lui își schimba expresia dintr o clipă în alta, fără nici o pricină; e când comică, când gravă, când șăgalnică sau chiar șmecherească... De altfel, n are rost să l descriu de pe acum. Mai târziu mi a fost dat să l cunosc pe acest domn mult mai bine și mai îndeaproape. De aceea, fără să vreau îl înfățișez cu mult mai amănunțit decât aș fi putut s o fac în clipa când a deschis ușa și a intrat în cameră. Totuși, chiar și acum mi ar fi greu să spun ceva precis și caracteristic despre el, fiindcă asemenea oameni se disting în primul rând prin faptul că nu au o personalitate închegată, bine definită și conturată.
Încă înainte de a apuca el să se așeze, mi a trecut deodată prin gând că trebuie să fie tatăl vitreg al lui Vasin, un oarecare domn Stebelkov, despre care auzisem câte ceva, dar numai în treacăt, așa încât nu mi prea aduceam aminte ce anume; reținusem doar că avea o reputație proastă. Știam că Vasin se simțise un copil oropsit în casa lui, dar că de mult nu mai depindea de el în nici o privință, că aveau țeluri și preocupări foarte deosebite și că fiecare își ducea viața lui. Îmi mai aminteam vag că acest domn Stebelkov dispunea de un oarecare capital, că era un speculant și un om abil în afaceri, într un cuvânt, chiar dacă aflasem cândva unele amănunte despre el, le uitasem. Fără să mă salute, m a măsurat din cap până în picioare, și a pus jobenul pe masa din fața divanului, a împins brusc masa deoparte cu piciorul și apoi s a așezat, mai bine zis s a trântit cu atâta putere pe divanul pe care eu nici nu îndrăznisem să mă așez, încât acesta a trosnit din toate încheieturile, și, cum ședea cu picioarele atârnate, și a ridicat deodată, cât a putut de sus, piciorul drept și a început să și admire vârful cizmei de lac. Apoi s a întors pe neașteptate spre mine și a început să mă cerceteze din nou cu ochii lui mari și destul de holbați.
— Nu l găsesc niciodată acasă! făcu el, dând ușor din cap spre mine.
Eu am tăcut chitic.
— Duce o viață dezordonată! Are părerile lui în această privință. Din Petersburgskaia?
— Vrei să spui că dumneata vii de acolo? l am întrebat la rândul meu.
— Ba nu, te am întrebat pe dumneata.
— Eu... vin într adevăr de acolo, dar cum ai ghicit?
— Cum? Hm. Îmi făcu cu ochiul, dar nu binevoi să mă lămurească.
— Nu locuiesc în Petersburgskaia Storona, dar am trecut azi pe acolo, înainte de a veni încoace.
Continua să zâmbească cu tâlc, fără să scoată un cuvânt, și tare nu mi plăcea zâmbetul lui prostesc, de complicitate.
— Pe la domnul Dergaciov? mormăi el într un târziu.
— Cei cu domnul Dergaciov? m am mirat eu. Îmi aruncă o privire triumfătoare.
— Nici nu l cunosc.
— Hm.
— Te privește ce crezi! m am înfuriat eu, căci îmi devenea din ce în ce mai nesuferit.
— Hm, așa, mă rog. Dă mi voie să ți spun ceva, mă rog: dumneata târguiești un lucru dintr o prăvălie, iar din prăvălia de alături alt cumpărător cumpără altceva. Dar ce anume? Bani, mă rog, de la un negustor care se numește cămătar... fiindcă și banii sunt o marfă, mă rog, iar cămătarul e și el negustor... Mă urmărești?
— Să zicem că da.
— Deodată, apare un al treilea cumpărător care, uitându se la prima prăvălie, zice: "asta e o treabă serioasă", apoi se întoarce spre cealaltă prăvălie și spune: "asta nu i o treabă serioasă". Ce concluzie pot trage despre un astfel de cumpărător?
— Știu eu?
— Cum așa, mă rog? Orice pildă are un tâlc. Să zicem bunăoară că merg pe bulevardul Nevski și văd pe trotuarul celălalt un domn; deodată, mi se năzare să aflu ce fel de om este. Și tot mergând amândoi, fiecare pe partea lui, ajungem până la colțul străzii Morskaia, în dreptul magazinului englezesc, unde dăm cu ochii de un al treilea trecător, care a fost tocmai călcat în picioare de un cal. Acum ia seama: se ivește un al patrulea trecător, care vrea să se lămurească ce fel de oameni suntem noi doi, cei teferi, și rănitul, dacă suntem oameni serioși și cu simț practic... mă urmărești?
— Să mă ierți, dar cu mare greutate.
— Bine, mă rog. Eram sigur. Atunci am să schimb tema. Să zicem că mă aflu la băi, în Germania, ca să urmez o cură de ape minerale, cum am fost de atâtea ori... Unde? N are importanță. Într o zi, în timp ce mă plimb și mi beau apa, văd niște englezi. După cum știi, cu un englez e foarte greu să faci cunoștință, dar iată că după două luni, la sfârșitul curei, plecam cu un grup întreg, înarmați cu bastoane cu vârful de fier, într o excursie colectivă pe munte, n are importanță pe care anume. La o cotitură, mai precis la un popas, chiar acolo unde călugării fac lichiorul Chartreuse — reține acest amănunt — am întâlnit un localnic care stătea deoparte și ne privea în tăcere. Să presupunem că aș fi vrut să știu dacă e un om serios. Crezi că în cazul acesta avea vreun rost să cer părerea grupului de englezi cu care plecasem, numai fiindcă nu fusesem în stare să intru cu ei în vorbă în timpul curei?
— De unde să știu? Iartă mă, dar îmi e din ce în ee mai greu să te urmăresc.
— Într adevăr?
— Da, mă obosești.
— Hm.
Îmi făcu cu ochiul și dădu din mână, vrând să exprime probabil satisfacție și triumf; cu un aer cât se poate de grav și de calm, scoase din buzunar o gazetă pe care se vede că abia o cumpărase, o despături și începu să citească ultima pagină, evident ca să mi arate că mă lasă în plata Domnului. Vreo cinci minute nici nu s a uitat la mine.
— Va să zică acțiunile Brest Graevo nu s au dus de râpă? Au început să urce, și urcă, nu glumă! Cunosc destule cazuri când în astfel de situații totul s a dat peste cap.
Mă privea cu înfrigurare.
— Deocamdată, nu mă prea pricep la bursă, i am răspuns eu.
— Va să zică, tăgăduiești?
— Ce?
— Importanța banilor, mă rog.
— N am spus asta, totuși... mi se pare că mai importante decât banii sunt ideile.
— Cum adică? Dă mi voie, mă rog... Să zicem, bunăoară, că un om și a adunat un capital...
— Întâi vin principiile și pe urmă banii, căci fără principii societatea se prăbușește, oricât ar fi de bogată.
Nu știu de ce am început să mă înfierbânt. El mă privea destul de nedumerit, ca și cum l aș fi pus în încurcătură, dar deodată un zâmbet cât se poate de vesel și de șiret îi lumină fața:
— Ce zici de Versilov? A dat lovitura, și încă ce lovitură! Așa i că a câștigat ieri procesul?
Deodată, mi am dat seama că știa de la început cine sunt și că poate mai știa încă foarte multe lucruri. Nu pot însă înțelege de ce am roșit brusc și am rămas năuc, cu ochii țintă la el. Era vădit că triumfă, mă privea atât de vesel, de parcă m ar fi prins cu ceva și m ar fi demascat printr un șiretlic foarte ingenios.
— Da, mă rog! exclamă el, ridicând din sprâncene. Pe mine să mă întrebi de domnul Versilov! De ce ți am tot vorbit eu adineauri despre seriozitate! Acum doi ani, când cu copilul, ar fi putut să facă o afacere strașnică! Chiar așa, mă rog, dar el a lăsat o să se ducă de râpă.
— Care copil?
— Plodul, mă rog, pe care și acum îl ține la mahala, numai că nu s a ales cu nimic de pe urma lui... fiindcă, de...
— Ce plod? Nu înțeleg!
— Păi copilul lui, pe care i l a făcut mademoiselle Lidia Ahmakova. "O jună grecoaică frumoasă iubeam... " Aia cu chibriturile. Așa i?
— Astea s bârfeli, calomnii infame. El n a avut niciodată vreun copil cu Ahmakova!
— Na ți o bună! Dar eu unde crezi că am fost? Dar ce, nu s medic, și încă mamoș?! Numele meu este Stebelkov; poate ai auzit de mine? E drept că de mult nu m am mai ocupat cu medicina, dar mai puteam da un sfat practic într o chestiune practică.
— Va să zică, ești mamoș... atunci poate că ai fost și de față când a născut Ahmakova?
— Nu, mă rog, n am asistat o eu. Acolo era un doctor de mahala, cu o casă de copii, Granz îl chema. Lua câte o jumătate de taler de vizită, căci acesta este tariful medicilor de acolo; unde mai pui că nu l cunoaște nimeni, așa că am apelat la serviciile lui... De altfel, eu îi și recomandasem, ca să se aștearnă bezna peste toate. Mă urmărești? Eu n am făcut decât să dau un sfat practic lui Versilov, lui Andrei Petrovici, între patru ochi, într o chestiune strict secretă, dar Andrei Petrovici a preferat să alerge după doi iepuri.
Îl ascultam, înmărmurit.
— Când alergi după doi iepuri, nu prinzi nici unul, după cum spune un proverb, mai bine zis o zicală țărănească. Iată ce cred eu în privința asta: o excepție care se repetă mereu devine o regulă generală. El însă a fugit după alt iepure, ceea ce s ar traduce pe limba noastră: după o altă femeie, și a rămas cu buzele umflate. Când te ai apucat de o treabă, trebuie s o duci până la capăt. Dar el, în loc să bată fierul cât era cald, a început să se codească. De, Versilov nu i decât un "profet al muierilor", după cum bine l a caracterizat atunci, în fața mea, tânărul prinț Sokolski. Ar trebui să vii din când în când pe la mine! Dacă vrei să afli mai multe despre Versilov, atunci vino neapărat!
Era desigur încântat că m a lăsat cu gura căscată de mirare. Până atunci nu auzisem niciodată nimic despre copil. Chiar în clipa aceea cineva deschise cu zgomot ușa camerei vecine și intră repede înăuntru.
— Versilov locuiește lângă cazarma Semionovski, pe strada Mojaisk, la numărul șaptesprezece, în casa doamnei Litvinova, așa mi s a spus chiar acum la biroul de informații! se auzi de alături o voce de femeie care, de furioasă ce era, striga atât de tare, încât deslușeam fiecare cuvânt. Stebelkov îmi făcu un semn, mișcând din sprâncene și ridicând un deget până deasupra capului.
— Poftim, și dincolo tot de el e vorba... Uite, astea sunt excepțiile care se repetă mereu. Quand on parle d'une corde ... și își lipi repede urechea de ușa în fața căreia se afla divanul.
Nici eu nu eram mai puțin mirat ca el. M am gândit că trebuie să fi strigat tânăra femeie care alergase adineauri într un suflet pe scară. Dar cum de se preocupa lumea de Versilov până și aici? Deodată, răsună iarăși un urlet strident, aidoma țipătului unui om scos din minți de furie, căruia i se refuză ceva sau care e împiedicat să facă ceea ce vrea. De astă dată strigătele și urletele au ținut însă mai mult. Se auziră zgomote ca de luptă, cuvinte rostite repede și sacadat: "Nu vreau, nu vreau, dă mi înapoi, să mi dai imediat!" sau cam așa ceva — nu mi aduc prea bine aminte. Apoi cineva se repezi la ușă și o deschise la fel de brusc ca prima oară. Cele două vecine o luară la fugă pe coridor, una încercând desigur s o oprească pe cealaltă, ca și data trecută. Stebelkov, care ascultase tot timpul la ușă cu vădită satisfacție, se ridică ars de pe divan, sări la ușa dinspre coridor și, deschizând o fără nici o rușine, se repezi după vecine. Firește, am alergat și eu la ușă, dar apariția lui pe coridor a avut efectul unei găleți de apă rece: vecinele s au ascuns repede în odaie, trântind cu zgomot ușa. Stebelkov vru să dea buzna la ele, dar se opri zâmbind, și rămase pe gânduri, cu un deget ridicat; de astă dată, zâmbetul lui era dezgustător de cinic, sinistru. Când o zări pe gazdă, care iar apăruse în prag, dădu fuga la ea, străbătând tot coridorul în vârful picioarelor, și după ce șușoti cu ea vreo două minute, primind desigur informațiile dorite, se întoarse în cameră, pășind acum hotărât și solemn, își luă jobenul de pe masă, aruncă din mers o privire în oglindă, își potrivi părul și se îndreptă cu un aer demn și sigur de sine spre camera celor două femei, fără să mi arunce măcar o privire. Rămase o clipă la ușă să asculte, lipindu și urechea de ea și clipi, satisfăcut, din ochi spre gazdă, care l urmărea din celălalt capăt al coridorului, și acum îl amenința cu degetul, clătinând din cap, ca și cum i ar fi spus: "Of, ștrengarule, ștrengarule!" Apoi, cu un aer hotărât, dar cât mai delicat, cu spatele adus, de parcă l ar fi copleșit atâta politețe, ciocăni cu degetul în ușă. Îi răspunse un glas:
— Cine i acolo?
— Îmi îngăduiți să intru? Vin într o chestiune foarte importantă, rosti Stebelkov apăsat și grav.
Cele două femei șovăiră o clipă, apoi deschiseră totuși ușa, dar numai pe sfert; atunci Stebelkov puse repede mâna pe clanță, o ținu cu putere, ca să le împiedice s o închidă din nou și începu să le vorbească în gura mare, încercând să intre înăuntru. N aș putea reproduce exact cuvintele lui, dar știu că le a pomenit despre Versilov, că le făgăduia informații și lămuriri cu privire la el, cam în felul acesta: "Pe mine să mă întrebați, mă rog, la mine să veniți, dacă vreți să aflați ceva"... Le a convins foarte repede să l lase să intre. Eu m am întors și m am așezat pe divan, cu gândul să trag cu urechea, dar n am putut să înțeleg tot ce vorbeau, am auzit numai că pomeneau mereu de Versilov. După glasul lui Stebelkov am ghicit că de la început el conducea discuția și că acum nu mai vorbea mieros, ci pe un ton autoritar, și, desigur, tolănit pe un divan, așa cum făcuse și cu mine adineauri. Cam așa, bunăoară: "mă urmărești?", "acum ia seama" și așa mai departe. De altfel, cu femeile trebuie să fi fost de o politețe neobișnuită. De două ori l am auzit râzând cu hohote și pesemne fără rost, fiindcă în același timp cu glasul lui și, uneori, chiar acoperindu l, se auzeau glasurile celor două femei, care nu păreau de loc vesele, mai ales cea tânără, care țipase adineauri și care acum vorbea mult, nervos, repede, plângându se și acuzând, cerând să i se facă dreptate. Dar nici Stebelkov nu se lăsa mai prejos, ridica din ce în ce mai mult glasul și hohotea din ce în ce mai tare. Asemenea oameni nu știu să asculte pe alții. N a trecut mult și m am ridicat de pe divan, fiindcă mi s a părut rușinos să ascult la ușă, și m am așezat din nou pe scaunul împletit de lângă fereastră. Eram convins că Vasin, deși îl disprețuiește pe acest domn, dacă i aș mărturisi că și eu îl socotesc un om de nimic, i ar lua imediat apărarea, cu un ton grav și demn, și mi ar ține o lecție, demonstrându mi că Stebelkov este: "un om de afaceri practic și energic, cum sunt eu acum, și nu trebuie judecat după principiile noastre abstracte și generale". De altfel, îmi aduc aminte că în clipa aceea eram foarte descurajat, îmi bătea inima și așteptam fără îndoială să se întâmple ceva. După vreo zece minute, în mijlocul unui hohot puternic de râs, cineva a sării de pe scaun, întocmai ca adineauri, au răsunat strigătele celor două femei, apoi l am auzit și pe Stebelkov ridicându se brusc și spunându le ceva cu un glas schimbat, de parcă s ar fi dezvinovățit, sau le ar fi implorat să l asculte până la capăt... Dar ele nu s au lăsat înduplecate, ci strigau mânioase: "Ieși afară! Nemernicule, nerușinatule!" Într un cuvânt, era limpede că l alungau. Am deschis ușa tocmai în clipa când a ajuns afară pe coridor, după toate aparențele îmbrâncit de cele două femei. Când m a zărit, a început să strige, arătându mă cu degetul:
— Iată l pe fiul lui Versilov! Dacă nu mă credeți pe mine, atunci întrebați l pe propriul lui fiu! Poftim, să vă spună el! Mă smuci cu putere de mână și mă trase spre cele două femei, repetând: Ãsta i fiul lui, propriul lui fiu, dar fără să adauge alte explicații.
Femeia cea tânără stătea pe coridor, iar cea bătrână se afla în spatele ei, în prag. Nu mi aduc aminte decât că biata fată, care trebuia să fi avut vreo douăzeci de ani, era blondă, destul de frumușică, deși slabă și cu un aer bolnăvicios, iar la față aducea întrucâtva cu soră mea; această asemănare m a izbit din prima clipă și mi s a întipărit în minte; doar că pe Liza n o văzusem niciodată și nici nu mi închipuiam că aș putea s o văd vreodată ieșindu și din minți de furie ca fata din fața mea: tremura toată de mânie, buzele i se albiseră, iar ochii cenușii îi scânteiau. Îmi aduc aminte că din pricina nerușinatului de Stebelkov, care mă pusese într o situație atât de absurdă și de umilitoare, mă fâstâcisem de tot și mi pierise graiul.
— Ce are a face că i fiul lui? Dacă e în cârdășie cu dumneata, trebuie să fie și el un nemernic. Dacă ești fiul lui Versilov, se întoarse ea către mine, atunci transmite i tatălui dumnitale că e un nerușinat, un om josnic și că n am nevoie de banii lui! Na, ține! Să i duci imediat banii înapoi!
Vârî repede mâna în buzunar și scoase câteva bancnote. Dar femeia cea bătrână (adică maică sa, după cum am aflat mai târziu) o prinse de mână:
— Olea, stai puțin, poate că nu i adevărat, poate că nici nu e fiul lui!
Olea întoarse repede ochii spre ea, rămase o clipă pe gmduri, apoi îmi aruncă o privire disprețuitoare și dădu să intre în cameră, dar se opri în prag, tremurând toată de mânie, și, înainte de a trânti ușa, bătu din picioare și i mai strigă o dată lui Stebelkov:
— Ieși afară!
După aceea trânti ușa și o încuie pe dinăuntru. Stebelkov, care tot mai mă ținea de umăr, ridică un deget, mă privi lung și întrebător, zâmbind încurcat, cu gura până la urechi.
— Socotesc purtarea dumitale față de mine caraghioasă și josnică, am îngăimat eu, revoltat.
Dar el nici nu asculta, deși mă privea fix.
— Asta ar trebui cercetat! rosti el, dus pe gânduri.
— Bine, dar cum ai îndrăznit să mă tragi după dumneata? Cine i femeia asta? Ce i cu ea? De ce m ai luat de umăr și m ai dus la ea? Ce se petrece aici?
— Dracu s o ia. Încă una care s a lăsat târâtă în păcat, încă "o excepție care se repetă des". Mă urmărești?
Dădu să mă împungă cu degetul în piept.
— Ei drăcie! am exclamat eu, lovindu l peste deget.
Dar în loc să se supere, începu deodată să râdă pe înfundate, încetișor și vesel, fără să se mai poată opri. În cele din urmă, își puse pălăria pe cap și, încruntându se brusc, spuse, întunecat:
— Las' că am s o învăț eu minte și pe proprietăreasă... Dacă nu le alungă cât mai repede din casă, cine știe ce se mai întâmplă, că astea... Ai să vezi și dumneata, ai să vezi, ascultă mă pe mine! Ei, drăcie! spuse el, înveselindu se iar deodată, mi se pare că ai de gând să l aștepți pe Grișa?
— Nu, n am să l mai aștept, i am răspuns eu tăios.
— Treaba dumitale...
Nu mai adăugă nici un cuvânt, îmi întoarse spatele și porni pe scară în jos, fără să o onoreze nici măcar cu o privire pe gazdă, care aștepta cu vădită nerăbdare s o lămurească și să i spună noutăți. Atunci mi am luat pălăria și, după ce am rugat o pe gazdă să i transmită lui Vasin că l a căutat Ddlgoruki, am coborât scara în fugă.
Așadar, pierdusem o grămadă de vreme. Când am ieșit de la Vasin, am pornit numaidecât în căutarea unei locuințe. Am bătut degeaba străzile câteva ore în șir, și cu toate că am intrat în vreo cinci — șase case unde se subînchiriau camere, sunt sigur că am trecut pe lângă alte douăzeci, fără să observ biletele de închiriat.
Mi era o ciudă grozavă, cu atât mai mult cu cât nu mi închipuisem să fie chiar atât de greu să ți găsești o locuință potrivită. Toate camerele erau ca a lui Vasin, unele chiar cu mult mai rele, iar chiriile inaccesibile, firește, pentru punga mea. Eu nu pretindeam decât un ungher unde să mi pun capul, și de fiecare dată mi se răspundea cu dispreț că în cazul acesta trebuie să mă duc la azil. Unde mai pui că peste tot erau o mulțime de chiriași, unul mai ciudat decât altul, pe care mi a fost destul să i văd ca să mi dau seama că nici de pomană n aș putea trăi sub același acoperiș cu ei și că aș da orice ca să scap de vecinătatea lor. Niște indivizi care umblau fără haină, numai în jiletcă, cu bărbi încâlcite, curioși și băgăreți. Într un loc am găsit alături de camera care mi se oferea șase inși, îngrămădiți într o cămăruță, care jucau cărți și beau bere. În alte părți am dat niște răspunsuri atât de nepotrivite de întrebările gazdelor, încât acestea m au privit cu uimire, iar într o casă m am și luat la ceartă. De altfel, n are nici un rost să înșir toate aceste fleacuri, vreau să mai adaug numai că după atâta alergătură am obosit îngrozitor și abia pe înserate am ajuns să îmbuc ceva într un birt. Fără să mai cer sfatul nimănui, luasem definitiv hotărârea să mă duc să i dau numaidecât lui Versilov scrisoarea cu pricina (fără nici o explicație), apoi să mi iau catrafusele din cămăruța de la mansardă și, într o mână cu geamantanul și în cealaltă cu bocceaua, să mă mut chiar în seara aceea, și, dacă nu voi avea încotro, să trag peste noapte la un hotel. Știam că la capătul bulevardului Obuhovski, lângă Arcul de Triumf, sunt niște hanuri unde poți închiria chiar o cămăruță separată cu treizeci de copeici pe zi. Eram gata să pun această sumă la bătaie, numai ca să nu mai stau nici o clipă în casa lui Versilov. Când am ajuns însă în dreptul Institutului tehnologic, mi s a năzărit deodată să trec pe la Tatiana Pavlovna, care locuia chiar peste drum. Pretextul cu care voiam să mi justific vizita era tot scrisoarea privitoare la moștenire, deși cu totul alte motive mă atrăgeau irezistibil la ea, dar care anume n aș putea spune precis nici azi, fiindcă în capul meu era un adevărat haos: "plodul", "excepțiile, care devin regulă generală" și câte alte gânduri nu mi se învălmășeau în minte! Nu știu dacă m am dus la Tatiana Pavlovna fiindcă îmi venea să mă spovedesc, sau să mă laud, să mă iau la ceartă, sau să mă plâng, știu însă că m am trezit urcând scările. Până atunci nu fusesem decât o singură dată la ea, trimis de maică mea, imediat după ce sosisem de la Moscova și țiu minte că am intrat numai pentru o clipă, mi am îndeplinit misiunea și am plecat, fără să mă fi așezat măcar, dar nici ea nu mă poftise să stau.
Am sunat la ușă și numaidecât mi a deschis bucătăreasa, care m a lăsat să intru fără să spună un cuvânt. Toate aceste amănunte sunt necesare pentru a înțelege cum de am ajuns să trec printr o aventură atât de fantastică și cu urmări atât de senzaționale în viitor. Mai întâi trebuie să spun câte ceva despre bucătăreasă. Era o finlandeză răutăcioasă și cârnă, care, după toate aparențele își ura stăpâna, totuși Tatiana Pavlovna n o dădea afară, fiindcă avea pentru ea o deosebită slăbiciune, așa cum au fetele bătrâne pentru câte un mops rebegit și bălos, sau pentru câte o pisică veșnic adormită. Bucătăreasa asta era ori furioasă și mojică, ori tăcea cu săptămânile, după ce se certa bine cu ea. Pesemne că în ziua aceea era pusă pe tăcere, fiindcă nici la întrebarea mea: "Doamna este acasă?" — pe care mi aduc precis aminte că i am pus o — n a binevoit să mi răspundă și s a întors în bucătărie fără să scoată un cuvânt. De aici am dedus, firește, că doamna este acasă, am intrat într o cameră și, fiindcă n am găsit pe nimeni acolo, am așteptat, convins că Tatiana Pavlovna trebuie să iasă din clipă în clipă din dormitor, altfel n ar fi avut nici un rost ca bucătăreasa să mă lase înăuntru. Timp de două, trei minute nici nu m am așezat; afară se însera și locuința întunecoasă a Tatianei Pavlovna părea și mai neprimitoare, din pricina nenumăratelor perdele, perdeluțe și huse de creton întunecat. Trebuie să spun vreo două cuvinte și despre această locuință strâmtă și apăsătoare, ca să înfățișez decorul în care s a desfășurat scena. Datorită firii ei autoritare și încăpățânate, precum și apucăturilor ei de moșiereasă, Tatiana Pavlovna nu s ar fi putut obișnui să locuiască într o cameră mobilată și de aceea închinase acest simulacru de apartament numai ca să trăiască singură și să nu mai depindă de nimeni. Cele două cămăruțe, întocmai ca niște colivii de canar puse cap la cap, una mai mică decât cealaltă, erau la etajul al doilea și ferestrele lor dădeau spre curte. De pe scară intrai de a dreptul într o săliță care nu era mai lată de un arșin și jumătate, având în stânga cele două colivii amintite și în fund o bucătărioară minusculă. Poate că volumul de un stânjen și jumătate cubi de aer necesari unui om în douăsprezece ore încăpea în cele două cămăruțe, dar în nici un caz mai mult. Tavanele erau neîngăduit de joase și, culmea absurdității, toate ferestrele, ușile, mobila, absolut totul era acoperit și garnisit cu un minunat creton franțuzesc, festonat pe margini, din pricina căruia odăițele păreau și mai întunecoase, semănând cu interiorul capitonat al unei călești pentru călătorii lungi. În cămăruța unde mă aflam încă te mai puteai învârti, deși era ticsită de mobilă, de altfel, foarte drăguță: fel de fel de măsuțe încrustate cu bronz, sipete, o masă de toaletă elegantă, chiar somptuoasă. În cămăruța cealaltă, despărțită printr o draperie grea, dormitorul Tatianei Pavlona de unde tocmai o așteptam să iasă, nu încăpea decât un pat, după cum am descoperit mai târziu. Fără toate aceste amănunte nu se poate înțelege prostia pe care am făcut o
Așadar, o așteptam, căci nu mă îndoisem o clipă că nu e acasă, când deodată sună cineva. Am auzit o pe bucătăreasă trecând agale pe săliță și deschizând ușa fără să scoată un cuvânt, cum făcuse și cu mine adineauri. În casă intrară două doamne, și cum amândouă vorbeau cu glas tare, am rămas înmărmurit când am recunoscut că una era Tatiana Pavlovna, iar cealaltă, tocmai femeia cu care eram cel mai puțin pregătit să dau ochii, și mai ales într o asemenea împrejurare! Era cu neputință să mă înșel, căci glasul acela sonor, puternic, cu un timbru metalic îl auzisem abia în ajun, ce i drept câteva minute, dar destul ca să mi se întipărească în minte. Da, era chiar "femeia din ajun". Ce trebuia să fac? Nu pun această întrebare cititorului, ci caut să mi reamintesc clipa aceea și nu mi pot da seama nici azi cum am ajuns deodată după draperie și m am trezit în dormitorul Tatianei Pavlovna. Ce mai tura vura, m am ascuns și abia am apucat să trag draperia, că cele două doamne au și intrat. Habar n am de ce nu le oi fi întâmpinat, în loc să mă ascund; totul s a întâmplat fără voia mea, fără să mi dau nici eu seama cum. De îndată ce m am trezit în dormitor și m am izbit de pat, am observat că exista o ușă care dădea spre bucătărie, așadar, puteam să ies din încurcătură, să plec neobservat din casă. Din nenorocire însă, ușa era încuiată și cheia nu se afla în broască. M am trântit, deznădăjduit, pe pat. Știam că acum îmi era cu neputință să nu aud discuția celor două femei, deși încă de la primele cuvinte am priceput că era vorba de o chestiune secretă și cât se poate de delicată. Firește, un om cinstit și binecrescut ar fi putut să se ridice chiar și atunci, să treacă dincolo, și să spună deschis: "Luați seama, să știți că sunt și eu aici", fără să i pese că se pune într o lumină caraghioasă; totuși, eu nu m am ridicat și n am ieșit din ascunzătoare, fiindcă n am îndrăznit; de frică, m am purtat ca un laș, ca un ticălos.
— Scumpa mea Katerina Nikolaevna, mă întristezi profund, o implora Tatiana Pavlovna. Liniștește te o dată pentru totdeauna, zbuciumul ăsta nici nu se potrivește cu firea dumitale. Dumneata ai răspândit totdeauna bucuria în jurul duimitale, și acum, deodată... Sper că în mine ai încredere. Doar știi cât îți sunt de devotată. Þin la dumneata tot atât de mult ca și la Andrei Petrovioi, pentru care, de asemenea, sunt în stare să fac orice sacrificiu, ceea ce nici nu ți ascund... Atunci, crede mă pe mine, îți jur pe cinstea mea că documentul acela n a ajuns în mâna lui, poate că nici nu mai există, și apoi, el nici nu e în stare de o asemenea mârșăvie, îți faci păcat dacă l bănuiești de asta. La urma urmei, nici nu sunteți dușmani, voi singuri ați scornit vrajba aceasta.
— Documentul există, iar el e capabil de orice. Ce crezi, de cum am intrat ieri în casă, primul om pe care l am întâlnit a fost ce petit espion pe care i l a vârât pe gât prințului.
— Of, ce petit espion. În primul rând, nici vorbă să fie spion, fiindcă numai eu am stăruit pe lângă prinț să l angajeze, de teamă să n o ia razna sau să nu moară de foame la Moscova, după cum făceau să bănuiesc informațiile primite de acolo. Dar, ceea ce e mai important, acest băiețaș necioplit nu i decât un prostănac, ăsta n are stofă de spion!
— Da, pare într adevăr un prostănac, ceea ce nu l poate împiedica, de altfel, să devină o canalie. Dacă n aș fi fost atât de furioasă ieri, aș fi murit de râs; să l fi văzut cum a pălit, cum a luat o la fugă, cum se ploconea, ba a mai încercat să vorbească și franțuzește, și când te gândești că, la Moscova, Maria Ivanovna m a încredințat că e un geniu. Fiindcă veni vorba de Maria Ivanovna, mai ales expresia ei m a convins că scrisoarea există și a încăput pe mâna celui mai primejdios om.
— Vai de mine, scumpa mea, nu spuneai chiar dumneata adineauri că ea nu știe nimic?
— Păi tocmai asta este, că minte. Nici nu ți închipui cât e de vicleană! Înainte de a pleca la Moscova mai trăgeam nădejde că nu mai există nici o hârtie, însă când am ajuns acolo...
— Of, draga mea, dimpotrivă, toată lumea spune că e o femeie bună și cu scaun la cap. Și răposatul ținea mai mult la ea decât la toate celelalte nepoate ale sale. Ce i drept, eu n o cunosc chiar atât de bine, totuși nu mi vine a crede să n o fi vrăjit cu farmecul dumitale de zână! Dumneata îi cucerești pe toți, fără nici o osteneală. Până și eu, o biată bătrână, sunt îndrăgostită de dumneata și abia mă stăpânesc să nu te sărut... Atunci cum să n o fi încântat și pe ea?!
— Am făcut tot ce am putut ca s o încânt, la un moment dat mi s a părut că am și izbutit, dar, crede mă, Tatiana Pavlovna, e și ea destul de șireată... De altfel, e o femeie și jumătate, un caracter deosebit, cum întâlnești la Moscova... Și ce ți închipui, m a sfătuit să mă adresez aici unui anume Kraft, un fost ajutor de al lui Andronikov, care s ar putea cică să știe ceva. Despre acest Kraft am mai auzit eu, ba parcă l am și văzut o dată, dar când mi a pomenit de el, m am convins numaidecât că nu se poate ca ea să nu știe nimic. Știe tot, dar minte.
— De ce ar minți, ce rost ar avea? La urma urmei, poate că n ar fi rău să l cauți pe Kraft! Neamțul ăsta n are obiceiul să flecărească. Și după câte mi aduc aminte, e un om cât se poate de cinstit... Zău că n ar strica să l întrebi și pe el, numai că acum e plecat din Petensburg, pare mi se...
— S a întors ieri; chiar de la el vin. De aceea am și alergat atât de îngrijorată la dumneata, de mi tremură mâinile și picioarele; voiam să te întreb pe dumneata, Tatiana Pavlovna, îngerul meu păzitor, care cunoști pe toată lumea, oare n am putea afla ceva barem despre hârtiile lui, căci nu se poate să nu fi rămas niște hârtii; cine știe la cine or să ajungă. Nu cumva or să încapă tot pe mâini primejdioase? Am alergat într un suflet să ți cer un sfat.
— Dar despre ce hârtii vorbești? întrebă Tatiana Pavlovna, nedumerită. Păi nu spuneai că ai fost chiar acum la Kraft?
— Sigur că am fost, chiar de acolo vin, dar s a împușcat încă aseară.
Am sărit ca ars de pe pat; am putut rămâne liniștit când au spus despre mine că sunt un spion și un idiot, și cu cât se prelungea discuția, cu atât mi se părea mai imposibil să mă arăt. Nici gând nu era de asta! Hotărâsem în sinea mea să nu fac nici o mișcare până când Tatiana Pavlovna nu se duce să și petreacă musafira (dacă, spre norocul meu, nu intră în dormitor să ia ceva), iar apoi, după plecarea Ahmakovei, nu mi mai păsa ce avea să se ântâmple, chiar de ar fi fost să mă și bat cu Tatiana Pavlovna!... Cum am auzit însă de sinuciderea neașteptată a lui Kraft, m au trecut fiorii și n am mai avut astâmpăr. Fără să stau o clipă pe gânduri, fără să țin socoteală de urmări, am făcut un pas, am ridicat draperia și m am trezit față în față cu ele. Mai era încă destulă lumină ca să poată vedea cât sunt de palid și cum tremur tot. Amândouă au scos un țipăt. Nici nu era de mirare!
— Kraft? am bâiguit eu, întorcându mă spre Ahmakova. S a împușcat? Ieri, pe înserate?
— De unde ai răsărit? Unde ai stat până acum? țipă Tatiana Pavlovna cu un glas pițigăiat, înfigându și unghiile în umărul meu. Va să zică ne ai spionat? Ai tras cu urechea?
— Nu ți am spus eu? exclamă Katerina Nikolaevna, ridicându se de pe divan și arătând spre mine.
Atunci mi am ieșit din sărite.
— Astea s prostii, minciuni! am zbierat eu, tăindu i vorba. Pretinzi că sunt un spion, of Doamne! De ce m aș osteni să te spionez, când mi e silă să trăiesc printre oameni de teapa dumitale?! Iată Kraft, un suflet ales, s a sinucis, s a împușcat de dragul unei idei, de dragul Hecubei... Dar ce știți voi de Hecuba?... Cum să trăiești printre intrigile voastre, în lumea voastră, când unde te învârtești dai numai de minciuni, de înșelătorie, de uneltiri... Mi e lehamite!
— Plesnește l peste obraz! Plesnește l! răcni Tatiana Pavlovna. Cum Katerina nu făcea nici o mișcare, deși nu mă slăbea o clipă din ochi (îmi amintesc totul până în cele mai mici amănunte), și Tatiana Pavlovna era gata să și urmeze singură sfatul, am ridicat fără să vreau mâna ca să mă apăr, dar gestul meu a făcut o să creadă că dau s o lovesc.
— Hai, dă, lovește! Nu degeaba ești un bădăran din născare! Oricum, ai mai multă putere decât o femeie, atunci de ce te ai sfii?!
— Isprăvește, m am săturat să mă tot calomniezi! am strigat eu. Eu nu sunt în stare să lovesc o femeie! Ești o nerușinată, Tatiana Pavlovna, și întotdeauna m ai disprețuit! Firește, oamenii nici nu merită să i respecți! Desigur că îți vine a râde, Katerina Nikolaevna, când te uiți la mine, desigur că îți par un caraghios, de, nu mi a dat Dumnezeu o mutră spilcuită ca a aghiotanților dumitale, ci, dimpotrivă, superior... Dar nu despre asta e vorba acum, ci despre faptul că n am nici o vină! M am nimerit aici din întâmplare, și vinovată de toate, Tatiana Pavlovna, e numai bucătăreasa dumitale, mai bine zis slăbiciunea dumitale pentru ea: de ce, când am întrebat o dacă ești acasă, în loc să mi răspundă, m a adus încoace? Iar mai târziu, recunoaște și dumneata că ar fi fost prea din cale afară să răsar pe negândite din dormitorul unei femei, așa că am preferat să îndur în tăcere batjocurile voastre, decât să mă arăt... Nu i așa că îți par acum și mai caraghios, Katerina Nikolaevna?
— Pleacă de aici, ieși afară, afară cu tine! zbieră Tatiana Pavlovna, gata gata să mă îmbrâncească. Nu lua seama la palavrele lui, Katerina Nikolaevna. Þi am spus doar că e un descreierat! Mi au trimis vorbă cei de la Moscova.
— Eu descreierat? Cine ți a spus asta? De unde ai primit informațiile de soiul ăsta? Dar n are importanță, m am săturat de toate! Katerina Nikolaevna, îți jur pe tot ce am mai sfânt că discuția asta și tot ce am auzit rămâne între noi. Am eu vreo vină că ți am surprins tainele? Poți fi liniștită, cu atât mai mult, cu cât de mâine nici nu mă mai duc la tatăl dumitale, și în privința documentului pe care l cauți să n ai nici o grijă!
— Cum adică? Despre ce document vorbești? îngăimă Katerina Nikolaevna, atât de tulburată, încât pălise, sau poate mi s a părut numai. Mi am dat seama că vorbisem prea mult.
M am grăbit să plec; amândouă m au petrecut cu o privire nespus de mirată, fără să scoată un cuvânt. Aveau și de ce să fie intrigate...


CAPITOLUL AL NOUÃLEA

Am pornit repede spre casă și, oricât s ar părea de ciudat, eram foarte mulțumit de mine. Desigur, nu se vorbește așa cu femeile, și încă cu astfel de femei — mai bine zis cu o astfel de femeie, căci pe Tatiana Pavlovna n a mai puneam la socoteală. Poate că nu se cade să i spun în față unei doamne de rangul ei: "mi e silă de intrigile dumitale", dar iată că o spusesem și nu mi părea rău, dimpotrivă. Ca să nu mai vorbesc de altceva, aveam măcar mulțumirea că prin tonul meu izbutisem să șterg impresia penibilă și ridicolă pe care o făcusem. Dar nici nu aveam prea mult timp să mă gândesc la asta, fiindcă mă obseda Kraft. N aș putea spune că era un gând care mă chinuia, totuși, sinuciderea lui mă zguduise până în străfunduri, în asemenea măsură, încât nu încercam nici măcar obișnuita satisfacție atât de general umană stârnită de nenorocirea altuia, bunăoară, atunci când cineva își rupe un picior, sau e dezonorat, sau pierde o ființă dragă și așa mai departe, chiar și această satisfacție josnică, dar atât de obișnuită, fusese înlocuită cu desăvârșire în sufletul meu de un alt simțământ, puternic și curat, și anume de o mare durere, de milă față de Kraft, deși nu știu dacă era chiar milă, în orice caz, eram stăpânit de un sentiment nobil. Și acesta era un motiv să fiu mulțumit de mine. E ciudat câte gânduri disparate îți pot trece prin minte tocmai atunci când ești tulburat până în adâncul sufletului de o veste zguduitoare, care ar trebui, de fapt, să ți spulbere orice alt sentiment și să ți alunge toate gândurile străine de ea, mai cu seamă pe cele mărunte; dar tocmai atunci te năpădesc o mulțime de gânduri meschine, îmi mai aduc aminte că, treptat, m a cuprins un tremur nervos destul de puternic, de care n am scăpat tot timpul cât am stat acasă, nici măcar în timpul discuției decisive cu Versilov.
Această discuție s a desfășurat în condiții neașteptate și ciudate. După cum am arătat, noi locuiam într o căsuță separată, într o curte unde mai erau și alți chiriași; locuința noastră purta numărul treisprezece. Încă înainte de a intra pe poartă, am auzit o femeie întrebând tare cu un glas nerăbdător și nervos: "Unde e locuința cu numărul treisprezece?" Întrebarea o pusese o doamnă care deschisese ușa prăvălioarei de mărunțișuri de lângă poarta noastră, dar, pe cât se pare, nu primise nici un răspuns, poate că fusese chiar bruftuluită, căci în timp ce cobora cele câteva trepte, strigă cu ciudă și mânie, bătând din picior:
— Dar unde pot să l găsesc pe portar?
Recunoscusem glasul din primul moment.
— La numărul treisprezece mă duc și eu, i am spus apropiindu mă de ea. Pe cine căutați?
— De un ceas întreg caut portarul, întreb la toată lumea, urc și cobor scările.
— Casa e în curte. Nu mă recunoști?
Am înțeles însă că mă și recunoscuse.
— Îl căutați desigur pe Versilov, vreți să vorbiți cu el. Și eu de asemenea, am continuat, am venit să mi iau rămas bun de la el pentru totdeauna. Să mergem.
— Sunteți fiul lui?
— Asta n are nici o importanță. Să zicem că sunt, deși mă numesc Dolgoruki. Sunt un copil din flori. Dumnealui are o droaie de copii nelegitimi. Dar și un fiu adevărat pleacă de acasă când i o cere conștiința și onoarea. Până și în Biblie găsești astfel de cazuri. Pe deasupra, a primit și o moștenire la care nu vreau să fiu părtaș, așa că plec să mi câștig pâinea prin munca mea. Un om întreg își jertfește și viața când socotește că e necesar; doar Kraft s a împușcat de dragul unei idei, închipuiește ți, Kraft, un om tânăr, cu perspective atât de frumoase... Pe aici, pe aici! Locuim într o casă separată. Încă din vremuri biblice copiii își părăseau părinții și și făceau cuibul lor... De dragul unei idei înalte... Atunci când te ridici până la o asemenea idee. Principalul este să ai un ideal în viață, atunci nu ți mai trebuie altceva...
Și tot drumul, până acasă, i am îndrugat vrute și nevrute. Cititorul își dă desigur seama că nu mă prea cruț, și socotesc că e bine așa. Vreau să mă deprind să spun întotdeauna adevărul. Versilov era acasă. Am intrat fără să mi scot paltonul și fata s a luat după mine. Era grozav de sărăcăcios îmbrăcată; peste rochia ponosită de culoare întunecată îi atârna o zdreanță în chip de mantilă ori de pelerină; pe cap purta o pălărioară ca de marinar, veche și uzată, care n o înfrumuseța câtuși de puțin. Când am intrat în salon, maică mea ședea la locul ei obișnuit și lucra, soră mea ieșise din camera ei să vadă cine a venit și stătea în prag, iar Versilov, care lenevea ca de obicei, s a sculat să ne întâmpine, aruncându mi o privire aspră și întrebătoare.
— Dumneaei n a venit cu mine, m am grăbit să i lămuresc și m am tras deoparte ca să i arăt că n am nici un amestec. Am întâlnit o la poartă: te căuta pe dumneata, n a găsit pe nimeni s o îndrume. Am și eu de discutat cu dumneata, dar îmi rezerv această plăcere pe mai târziu, după ce vei termina cu dumneaei...
Totuși, Versilov continua să mă privească, intrigat.
— Dați mi voie, începu fata, nerăbdătoare. Versilov se întoarse spre ea. M am tot întrebat ce v a venit de mi ați lăsat ieri banii... Eu... Pe scurt... țineți vă banii! strigă ea aproape la fel de strident ca acasă și azvârli un teanc de bancnote pe masă. Vi i aș fi adus mai devreme dacă nu trebuia să alerg la biroul de informații să vă aflu adresa. Și dumitale vreau să ți spun ceva! se întoarse ea pe neașteptate spre mama, care se făcuse albă ca varul. Dar n aș vrea să te jignesc, arăți a fi o femeie cumsecade, și poate dumneaei e fiica dumitale. Nu știu dacă îi ești nevastă ori ba, dar află că domnul acesta taie din gazete anunțurile pe care le dau din ultimii lor bani niște biete guvernante și profesoare, apoi se duce la aceste nenorocite și caută să profite în mod necinstit de ele, ispitindu le cu bani. Nu pricep cum de am putut primi ieri bani de la el! Dar părea un om atât de serios și de cinstit!... Să nu te apropii de mine! Nu vreau să aud nimic! Ești un nemernic, stimate domn! Chiar dacă mi ai fi dat banii cu cele mai bune intenții, tot nu i primesc, n am nevoie de pomana dumitale. Să taci! Să nu scoți nici un cuvânt! Vai ce bine îmi pare că te am dat în vileag în casa dumitale, față de aceste femei! Te blestem să n ai parte de nimic!
Alergă spre ușă, dar se opri o clipă în prag și strigă:
— După câte am auzit te ai ales cu o moștenire!
Apoi dispăru ca o nălucă. Þin să amintesc că era o exaltată. Versilov rămase înmărmurit. Stătea pe gânduri, chibzuind parcă ceva. În cele din urmă, se întoarse deodată spre mine.
— Într adevăr n o cunoști?
— Azi, când am fost la Vasin, am zărit o din întâmplare pe coridor, țipa ca scoasă din minți și te tot blestema, dar n am intrat în vorbă cu ea, nici nu știu cine este, iar acum am întâlnit o în poartă. Te pomenești că e învățătoarea cu anunțul de ieri, care dă "și lecții de aritmetică".
— Ea este. O dată în viața mea am vrut și eu să fac o faptă bună și, și... Dar tu ce ai cu mine?
— Poftim scrisoarea asta, i am răspuns, socotesc orice explicație de prisos. Am primit o de la Kraft care o avea de la răposatul Andronikov. Citește o și ai să afli despre ce e vorba. Þin să ți aduc la cunoștință că nimeni în lume nu știe de această scrisoare, în afară de mine, deoarece Kraft, care mi a predat o ieri, s a împușcat îndată după ce am plecat de la el...
Pe când vorbeam cu sufletul la gură, grăbindu mă să termin, Versilov a luat scrisoarea, și apoi, ținând o cât mai departe, în mâna stângă, m a urmărit tot timpul cu interes. Când i am anunțat sinuciderea lui Kraft, m am uitat cu deosebită atenție la el, ca să văd ce impresie îi face această veste. Dar ce să vezi? N a fost câtuși de puțin impresionat, nici măcar n a ridicat din sprâncene! Dimpotrivă, când m am oprit, și a luat lornionul pe care îl purta atârnat de gât cu o panglică neagră, s a apropiat cu scrisoarea de lumânare, și, după ce s a uitat la iscălitură, a început s o citească cu luare aminte. Nici nu pot spune cât m a rănit nesimțirea și aroganța lui. Nu mă îndoiam că cunosc foarte bine pe Kraft și în orice caz nu era o veste banală! Unde mai pui că, după cum era și firesc, aș fi vrut să l impresioneze! Am așteptat vreo câteva secunde, dar, știind că scrisoarea e lungă, i am întors spatele și am ieșit. Geamantanul meu era de mult pregătit, nu mai rămânea decât să mi adun câteva lucruri într o boccea. Mă gândeam la maică mea și mă mustra conștiința că nici nu mă apropiasem de ea. Peste vreo zece minute, când eram gata de plecare și voiam să mă duc după o birjă, m am trezit deodată cu soră mea în cămăruță.
— Uite, mama îți trimite cele șaizeci de ruble ale tale și te roagă din nou s o ierți că i a pomenit de banii ăștia lui Andrei Petrovici... Îți mai restituie încă douăzeci de ruble din cele cincizeci pe care i le ai dat ieri pentru întreținerea ta; spune că nu poate primi decât treizeci, fiindcă n a cheltuit mai mult, așa că ține restul de douăzeci.
— Bine, îți mulțumesc, numai să fie adevărat. Rămâi cu bine, surioară, eu plec.
— Unde ai de gând să te duci?
— Deocamdată, la un han, nu vreau să mai petrec în casa asta nici o noapte. Spune i mamei că o iubesc.
— Ea știe asta. Mai știe că îl iubești și pe Andrei Petrovici. Cum nu ți a fost rușine s o aduci aici pe nefericita aceea?
— Îți jur că n am adus o eu; m am întâlnit cu ea la poartă.
— Nu i adevărat, tu ai adus o.
— Te rog să mă crezi...
— Gândește te bine, întreabă ți conștiința și ai să ți dai seama că și tu porți o vină.
— Singura mea vină e că m am bucurat când l a dat în vileag pe Versilov. Închipuiește ți că are un copil mic de la Lidia Ahmakova. Dar ce rost are să ți spun ție toate astea?
— Are un copil mic? Bine, dar copilul nu i al lui! De unde ai mai auzit minciuna asta sfruntată?
— Ei, ce știi tu?!
— Ce să nu știu? Păi n am dădăcit eu copilașul ăsta la Luga?! Ascultă, frate: eu mi am dat seama de mult că tu n ai habar de nimic, și totuși îl jignești mereu pe Andrei Petrovici, prin urmare și pe mama.
— Bine ar fi să greșesc eu și să aibă el dreptate! Oricum, pe tine și pe mama nu vă iubesc mai puțin din cauza lui. De ce ai roșit așa, surioară? Poftim, acum roșești și mai tare! Bine, lasă, dar află că în orice caz am să l provoc la duel pe nenorocitul ăla de prinț pentru palma pe care i a dat o lui Versilov la Ems. Dacă într adevăr Versilov nu i vinovat cu nimic față de Ahmakova, sunt și mai îndreptățit s o fac.
— Frate, vino ți în fire, ce tot spui?!
— Din fericire s a terminat și procesul... Poftim, acum ai pălit.
— Dar prințul nici n are să se bată cu tine! spuse Liza, încercând să zâmbească, în ciuda spaimei.
— Atunci, am să l fac de râs în public. Dar ce i cu tine, Liza?
Se făcuse atât de palidă, încât nici n o mai țineau picioarele; se așeză pe divan.
— Liza! se auzi de jos glasul mamei, care o chema.
Ea își mai reveni și se ridică, zâmbindu mi duios.
— Lasă prostiile, frate, așteaptă să afli mai multe, deocamdată știi prea puțin ca să judeci.
— Am să țin minte, Liza, că ai pălit când ți am spus că vreau să mă bat în duel!
— Da, da, să ți aduci aminte și de asta! exclamă ea și, fără să și ia rămas bun, zâmbindu mi doar, plecă.
Am chemat un birjar și, cu ajutorul lui, mi am coborât lucrurile. Nimeni dintre ai casei nu s a opus, nici nu m a rugat să rămân. Nu m am dus să mi iau rămas bun de la maică mea, ca să nu dau ochi cu Versilov. Mă și urcasem în birjă, când deodată mi a venit o idee.
— Pe strada Fontanka, la podul Semionovski, am poruncit eu brusc, îndreptându mă din nou spre Vasin; îmi trecuse deodată prin minte că Vasin trebuie să fi aflat de moartea lui Kraft și că s ar putea să știe de o sută de ori mai mult decât mine, ceea ce s a și adeverit.
Vasin s a simțit dator să mi povestească toate amănuntele, de altfel, fără prea multă căldură, de unde am bănuit că i obosit, și nu m am înșelat. El fusese de dimineață la Kraft, care se împușcase (cu revolverul pe care l văzusem) în ajun, după ce se înnoptase de a binelea, cum reieșea din jurnalul lui. În ultima însemnare din jurnal, făcută chiar înainte de moarte , Kraft menționează că s a întunecat și că abia mai vede să scrie, dar că nu vrea să aprindă o lumânare, ca să nu izbucnească un incendiu după moartea lui. "Iar ca s o aprind și apoi s o sting o dată cu viața mea, nu vreau" — sunt aproape ultimele lui cuvinte, destul de ciudate. Ideea de a ține un jurnal pentru a și însemna impresiile din preajma morții îi venise abia cu trei zile în urmă, de cum s a întors la Petersburg, încă înainte de a se duce la Dergaciov; după plecarea mea a început să facă însemnări din sfert în sfert de oră, iar ultimele trei, patru însemnări le scrisese din cinci în cinci minute. Nu m am putut opri să mi exprim mirarea când am auzit că Vasin, care avusese atâta vreme acest jurnal înaintea ochilor (îi fusese îngăduit să l citească), nu făcuse o copie după el, cu atât mai mult că nu depășea o coală și toate însemnările erau foarte scurte — "măcar ultima pagină s o fi copiat !" Vasin îmi răspunse, zâmbind, că nu era nevoie, fiindcă le ține minte și așa, și apoi, erau niște însemnări dezordonate, despre tot ce i trecuse prin cap. Aș fi putut să i dovedesc că tocmai de aceea erau mai prețioase, dar am renunțat și am început să stărui să mi reproducă și mie ceva din jurnal; el mi a citat câteva rânduri, scrise cu aproximativ o oră înainte de moarte, în care spunea că "l a luat cu frig, că ar fi băut un păhărel de rachiu ca să se încălzească, dar l a oprit gândul că asta ar fi putut provoca o hemoragie și mai puternică". Cam toate însemnările erau de felul acesta, încheie Vasin.
— Nu cumva crezi că s fleacuri? am întrebat eu.
— N am spus asta, dar nu văd de ce le aș fi copiat. Chiar dacă nu sunt fleacuri, jurnalul e, de fapt, destul de banal, sau mai bine zis, destul de obișnuit în asemenea cazuri, adică tocmai așa cum te ai fi așteptat să fie...
— Bine, dar sunt ultimele lui gânduri, înțelegi, ultimele lui gânduri!
— Ultimele gânduri ale unui om sunt uneori cât se poate de banale, de mărunte. Un alt sinucigaș se plânge tot în niște însemnări de felul acesta că în ceasul suprem s ar fi așteptat să i se înfiripe în minte fie și o singură idee înaltă, dar că, dimpotrivă, nu se gândește decât la fleacuri, la lucruri mărunte.
— Nu cumva ți se pare un fleac și faptul că l a luat cu frig?
— Ce te a impresionat mai mult, că l a luat cu frig, sau că vorbește de hemoragie? Doar e un fapt cunoscut că foarte mulți din cei care au destulă tărie să se gândească la moartea lor iminentă, fie că și o provoacă singuri sau nu, manifestă o deosebită grijă pentru aspectul viitorului lor cadavru, de aceea nu mă miră că și Kraft s a ferit de o hemoragie prea puternică.
— Nu știu dacă faptul e cunoscut... nici măcar dacă e adevărat..., am mormăit eu, sunt uluit însă că dumitale ți se pare totul atât de firesc. Doar abia ieri Kraft mai vorbea, se mai frământa, se mai afla printre noi! E oare cu putință să nu ți fie nici măcar milă de el?
— O, firește că mi e milă, dar asta e cu totul altceva, în orice caz, Kraft însuși a văzut în moartea sa o concluzie logică. Va să zică, tot ce s a spus ieri la Dergaciov a fost adevărat; s a găsit la el un caiet gros cu o întreagă teorie savantă, bazată pe frenologie, craniologie, și chiar pe matematici, prin care voia să demonstreze că rușii sunt un popor de rasă inferioară și că, prin urmare, când ești rus, nu merită să trăiești. Vezi, oricine poate ajunge la orice concluzie logică poftește, dar să se și împuște, ca urmare a acestei concluzii, asta nu se întâmplă chiar în fiecare zi; poate numai de aceea cazul lui Kraft are un caracter special.
— Măcar din pricina acestui caracter s ar cădea să i cinstim memoria.
— Poate că nu numai din pricina asta, răspunse Vasin evaziv, totuși era limpede că el presupunea prostii sau minte bolnavă. Pe mine mă scotea din sărite atitudinea lui.
— Parcă și dumneata vorbeai ieri de sentimente, Vasin.
— Nu le tăgăduiesc nici acum, dar când analizezi mai de aproape cazul de față, descoperi în el o greșeală grosolană și, fără să vrei, ajungi să l judeci atât de aspru, încât îți piere și mila.
— Să ți spun drept, am citit adineauri în ochii dumitale că îl condamni pe Kraft și, ca să nu te aud ponegrindu l, eram hotărât să nu ți cer părerea, cum însă ți ai exprimat o singur, mă văd nevoit să ți dau dreptate, și totuși, mă supără atitudinea pe care ai adoptat o! Mie îmi pare rău de Kraft.
— Mi se pare că am început s o luăm razna...
— Da, totuși în astfel de cazuri, l am întrerupt eu, cei care au rămas în viață și se socotesc îndreptățiți să l judece pe răposat au cel puțin mângâierea să și poată spune în sinea lor; "Ce are a face că s a împușcat un om care merită toată compătimirea și considerația, bine că am rămas noi în viață, oricum am fi!" Așadar, n avem de ce să ne facem chiar atâta inimă rea.
— Firește, dacă privești problema din acest punct de vedere... Dar, fără îndoială că ai glumit! Și încă foarte inteligent. Acum mă duc să comand ceaiul; știi, e ora când îl beau de obicei: cred că ai să primești să mi ții tovărășie.
După ce aruncă o privire mirată spre geamantanul și bocceaua mea, ieși pe ușă.
Avusesem într adevăr intenția să fac o glumă răutăcioasă, ca să l răzbun pe Kraft; o și făcusem, așa cum m am priceput, dar mi s a părut ciudat că Vasin era cât pe aci să creadă că vorbesc serios când am apus: "bine că am rămas noi în viață, oricum am fi". În orice caz, felul de a gândi al lui Vasin, până și felul de a simți era mai sănătos decât al meu. Recunoșteam asta fără nici o părere de rău, dându mi totodată seama că nu pot iubi.
Când ni s a adus ceaiul, i am cerut să mi deie ospitalitate pentru o singură noapte, iar dacă nu poate, să mi o spună deschis și am să mă duc la un han. Apoi i am explicat pe scurt de ce plecasem de acasă, mărturisindu i fără sfială că m am certat definitiv cu Versilov, dar n am intrat în amănunte. Vasin m a ascultat până la capăt, cu atenție, dar și cu destulă nepăsare. În general, Vasin nu vorbea decât atunci când îi puneai o întrebare, deși îți răspundea întotdeauna bucuros și pe larg. Despre scrisoarea în privința căreia voisem să mă sfătuiesc cu el nu i am pomenit nimic, i am spus doar că trecusem de dimineață pe la el, că să văd ce mai face. De vreme ce îi făgăduisem lui Versilov că în afară de mine nu va mai ști nimeni despre scrisoare, socoteam că nu mai aveam dreptul să vorbesc nimănui de ea. Nu mi dau seama de ce, dar acum nu mi mai venea la îndemână să i împărtășesc lui Vasin anumite lucruri. Dar numai anumite lucruri, nu însă și altele; bunăoară, izbutisem să i stârnesc interesul, povestindu i despre scenele petrecute de dimineață pe coridor și în camera vecină, precum și epilogul lor din casa lui Versilov. M a ascultat cu deosebită atenție, mai ales când i am vorbit despre Stebeikov. M a pus să i repet de două ori cum m a descusut Stebeikov despre Dergaciov și a căzut chiar pe gânduri. Totuși, până la urmă, a zâmbit ironic, în clipa aceea, am avut deodată impresia că pe Vasin nu l poate pune nimeni în încurcătură. De altfel, îmi aduc aminte că prima dată când am constatat acest lucru, am făcut o într o formă foarte măgulitoare pentru el.
— De fapt, n am putut să aleg mare lucru din ceea ce mi a spus domnul Stebeikov, am încheiat eu, vorbește cam alandala... și apoi, mi s a părut cam ușuratic...
Vasin deveni numaidecât serios.
— E drept că la început ai impresia că se exprimă greoi, dar uneori izbutește să facă niște observații cât se poate de subtile și, apoi, ține seama că este un om de afaceri, așa încât are mai curând un spirit practic, și nu preocupări intelectuale, abstracte. Din acest punct de vedere trebuie judecat...
Vorbea întocmai cum mă așteptasem.
— Nici nu ți închipui cum le a întărâtat pe vecinele dumitale! Cine știe ce ar mai fi putut ieși!
Vasin mi a povestit că vecinele lui nu locuiau acolo decât de vreo trei săptămâni, că veniseră din provincie, că aveau o cămăruță mică de tot, că erau fără îndoială foarte sărace și că așteaptă parcă ceva. El nu știa că cea tânără dăduse un anunț la gazetă, că era profesoară și căuta lecții, dar auzise de la gazdă că Versilov venise pe la ele. Vecinele trăiau însă foarte retrase, ferindu se de toată lumea, chiar și de gazdă. În ultimele zile, observase și el că în camera vecină ceva nu i în ordine, totuși scene ca în ziua aceea nu izbucniseră niciodată. Amintesc de discuția noastră despre vecine, pentru a se înțelege mai bine ceea ce va urma. Cât timp am stat noi de vorbă, în camera de alături a domnit o tăcere mormântală. Lui Vasin i s a părut foarte semnificativ că Stebeikov socotea necesar să atragă atenția gazdei asupra vecinelor și că strigase de două ori: "Ai să vezi, ai să vezi și dumneata!"
— Chiar că o să vadă, adăugă Vasin, sunt convins că n a vorbit de florile mărului; el are un ochi foarte ager în privința asta.
— Cum adică, după părerea dumnitale gazda ar trebui sfătuită să le alunge?
— Nu, n am spus asta, dar mi e teamă să nu iasă vreun scandal... De altfel, mai devreme sau mai târziu, toate istoriile de felul ăsta se termină cam așa, dar nu merită să mai lungim vorba.
Despre vizia lui Versilov la vecinele lui Vasin n a vrut să și spună părerea.
— Orice e cu putință, mai ales că omul s a trezit deodată cu bani în buzunar... de altfel, se prea poate să fi vrut pur și simplu să facă o faptă bună. După câte am auzit are astfel de obiceiuri și apoi s ar putea să fie o pornire firească.
I am mai povestit că Stelbekov îmi îndrugase ceva despre un prunc.
— În privința aceasta Stelbekov se înșală amarnic, rosti Vasin foarte apăsat și neașteptat de grav. (De aceasta mi aduc bine aminte). Stelbekov, urmă el, se bizuie prea mult pe spiritul său practic și de aceea trage concluzii pripite, conform cu judecata sa, ce i drept adesea foarte pătrunzătoare; totuși, în realitate, o întâmplare poate să aibă și unele aspecte foarte neașteptate, aproape neverosimile, totul depinde de eroi. Așa s a întâmplat și în cazul de față: cunoscând povestea numai în parte, el a tras concluzia că copilul este al lui Versilov, deși nu i al lui.
După multe stăruințe, iată ce am aflat, spre marea mea mirare: copilul era al prințului Serghei Sokolski. Lidia Ahmakova, fie din pricina bolii, fie din pricina firii ei exaltate, se purta uneori ca o descreierată. Ea se îndrăgostise de prinț încă înainte de a l cunoaște pe Versilov, iar prințul "binevoise a i accepta dragostea", după expresia lui Vasin. Între ei nu fusese decât o legătură de o clipă, căci, după cum se știe, s au certat numaidecât și Lidia l a izgonit pe prinț, "pe cât se pare, spre bucuria acestuia".
— Era o fată foarte ciudată, adăugă Vasin, și nu încape îndoială că uneori nu era în toate mințile. Când a plecat la Paris, prințul n a știut în ce situație își lăsase victima; abia la sfârșit, după întoarcerea sa, a aflat totul. Versilov, care între timp se împrietenise cu fata, i a propus să se căsătorească cu el, tocmai din cauza situației din ce în ce mai vădite (pe care pare se că nici părinții n au bănuit o decât spre sfârșit). Fata, care se îndrăgostise de Versilov, era în culmea fericirii, fiindcă nu vedea în propunerea lui "numai un sacrificiu", deși îi prețuia gestul și din acest punct de vedere. Și, bineînțeles, Versilov s a priceput s o facă, comentă Vasin. Copilul (o fetiță) s a născut cu o lună sau cu șase săptămâni înainte de termen și a fost lăsat în Germania, dar mai târziu Versilov l a adus în Rusia și acum s ar putea să fie chiar la Petersburg.
— Dar zvonul cu chibriturile?
— Despre asta nu știu nimic, încheie Vasin. Lidia Ahmakova a murit la vreo două săptămâni după ce a născut, dar cum s a întâmplat nu știu. Prințul, care se întorsese atunci de la Paris, a aflat de copil și la început nici n a vrut pare se să creada că e al lui... De altfel, povestea a rămas o taină până în ziua de azi, căci toată lumea s a ferit să vorbească despre ea.
— Mare pramatie mai e și prințul! am strigat eu, indignat. Să se poarte așa cu o fată bolnavă!
— Pe vremea aceea nu era chiar atât de bolnavă... Și apoi, chiar ea l a alungat. Dar, ce i drept, nici el n a așteptat să i o spună de două ori.
— Și dumneata îi mai găsești scuze acestui ticălos?
— Nu. Atâta doar că nu l aș numi ticălos înainte de a ține seama și de împrejurări. În general, este o poveste destul de banală.
— Spune, Vasin, l ai cunoscut îndeaproape? Mă bizui pe părerea dumitale ca să iau o hotărâre într o chestiune care mă privește direct.
De astă dată Vasin mi a dat însă un răspuns foarte evaziv. Mi a confirmat că l a cunoscut pe prinț, dar era vădit că se ferește să mi spună în ce împrejurări. Mi a mai spus că, ținând seamă de caracterul prințului, trebuie judecat cu oarecare îngăduință. "E plin de bune intenții și entuziasm, dar n are nici destulă minte, nici destulă voință ca să se poarte așa cum ar dori." Fiind lipsit de cultură, nu i capabil să înțeleagă o mulțime de idei și de fenomene, totuși acestea îl atrag grozav. Bunăoară, e în stare să susțină până în pânzele albe următoarea părere: "Ce are a face că sunt prinț și că mă trag din Riurik, de ce n aș putea fi și meșter cizmar, dacă trebuie să mi câștig pâinea și nu s bun de altă muncă? Pe firmă aș scrie: «Atelierul de cizmărie al prințului cutare. Ce poate fi mai nobil? Și culmea, e oricând gata să și facă ceea ce spune, adăugă Vasin, dar nu dintr o convingere adâncă, ci numai fiindcă e impulsiv și ușuratic. De aceea se și căiește numaidecât și atunci e întotdeauna gata să treacă la extrema cealaltă. Și așa face toată viața, în secolul nostru, mulți oameni ajung într un impas, încheie Vasin, și asta numai din pricină că s au născut în vremea noastră. Am căzut pe gânduri.
— E adevărat că pe vremuri a fost dat afară din armată? am întrebat.
— Nu știu dacă a fost dat afară, fapt e că a avut neplăceri și s a văzut silit să și dea demisia de la regiment. Știi ca toamna trecută, după ce a ieșit din armată, a petrecut două, trei luni la Luga?
— Eu... eu știam că dumneata te găseai pe atunci la Luga.
— Da, și eu am stat câtva timp acolo. Prințul o cunoștea pe Lizaveta Makarovna.
— Da? Habar n aveam. Ce i drept, am stat atât de puțin de vorbă cu soră mea... Cum, și mama îl primea în casă?
— Asta nu, nici nu se cunoșteau atât de bine, se întâlneau doar din când în când într o familie.
— Stai, parcă mi aduc aminte că și soră mea a pomenit ceva despre copilul acela. Oare era și copilul acolo?
— A fost un timp.
— Și acuma unde i?
— Cu siguranță la Petersburg.
— Nici în ruptul capului nu cred că mama ar fi avut vreun amestec în toată povestea cu fata aceea, cu Lidia! am strigat eu cât se poate de pătimaș.
— Lăsând la o parte toate intrigile cărora nu mă încumet să le dau de capăt, socotesc că în această poveste rolul lui Versilov nu e de fel condamnabil, spuse Vasin, zâmbind îngăduitor.
Aveam impresia că discuția îi devine din ce în ce mai neplăcută, dar că nu vrea să mi o arate.
— E de neînchipuit ca o femeie să i cedeze alteia bărbatul, m am înfierbântat eu iar. Asta n o cred pentru nimic în lume!... Îți jur ca maică mea nu i în stare de una ca asta!
— Totuși, pe cât se pare, n a căutat să l împiedice.
— Să fi fost în locul ei, nici eu nu l aș fi împiedicat măcar din mândrie!
— În ceea ce mă privește, eu nu mă încumet să judec o asemenea situație, declară Vasin categoric.
Se poate într adevăr ca Vasin, cu toată inteligența lui, să nu fi cunoscut sufletul femeii, să fi fost cu totul străin de această sferă de preocupări. De aceea am și tăcut. Vasin intrase provizoriu la o societate anonimă și știam că și ia de lucru acasă. La insistențele mele a recunoscut că și în seara acea avea de făcut niște socoteli, și atunci l am rugat din suflet să și vadă de treabă, fără să țină seama de mine. Mi s a părut că a primit propunerea cu bucurie, totuși înainte de a se apuca de lucru, a avut grijă să mi aștearnă de dormit pe divan. La început, îmi oferise chiar patul lui, dar se pare că și de data asta s a bucurat că n am primit. Gazda ne a dat o pernă și o pătură; Vasin era cât se poate de politicos și amabil, totuși mă simțeam stingherit, văzând câtă bătaie de cap îi pricinuiam. Mă simțeam mai în largul meu cu vreo trei săptămâni în urmă când, din întâmplare, înnoptasem o dată la Efim, în Petersburgskaia Storona. Mi aduc aminte cum mi a așternut la repezeală tot pe un divan, ferindu se să nu l prindă mătușă sa, bănuind pesemne că s ar fi supărat dacă ar fi știut că el își găzduiește prieteni; peste noapte. Ne am distrat grozav. În loc de cearșaf am întins o cămașă, iar în loc de pernă am pus un palton împăturit. Þin minte că Zveriev, după ce a potrivit totul, a bătut încântat cu palma peste culcușul improvizat și mi a spus prietenește:
— Vous dormirez comme un petit roi .
Și poate că tocmai veselia lui prostească, și fraza spusă pe franțuzește, care i se potrivea ca nuca n perete, m au făcut să dorm atât de bine atunci la măscăriciul de Efim.
În seara aceea, însă, am fost cât se poate de bucuros când l am văzut în sfârșit pe Vasin la masa de lucru, cu spatele la mine. M am trântit pe divan și, cu ochii ațintiți la el. m am gândit îndelung la multe.
Aveam și la ce să mă gândesc. În sufletul meu se învălmășeau tot felul de sentimente, și chiar dacă unele se conturau precis, nici unul nu era destul de puternic ca să pună pe de a întregul stăpânire pe mine și să mă smulgă din iureșul celorlalte. Mă asaltau când unul, când altul, fără nici o noimă, și după cât mi aduc aminte, nici eu n aveam chef să mă opresc asupra vreunuia sau să mi le pun în ordine. Până și sinuciderea lui Kraft trecuse pe nesimțite pe planul al doilea. Cel mai mult mă frământa propria mea situație, faptul că o "rupsesem" cu ai mei, că îmi luasem geamantanul și plecasem de acasă, că începeam o viață nouă. Mi se părea ca toate hotărârile și pregătirile mele de până atunci fuseseră doar o joacă și că "abia acum, pe neașteptate și mai ales pe negândite începuse în realitate totul". Deși mă apăsau atâtea pe suflet, gândul acesta mă îmbărbăta și mă înveselea. Dar... mai aveam și alte sentimente; mai cu seamă unul dintre ele căuta să se impună, să mă absoarbă în întregime și, oricât s ar părea de ciudat, îmi dădea și el curaj, de parcă mă îmbia la ceva foarte vesel. Și totuși fusese stârnit de spaimă: mă temeam de mult, încă de cu seară că, atunci când m am pomenit față în față cu Ahmakova, mi am pierdut cumpătul și am lăsat să mi scape prea multe despre document. "Da, prea m a luat gura pe dinainte, îmi ziceam eu, și poate că le am trezit bănuieli... Ar fi o nenorocire! Se înțelege că dacă bănuiesc ceva, au să se țină de capul meu. Dar, la urma urmei, n au decât! Am să mă ascund, să nu mă găsească! Ce mă fac însă dacă încep să mă urmărească?"... Deodată, am început să retrăiesc până în cele mai mici amănunte și cu o satisfacție crescândă toată scena cu Katerina Nikolaevna, care mă privea țintă cu aroganță și totodată cu o mirare grozavă. Și când am plecat, o lăsasem înmărmurită; "totuși ochii ei nu sunt chiar negri... numai fiindcă genele îi sunt foarte negre, îi par și ochii atât de întunecați..."
Dar deodată această amintire m a dezgustat îngrozitor... mi era ciudă și pe ele și pe mine. Aveam parcă și remușcări, și de aceea căutam să mă gândesc la altceva. "Cum se face că nu i iau de loc în nume de rău lui Versilov toată povestea cu vecina lui Vasin?" mi a trecut deodată prin minte. În ceea ce mă privește, eram sigur că venise la ea în căutarea unei aventuri amoroase, dar asta nu mă revolta. Mi se părea chiar că nici nu te puteai aștepta la altceva din partea lui, și, cu toate că mă bucurasem că fusese dat în vileag, nu l învinuiam. Nu de asta îmi păsa mie; principalul era că atunci când am intrat cu fata pe ușă m a privit atât de mânios cum nu mă mai privise niciodată. "În sfârșit, m a luat și el o dată în serios! mi am spus eu, încântat. O, dacă nu l aș fi iubit, nu m ar fi bucurat atât ura lui!
Până la urmă am ațipit, apoi am adormit de a binelea. Îmi amintesc doar ca prin vis cum Vasin, după ce și a isprăvit lucrul, și a strâns hârtiile cu grijă, s a uitat lung spre divanul meu, pe urmă s a dezbrăcat și a stins lumina. Era ora unu noaptea.
Peste vreo două ore, am sărit ca ars din somn și, buimăcit, m am ridicat în capul oaselor. Din camera vecină se auzeau țipete îngrozitoare, plânsete, urlete. Ușa noastră era larg deschisă și pe coridorul acum luminat forfoteau oameni și strigau. Am vrut să l strig pe Vasin, dar mi am dat seama că nu mai era în pat. Neștiind unde să găsesc chibriturile, mi am căutat prin întuneric hainele și am început să mă îmbrac în grabă. Pesemne că și gazda și ceilalți chiriași alergaseră într un suflet la vecinele noastre. De fapt, nu urla decât vecina cea bătrână, glasul celei tinere, care mi se întipărise atât de bine în minte în ajun, nu se auzea de loc; mi amintesc că acesta a fost primul lucru care m a izbit. Nici nu apucasem să mă îmbrac, că Vasin s a întors grăbit în odaie, a căutat chibriturile și într o clipă a aprins lumânarea. Cum era numai în halat și în papuci, a început numaidecât să se îmbrace.
— Ce s a întâmplat? i am strigat eu.
— O istorie cât se poate de neplăcută și de complicată, îmi răspunse el, aproape furios. Vecina aceea tânără de care mi ai vorbit s a spânzurat în odaie.
Am scos un țipăt. Nu pot spune cum mă durea inima! Am alergat și noi pe coridor. Mărturisesc că n am îndrăznit să intru la vecine, așa că pe nefericita aceea n am văzut o decât mai târziu, când au coborât o din laț și atunci, ce i drept, de la oarecare distanță și acoperită cu un cearșaf din care nu ieșeau decât tălpile înguste ale pantofilor ei. Fața nu i am zărit o de loc. Maică sa era într o stare groaznică; gazda, care stătea lângă ea, nu părea prea speriată. Toți chiriașii se strânseseră în jurul lor. De altfel, nu erau prea mulți: un marinar bătrân, veșnic nemulțumit și arțăgos, care acum însă tăcea chitic, și un bătrân funcționar, împreună cu nevastă sa, în vârstă și ea, oameni destul de respectabili, care veniseră de puțină vreme din gubernia Tver. N am să descriu ce s a mai petrecut în noaptea aceea, toată forfota, urmată apoi de vizita autorităților; până în zori am tremurat ca varga și m am socotit dator să nu mă mai culc, deși nu eram de nici un folos. De altfel, și celorlalți le pierise somnul, toți păreau cât se poate de treji, de o vioiciune neobișnuită. Vasin s a și dus undeva cu o birjă. Gazda s a dovedit o femeie destul de respectabilă, cu mult mai cumsecade decât mi o închipuisem. Am convins o (și o socot un merit al meu) că nefericita mamă nu putea fi lăsată singură, cu fiica ei moartă, așa că până a doua zi s o ia în camera ei. Gazda a primit numaidecât și biata mamă, deși se tot zbătea și plângea, refuzând să se despartă de moartă, a trecut în cele din urmă în camera gazdei, care a și poruncit imediat slujnicei să pună samovarul. După aceea chiriașii s au retras și ei în odăile lor, încuind ușile, eu însă nu m as fi culcat nici în ruptul capului. Am stat multă vreme la gazdă, de altfel, bucuroasă de prezența unui om străin, care pe deasupra mai știa și unele amănunte noi în legătură cu întâmplarea. Samovarul ne a prins foarte bine; în general, samovarul este nelipsit în viața de fiecare zi a rușilor, care nu se pot dispensa de el, mai cu seamă atunci când se întâmplă o nenorocire deosebit de îngrozitoare, neașteptată și stranie; până și biata mamă a băut două cești de ceai, firește, după ce am stăruit îndelung și aproape am silit o. Și totuși, drept să spun, n am văzut niciodată o durere mai cumplită și mai sinceră decât la această bătrână. La început, a plâns în hohote, s a zbuciumat și a țipat ca scoasă din minți, dar pe urmă a început să vorbească, de parcă și ar fi căutat astfel o alinare, iar eu o ascultam cu atenția încordată. Există nenorociți, mai cu seamă femei, pe care, în asemenea împrejurări, trebuie să i lași să vorbească mult, să și descarce sufletul. Și apoi, există suflete, ca să zic așa, tocite de suferință, care toată viața lor au fost încercate, care au îndurat nespus de multe dureri mari și mici, precum și nesfârșite necazuri, așa încât au ajuns să nu se mai mire de nimic, nici măcar de o catastrofă cu totul neașteptată, și mai ales care, până și înaintea sicriului ființei celei mai dragi, nu uită nici una dintre regulile atât de greu învățate ale unei purtări cât mai prevenitoare față de oameni. Eu nu condamn astfel de făpturi fiindcă nu văd în purtarea lor nici egoism trivial și nici mentalitate primitivă; în astfel de suflete poți găsi uneori comori mai mari decât la eroinele cele mai nobile în aparență, dar pe ele și au pus pecetea obișnuința îndelungată a umilinței, instinctul de conservare, teama și înjosirile neîncetate. Biata fată care se sinucisese nu semăna cu maică sa. Ce i drept, la față aducea cu ea, deși răposata era chiar frumușică. Mama nu era prea bătrână, nu părea să aibă decât cel mult cincizeci de ani; era tot atât de blondă, dar avea ochii înfundați în orbite, obrajii supți, iar dinții mari, neregulați și galbeni. Părea, de altfel, toată gălbejită: pielea de pe față și de pe mâini aducea cu pergamentul, rochia, închisă la culoare, îngălbenise de veche ce era, iar peste unghia de la arătătorul mâinii drepte era nu știu de ce întins cu grijă un strat de ceară galbenă.
Povestirea bietei femei mi s a părut dezlânată pe alocuri, chiar fără șir. Am s o redau așa cum am înțeles o și atât cât am reținut din ea.
Veniseră de la Moscova. Ea rămăsese de mult văduvă, dar "văduvă a unui consilier de curte", iar soțul ei, după ce fusese funcționar o viață întreagă, nu i lăsase aproape nimic, "bineînțeles, afară de pensia de două sute de ruble. Dar ce s două sute de ruble?" Izbutise totuși s o crească pe Olea, o dăduse și la liceu... Și cum mai învăța, atât de bine a învățat, încât a ieșit din liceu cu medalia de argint..." (Aici s a pornit firește pe plâns.) Răposatul ei soț încredințase unui negustor din Petersburg un capital de vreo patru mii de ruble, pe care acela îl pierduse. Dar deodată negustorul s a îmbogățit din nou. Având dovezi, am început să mă sfătuiesc cu unul și cu altul și toată lumea mi a spus să l caut, că o să mi dea negreșit toți banii înapoi. Așa am și făcut, negustorul n a tăgăduit, zicea să vin la el să stăm de vorbă. M am pregătit de drum și acum o lună am sosit aici cu Olea. Bani n aveam, de aceea am și luat această cămăruță, cea mai mică pe care am găsit o, dar după cum vezi, într o casă cumsecade, căci la asta țineam mai mult decât la orice. Doar pe două femei fără experiență ca noi oricine putea să le înșele, să le jignească. Uite, ți am plătit dumitale cu chiu, cu vai chiria pe o lună, dar la Petersburg toate s scumpe foc, iar negustorul nostru nici pomeneală să ne dea banii. «Nu vă cunosc și nu vreau să știu de nimic», zice, iar eu înțeleg și singură că documentul pe care l am la mână nu i în bună regulă. De aceea am și fost sfătuită să mă duc la un avocat vestit, un cogeamite profesor, nu un simplu avocat — căci un jurist atât de priceput mă va învăța cu siguranță ce trebuie să fac. I am dat ultimele cincisprezece ruble, dar după ce m a primit în picioare, nu m a ascultat nici trei minute: «Da, înțeleg, zice, cazul e limpede, zice. Dacă negustorul vrea, îți restituie banii, dacă nu — nu, iar dacă îl dai în judecată, s ar putea să mai plătești din buzunar, așa că ar fi mai bine să cazi la învoială cu el». Ba i a mai ars și de glumă, la plecare a râs și mi a spus, ca în Evanghelie: «Împăcați vă, zice, până nu i prea târziu, cât mai aveți un talant în pungă». Mă durea inima după cele cincisprezece ruble. M am întors acasă, m am așezat în fața Olei și am izbucnit în plâns. Ei nici nu i s au umezit ochii, era prea mândră, dar a încremenit de indignare. Așa a fost ea de când o știu, chiar de mică, n am văzut o niciodată oftând sau plângând. Stătea numai ca o stană de piatră și mă privea atât de cumplit, de mi era și groază să mă uit la ea. Poate că n o să mă credeți, dar mă temeam de ea, dintot deauna mi era de a dreptul frică de ea, și chiar dacă îmi venea uneori să mă vaiet, nu îndrăzneam când era ea de față. Atunci m am dus pentru ultima oară la negustor și mi am vărsat tot focul: «Bine», zice fără să mă asculte măcar. Trebuie să vă mărturisesc că pe deasupra mai rămăsesem fără un ban, fiindcă nu eram pregătite să stăm atâta timp aici. Am început să duc pe rând hainele la amanet și din ceea ce căpătam pe ele, abia ne țineam zilele. După ce am rămas goală, a ajuns și ea să mi dea ultimele ei cămăși, dar asta n am putut s o mai îndur și am plâns cu lacrimi amare. Atunci ea a bătut din picior, a sărit ca arsă și a alergat singură la negustor. Era văduv; după ce a ascultat o, i a spus: «Vino poimâine la cinci, zice, și am să ți dau un răspuns». Când s a întors, era mai veselă: «Iată, zice, o să primim, în sfârșit, un răspuns». M am bucurat și eu, dar, parcă mi s a și strâns inima, că de, mă gândeam că cine știe ce o să mai iasă, însă n am îndrăznit s o descos. Alaltăieri, s a întors fata de la negustor, palidă, tremurând ca varga, și s a trântit pe pat; atunci am înțeles tot, deși nu m am încumetat s o întreb nimic. Ce credeți că s a întâmplat….. tâlharul i a oferit cincisprezece ruble. «Iar dacă m oi convinge, zice, că ai fost fată cinstită, am să ți mai dau pe deasupra patruzeci de ruble.» Chiar așa i a spus în față, fără pic de rușine. Ea a dat să se repeadă la el, după cum mi a povestit, dar el a îmbrâncit o și s a încuiat în camera vecină, ba a mai pus și zăvorul. Și țineți seama că în clipa aceea, vă jur pe conșiința mea, aproape nu aveam ce mânca. După ce ne am vândut și scurta, aveam una căptușită cu blană de iepure, ea s a hotărât să dea un anunț la gazetă cum că dă meditații la orice materie, și la aritmetică: «Măcar treizeci de copeici, zice, tot or să mi plătească pe oră». La urmă, ajunsesem până și eu, maică, să mă îngrozesc de ea; nici nu mai vorbea cu mine, stătea ceasuri întregi la fereastră, cu ochii pironiți la acoperișul de peste drum, și deodată izbucnea: «Aș fi gata să spăl și rufe, să sap pământul!» Doar atât striga și bătea din picior. Unde mai pui că nu cunoșteam pe nimeni aici, așa că nu aveam la cine să ne ducem: Ce are să se aleagă de noi? mă tot gândeam, dar în fața ei mă și temeam să scot o vorbă. Într o după masă a adormit, iar când s a trezit, s a uitat la mine, care ședeam pe cufăr fără să mi iau ochii de la ea; deodată, s a ridicat, s a apropiat de mine, fără un cuvânt, și m a strâns tare de tot în brațe; și atunci nu ne am mai putut stăpâni, am izbucnit amândouă în plâns și multă vreme am tot plâns așa, îmbrățișate. Era prima dată în viața ei când i s a întâmplat una ca asta. Pe când stăteam îmbrățișate, intră deodată Nastasia dumitale și ne spune: «întreabă cineva de dumneavoastră, o cucoană vă caută». Asta s a petrecut abia acum patru zile. Când doamna a intrat, am văzut că era cât se poate de bine îmbrăcată și, deși vorbea bine rusește, avea parcă un accent nemțesc. «Dumneavoastră, zice, ați anunțat în gazetă că dați lecții.» Nici nu vă puteți închipui cum ne am bucurat de venirea ei. Am poftit o să se așeze, ea ne a zâmbit prietenos și ne a spus: «N am venit pentru mine, zice, nepoată mea are copii mici, zice, așa că dacă vreți, poftiți la noi și o să ne înțelegem». Ne a dat și adresa: lângă podul Voznesenski, numărul cutare, apartamentul cutare; apoi a plecat. Chiar în ziua aceea Olecika a alergat până acolo, dar, ce să vezi, după două ceasuri s a întors înnebunită, a apucat o și o criză de nervi. Abia mai târziu mi a povestit ce se întâmplase; «întreb, zice, pe portar, unde i apartamentul numărul cutare, dar portarul, zice, s a uitat lung la mine»: «Ce cauți dumneata acolo?» zice. A spus o atât de ciudat, încât nu se putea să nu ți dea de bănuit. Iar fata mea știți cât era de mândră, de nestăpânită. O scotea din sărite orice întrebare, orice mojicie. «Vezi ți de drum», i a zis portarul, arătându i scara, apoi i a întors spatele și a plecat în cămăruța lui. Și ce credeți, ea a intrat totuși, și cum a deschis ușa, s a adunat în jurul ei o mulțime de femei: «Poftiți, poftiți!» și tot numai femei, una mai sulemenită și mai dezgustătoare decât alta, și râd, cântă la pian și se reped cu toate la ea și încep s o tragă înăuntru. «Eu am dat să plec, zice, dar nu era chip să scapi din mâinile lor.» Atunci s a speriat, i s au muiat și picioarele, căci nu voiau cu nici un preț s o lase să plece, căutau s o încânte, s o momească, au deschis și o sticlă de porto, au tot îmbiat o să bea. Dar ea nici nu voia să audă, tremura ca varga și țipa cât o ținea gura: «Dați mi drumul, lăsați mă să plec!» A alergat la ușă, dar celelalte au împiedicat o s o deschidă, deși ea urla din răsputeri; atunci s a ivit cea care fusese la noi, s a repezit ia Olea mea, a plesnit o de două ori peste obraz și a îmbrâncit o pe ușă afară: «Nici nu meriți tu, zdreanță, nemernico, să ajungi într o casă de lux!» Iar alta a strigat după ea, pe scară: «Singură ai venit la noi să te rogi, nemâncato, iacă, noi nu ne am fi uitat la o prăpădită ca tine!» Toată noaptea aceea a avut friguri și a aiurat, iar de dimineață s a sculat cu ochii strălucind de febră și nu și mai găsea locul: «Am s o dau în judecată, am s o dau în judecată!» Eu tăceam chitic, căci mă gândeam: Ce rost are, ce ai să câștigi la judecată, ce poți dovedi? Ea umbla de colo până colo, frângându și mâinile, cu obrazul ud de lacrimi, dar cu buzele încleștate. Din clipa aceea s a întunecat la față și așa a rămas până la sfârșit. Acum trei zile parcă s a mai potolit; deși nu scotea un cuvânt, părea mai liniștită. Dar iată că tocmai în ziua aceea, pe la ora patru, am avut cinstea să primim vizita domnului Versilov.
Drept să vă spun, nu pot pricepe nici azi cum se face că Olea, atât de neîncrezătoare din fire, l a ascultat cu atenție de la primul cuvânt. Ceea ce ne a încântat pe amândouă mai mult decât orice era aerul lui serios, chiar aspru, vorba lui domoală, așezată, purtarea lui atât de cuviincioasă, ba mai mult, chiar respectuoasă, dar nicidecum lingușitoare — din toate se vedea că omul venise cu intenții curate. «Eu, zice, am citit anunțul dumneavoastră în gazetă, dar nu l ați întocmit cum se cuvine, domnișoară, așa încât s ar putea să vă și dăuneze.» Și a început să i explice ceva, despre aritmetică, pare mi se, căci, drept să vă spun, n am înțeles prea bine. Și când mă uit la Olea mea, văd că se roșise toată și parcă se înviorase: îl asculta cu luare aminte, vorbea și ea cu atâta plăcere (trebuie să fie un om tare deștept!), am auzit o chiar mulțumindu i. A întrebat o despre toate cu de amănuntul, și pesemne că a trăit multă vreme la Moscova, căci o cunoștea până și pe directoarea liceului. «Lecții am sa vă găsesc negreșit, zice, fiindcă cunosc multă lume și aș putea să intervin pe lângă destule persoane influente, așa încât, dacă ați dori chiar un post permanent, aș putea obține și asta... dar, deocamdată, vă rog să mă iertați dacă îndrăznesc să vă pun deschis o întrebare: oare acum nu vă pot fi de folos cu nimic? Dacă mi ați îngădui să vă fac un serviciu, zice, n ar trebui să vă simțiți câtuși de puțin îndatorată, ci, dimpotrivă, eu m aș simți îndatorat. Dacă mi ați da voie să vă împrumut niște bani, de îndată ce veți găsi un post o să mi i puteți restitui în cel mai scurt timp. Vă dau cuvântul meu de onoare că, dacă mai târziu aș fi vreodată la fel de strâmtorat ca dumneavoastră, iar dumneavoastră ați avea o situație bună, ați fi primul om căruia i aș cere să mă ajute cât de cât. Aș trimite pe soția sau pe fiică mea să vă ceară ajutor.» Nu țin minte cuvânt cu cuvânt ce a spus, știu numai că în clipa aceea mi au dat lacrimile, mai ales când am văzut că și Olei îi tremurau buzele de recunoștință: «Dacă primesc, i a răspuns ea, o fac numai fiindcă am încredere într un om cinstit și de omenie, care ar putea să mi fie tată...» Tare frumos i a mai răspuns, scurt și demn: «Unui om de omenie», zice. După aceea, el s a și ridicat: «N aveți nici o grijă, zice, am să vă procur negreșit lecții și un post, chiar de azi am să mă ocup, cu atât mai mult cu cât aveți și certificatele necesare...» Am și uitat să vă spun că, încă de la început, de cum a intrat, Olea i a arătat certificatele ei de la școală, ei le a cercetat, ba i a mai pus și o seamă de întrebări, ca să vadă ce știe... «Știi, mămico, mi a spus Olea pe urmă, că m a supus la un adevărat examen, rar întâlnești un om atât de inteligent, atât de subțire și de cult; nu te mai saturi vorbind cu el...» Strălucea toată de bucurie, zău așa. Banii — căci ne lăsase șaizeci de ruble — rămăseseră pe masă. «Ia i, mămico, zice, cum oi căpăta un post, prima noastră grijă o să fie să i înapoiem cât mai repede, ca să i dovedim că suntem și oameni cinstiți, fiindcă binecrescute și a dat desigur seama că suntem.» Apoi a căzut pe gânduri și deodată o aud oftând: «Știi, mămico, îmi zice pe neașteptate, dacă am fi fost niște necioplite, poate că din mândrie nici n am fi primit banii, dar chiar faptul că i am primit este o dovadă de delicatețe, fiindcă astfel i am arătat că avem deplină încredere în el, ca într un om respectabil și în vârstă, nu i așa?» Deși pe mine nu m a dus capul atât de departe, totuși i am răspuns: Firește, Olea, de ce să nu lași pe un om nobil și bogat să și facă pomană cu tine, când vezi că pe deasupra are și inimă bună? Ea s a încruntat la mine: «Nu, mămico, zice, eu n am nevoie de pomana lui, eu nu prețuiesc decât omenia lui, zice, cât despre bani, cred că era mai bine să nici nu i fi luat, mămico. Trebuie să ne mulțumim cu făgăduiala de a mi găsi un post, oricâtă nevoie am avea de bani.» Păi, Olea, zic, suntem la așa ananghie, că nu puteam să nu i primim, i am răspuns eu, zâmbind. Eram tare bucuroasă în sinea mea, dar n a trecut nici un ceas, că Olea mi a și vârât un ghimpe în inimă: «Mămico, zice, deocamdată să nu te atingi de bani!» De ce? am întrebat o. «Așa», zice. Și asta a fost tot ce am putut scoate de la ea. Toată seara aceea a stat cu dinții încleștați, doar noaptea, trezindu mă pe la ora unu, am auzit o pe Olea foinduse n pat: «Nici dumneata nu dormi, mămico?» zice. Nu, nu dorm, zic. «Oare nu crezi, zice, că a vrut să mă jignească?» Vai de mine, ce ți veni? mă mir eu. «Ba așa i cu siguranță, zice: omul ăsta e un ticălos, zice, așa că nu cumva să cheltuiești o singură copeică din banii lui.» Aș fi vrut să vorbesc pe îndelete cu ea, chiar atunci, în pat, îmi dăduseră și lacrimile; dar ea m a oprit și s a întors cu fața la perete: «Taci, zice, lasă mă să dorm!» A doua zi de dimineață nici nu mă puteam uita la ea, atât era de schimbată, și tot timpul se învârtea prin odaie; și nu știu dacă mă credeți ori ba, dar v o spun ca înaintea lui Dumnezeu: fata nu mai era în toate mințile! Încă de atunci, de când au jignit o în casa aceea blestemată, i se tulburase sufletul... și mintea. În dimineața aceea m a pus pe gânduri. Mi era groază să vorbesc cu ea: N am s o contrazic de fel, n am s o supăr cu nici un cuvânt, îmi ziceam. «Vezi, mămico, zice, că nu ne a lăsat nici adresa lui?» Nu vorbi cu păcat, Olea, zic: nu l ai ascultat chiar tu ieri fără să clipești, nu l ai lăudat chiar tu, nu era cât pe aci să te podidească și lacrimile de recunoștință? Cum am spus asta, a scos un țipăt și a bătut din picior: «Ce suflet josnic ai, zice, ce mentalitate învechită, se cunoaște că ai crescut pe vremea iobăgiei!» Și degeaba am încercat s o liniștesc, că și a luat pălăria și a țâșnit pe ușă afară. În timp ce strigam după ea, mă tot întrebam: unde o fi fugind? Ea a alergat într un suflet la biroul de informații și, după ce a aflat adresa domnului Versilov, s a întors: «Chiar azi, zice, chiar acum îi duc banii înapoi și îi azvârl în obraz. Și el a vrut să mă jignească, zice, ca și Safronov (adică negustorul acela), numai că Safronov m a jignit ca un bădăran, ca un necioplit ce este, pe când ăsta, ca un iezuit viclean.» Și tocmai în momentul acela, spre nenorocirea noastră, a bătut la ușă domnul de ieri: «V am auzit vorbind de Versilov, zice, și vă pot da toate lămuririle despre el.» Cum a auzit numele lui Versilov, s a și repezit la el, ca scoasă din minți, și a început să i îndruge vrute și nevrute; ascultam și nu mi venea să cred că tocmai ea, atât de tăcută, care nu schimbă un cuvânt cu nimeni, poate să și deschidă sufletul înaintea unui necunoscut! Obrajii îi ardeau, ochii îi scânteiau... Iar el o mai și întărâta... «Aveți perfectă dreptate, domnișoară, zice. Versilov, zice, e întocmai ca generalii de pe aici pe care îi iau gazetele în zeflemea; câte un general de ăsta se gătește cu toate decorațiile și ia la rând guveranantele care dau anunțuri prin gazete, până ce și pune ochii pe câte una. Iar când nu găsește ce i trebuie, stă puțin de vorbă, promite marea și sarea și pleacă. Oricum, tot s a distrat pe socotela fetei.» A izbutit s o facă și pe Olea să râdă cu hohote, numai că era un râs amar. Dar deodată văd că domnul acela îi ia mâna și dă să și o pună pe inimă: «Află, domnișoară, zice, că eu nu sunt un coate goale, dimpotrivă, am un capital frumușel și aș putea oricând să i fac propuneri unei fete încântătoare ca dumneata, dar deocamdată mă mulțumesc să i sărut mânuța asta drăgălașă...» Și l văd cum se și repede să i o sărute. Ea a sărit ca arsă și atunci n am mai putut rabda nici eu și amândouă l am dat afară. Dar iată că spre seară Olea mi a luat banii cu sila și a plecat în grabă, iar când s a întors mi a spus: «Să știi, mămico, zice, că m am răzbunat pe omul acela necinstit!» Of, Olea, Olea, îi zic, poate că ai dat norocului cu piciorul când ai jignit un om atât de nobil și milostiv! Mi era o ciudă pe ea de nici nu mi am putut stăpâni lacrimile. Ea a început să strige la mine: «Nu vreau, nu mi trebuie, chiar dacă ar fi omul cel mai cinstit de pe lume, nici atunci n aș primi pomana lui! N am nevoie nici măcar de compătimirea cuiva!» M am culcat ca de obicei fără nici o presimțire. De câte ori nu m am uitat la cuiul acela — care rămăsese în perete, după ce ai scos oglinda, dar niciodată, niciodată, nu mi ar fi trecut prin cap una ca asta, nici aseară, nici înainte nu m aș fi putut gândi, n aș fi putut bănui una ca asta, n aș fi crezut o pe Olea în stare de asemenea faptă. Eu am avut întotdeauna un somn greu și noaptea sforăi, pesemne că mi se urcă sângele la cap, iar uneori, când mi se strânge la inimă, strig prin somn; de câte ori nu m a trezit biata Olea, zicându mi: «Da adânc mai dormi, mămico, nici nu i chip să te trezească omul la nevoie». Ce să fac, Olea, zic, dacă am un somn atât de greu? Pesemne că și aseară oi fi început să sforăi așa, și când ea o fi văzut că am adormit tun, s o fi ridicat fără nici o teamă. Cureaua aceea lungă era de la un geamantan, de o lună zăcea prin odaie și chiar ieri dimineață mi am zis că ar fi vremea s o strâng, să nu mă mai tot împiedic de ea , iar scaunul desigur că l o fi împins pe urmă cu piciorul, și ca să nu facă zgomot când o cădea, a avut grijă să l acopere cu fusta ei. Se vede că abia cu mult mai târziu, peste vreun ceas și mai bine, m am trezit și eu. Olea! o strig .Trebuie că mi s a părut mie ceva, de vreme ce am strigat o în puterea nopții: ori că nu am mai auzit o răsuflând lângă mine, ori că oi fi zărit prin întuneric patul ei gol — știu numai că atunci când m am ridicat brusc și m am repezit să i pipăi așternutul, am găsit patul gol și perna rece. Mi a stat inima în loc și am rămas înlemnită, gata gata să leșin și parcă îmi luase Dumnezeu mințile. O fi ieșit, îmi zic, dar când mă apropii de ușă, o zăresc chiar pe ea stând în picioare în colțul de lângă pat. Am stat și am privit o, fără să scot un cuvânt, și parcă se uita și ea la mine, fără să facă vreo mișcare... Ce i o fi venit să se urce pe scaun? îmi zic. Olea, îi șoptesc, speriată, Olea, mă auzi? Atunci m am limpezit deodată la cap: m am repezit spre ea cu mâinile întinse, am dat s o prind în brațe, dar ea se legăna parcă, am mai încercat o dată s o cuprind, dar iar s a clătinat și abia atunci am înțeles ceea ce nu voiam să înțeleg... Am vrut să strig, dar strigătul mi s a oprit în gât. Of, Doamne, când mă gândesc! Abia când am căzut grămadă, am scos în sfârșit un țipăt...
— Știi, Vasin, i am spus eu de dimineață, pe la ora șase, dacă nu se amesteca Stebelkov al dumitale, poate că nu se întâmpla toată nenorocirea.
— Cine știe, cred că tot s ar fi întâmplat. E greu de judecat, în orice caz terenul era pregătit. E drept că uneori și Stebelkov...
Nu și spuse gândul până la capăt, dar fața i se schimonosi foarte urât. Pe la șapte plecă din nou undeva; părea că el se îngrijește de toate. Am rămas, în sfârșit, singur. Se și luminase de ziuă. Simțeam o ușoară amețeală. Tot timpul îl aveam înaintea ochilor pe Versilov, căci povestirea bătrânei îl făcea să apară în cu totul altă lumină. Ca să mă pot gândi mai în voie m am întins pentru o clipă pe patul lui Vasin așa cum eram îmbrăcat și cu ghetele în picioare, fără intenția de a dormi, dar pe nesimțite am ațipit. Am dormit dus aproape patru ore în șir; nimeni nu m a trezit.



CAPITOLUL AL ZECELEA

Când m am trezit, pe la ora zece și jumătate, multă vreme nu mi a venit să mi cred ochilor: pe divanul pe care mă culcasem în seara precedentă ședea acum maică mea împreună cu sărmana vecină, a cărei fată se spânzurase. Se țineau de mână, vorbeau în șoaptă, probabil ca să nu mă deștepte, și amândouă plângeau. M am ridicat din pat și m am repezit la mama s o sărut. Ea s a luminat la față, m a sărutat și ea și cu mâna dreaptă a făcut de trei ori semnul crucii peste capul meu. Dar înainte de a apuca să schimbăm vreun cuvânt, ușa s a deschis și a intrat Versilov urmat de Vasin. Mama s a ridicat numaidecât și a plecat luând o pe vecină cu ea. Vasin mi a strâns mâna, iar Versilov s a așezat într un fotoliu fără să mi spună nici un cuvânt. Era vădit că el și cu mama se găseau acolo de câtva timp. Părea posomorât și preocupat.
— Mai mult decât orice îmi pare rău, îi răspunse el răspicat lui Vasin, continuând fără îndoială o discuție începută înainte, că nu m am grăbit să aranjez totul încă aseară, căci poate nu s ar fi întâmplat această nenorocire! Unde mai pui că aș fi avut și timp. Nu era nici ora opt. Când am văzut o cum a fugit de la noi, am avut numaidecât intenția să mă țin după ea până aici și să o conving că se înșală. Dar tocmai atunci a intervenit o chestiune neprevăzută și urgentă pe care, de altfel, aș fi putut o foarte bine amâna cu o zi... sau chiar cu o săptămână. Numai acest incident regretabil m a împiedicat și a stricat totul. Parcă a fost un făcut!
— Poate că tot n ai fi izbutit s o convingi; sigur e că și fără intervenția dumitale mocneau și clocoteau destule în sufletul ei, zise Vasin în treacăt.
— Ba nu, aș fi reușit, sunt sigur că aș fi convins o. Unde mai pui că mi dăduse prin gând s o trimit pe Sofia Andreevna în locul meu. Dar nu m am oprit asupra lui și mi a ieșit numaidecât din cap. Numai Sofia Andreevna ar fi putut s o înduplece și biata fată ar fi rămas în viață. Nu, de acum înainte n am să i mai dau niciodată zor... cu binefacerile mele... De altfel, era prima oară când am încercat! Și eu care mi închipuisem că înțeleg tineretul de astăzi, că încă nu m au depășit vremurile! Dar, de! La noi, generațiile vechi au îmbătrânit și au fost depășite aproape înainte de a ajunge la maturitate. Fiindcă veni vorba, la noi există azi într adevăr o mulțime de oameni care, din obișnuință, pretind că fac parte din tânăra generație, ceea ce era adevărat până ieri, fiindcă nu și dau seama că între timp au ajuns niște vechituri.
— Cred că aici este o neînțelegere la mijloc, și e cât se poate de limpede de unde provine, observă Vasin, prevăzător. Maică sa spune că după ce fata a fost jignită cumplit într un bordel, părea să și fi pierdut mințile. Dacă la asta mai adaugi situația ei și faptul că și înainte mai fusese jignită de negustorul acela.... Toate acestea puteau să se petreacă întocmai și pe vremuri și, după părerea mea, nu sunt câtuși de puțin caracteristice tineretului din ziua de astăzi.
— E cam pripit tineretul de astăzi, ca să nu mai vorbim de faptul că nu prea înțelege realitatea, ceea ce e caracteristic pentru toate generațiile tinere din toate timpurile, dar mai cu seamă pentru cea de azi... Dar, ia spune, ce isprăvi a făcut pe aici domnul Stebelkov?
— Numai domnul Stebelkov e vinovat de toate, am intervenit eu deodată, dacă el nu s ar fi amestecat, nu se întâmpla nimic: el a turnat gaz peste foc.
Versilov m a ascultat fără să se uite la mine, iar Vasin s a întunecat la față.
— Mă mai mustră conștiința și pentru un amănunt destul de ridicol, urmă Versilov tărăgănat, lungind vorbele ca și până atunci. Mi se pare că, după obiceiul meu prost, mi am îngăduit să vorbesc cu ea pe un ton destul de vesel, și poate că mi o fi scăpat și vreun zâmbet ușuratic, de zeflemea, într un cuvânt, socotesc că n am fost destul de sever, de bățos și de încruntat, trei însușiri pe care, după câte știu, tânăra generație de azi pune mare preț... În sfârșit, cred că i am dat motive să mă socotească un Celadon în căutare de aventuri.
— Ba dimpotrivă, am intervenit eu și mai categoric, maică sa susține sus și tare că i ai făcut o impresie admirabilă tocmai datorită seriozității, ba mai mult, a expresiei dumitale grave și cât se poate de sincere, după propriile ei cuvinte, însăși răposata nu mai contenea cu laudele după ce ai plecat.
— Da a? bâigui Versilov, aruncându mi, în sfârșit, o privire. Păstrează dumneata hârtiuța asta, cred că ar trebui predată autorităților, îi spuse el lui Vasin, întinzându i un petic de hârtie. Acesta îl luă și, văzând că l privesc cu curiozitate, mi l dădu să l citesc. Era un bilețel de două rânduri mâzgălit cu creionul în grabă și poate pe întuneric:
"Mămica mea scumpă, iartă mă că îmi pun capăt zilelor înainte de a mi face debutul în viață! A dumitale Olea, care te a amărât de atâtea ori."
— Hârtia asta s a găsit abia de dimineață, mă lămuri Vasin.
— Ciudată scrisorică! am exclamat eu, mirat.
— De ce o găsești ciudată? mă întrebă Vasin.
— Cum poate cineva să se exprime cu atâta umor într o asemenea clipă?
Vasin mă privi, nedumerit.
— Până și umorul ei mi se pare ciudat, am continuat eu, ăsta i un limbaj convențional pe care l folosesc liceenii între ei.... Cine mai îndrăznește să scrie într o asemenea clipă și într o asemenea scrisoare adresată unei mame nefericite — și după cât se vede, o iubea pe maică sa: "Îmi pun capăt zilelor înainte de a mi face debutul în viață!"
— Ce găsești nepotrivit aici? întrebă Vasin, care tot nu se dumerise.
— Nu văd nici urmă de umor aici, spuse Versilov în cele din urmă, expresia, desigur, nu e tocmai fericită, și nici nu se potrivește cu situația, s ar putea să provină, într adevăr din limbajul convențional al liceenilor, după cum spuneai, sau al altei categorii de tineri, în orice caz are un iz de roman foileton; pesemne că răposata o folosea fără să și dea seama că e de prost gust și, în orice caz, crede mă că în această scrisoare sinistră a folosit o cu toată candoarea și seriozitatea.
— E cu neputință, doar a terminat liceul, și încă cu medalia de argint.
— În cazul de față medalia de argint nu înseamnă nimic. Mulți o capătă în ziua de azi!
— Iar te legi de tineret, zise Vasin, zâmbind.
— Ba nu, câtuși de puțin, îi răspunse Versilov, ridicându se de pe scaun și luându și pălăria, dacă generația de azi nu se prea pricepe la literatură, în schimb posedă fără îndoială... alte calități, adăugă el cu o seriozitate neobișnuită. Þine seama că ceea ce am spus se referă la "mulți" și nu la "toți". Iacă, pe dumneata, bunăoară, nu te învinuiesc că nu știi destulă literatură, sau că nu te exprimi literar, deși ești încă tânăr.
— Păi nici pe Vasin nu l a supărat "debutul"! n am putut eu răbda să nu i atrag atenția.
Versilov îi întinse în tăcere mâna lui Vasin, care și luă și el șapca, pentru a l însoți, strigându mi la plecare "la revedere". Versilov ieși fără să mă bage în seamă. Nici eu nu mai aveam timp de pierdut: trebuia să mi găsesc cu orice preț o locuință, acum mai mult ca oricând! Pe mama n am mai găsit o la gazdă, plecase, luând o cu ea și pe biata vecină. Când am ieșit pe stradă, mă simțeam neobișnuit de vioi... Parcă atunci mi se isca în suflet un sentiment nou, înălțător. Și unde mai pui că totul contribuia, ca prin minune, să mi l întărească: din întâmplare, am găsit neașteptat de repede o locuință cât se poate de potrivită, despre care am să vorbesc mai târziu, acum însă vreau să închei cu ceea ce este mai important.
Abia trecuse de ora unu, când m am întors la Vasin ca să mi iau geamantanul și s a nimerit să l găsesc acasă. Când m a văzut, a exclamat cu o veselie sinceră:
— Ce bine îmi pare că ai venit la timp, tocmai mă pregăteam să plec! Pot să ți aduc la cunoștință un fapt care, desigur, te va interesa foarte mult.
— Sunt convins! am strigat eu.
— Ia te uită! Niciodată nu te am văzut atât de vioi. Spune mi, dumneata nu știi nimic despre o anumită scrisoare care se afla la Kraft și pe care Versilov a izbutit ieri să pună mâna? O scrisoare în legătură cu procesul de moștenire pe care l a câștigat ieri? Scrisoarea este un fel de testament, în care răposatul lasă cu privire la averea lui dispoziții contrare hotărârii de ieri a tribunalului. Pare se că scrisoarea a fost scrisă demult. Dar, ce mai tura vura, eu nu știu exact ce conține, de aceea te și întreb pe dumneata
— Cum să nu știu! Doar de aceea m a și chemat la el Kraft acum trei zile, știi, când am părăsit societatea aceea, ca să mi dea scrisoarea, iar eu i am predat o ieri lui Versilov.
— Într adevăr?... Așa bănuiam și eu. Închipuiește ți, chestiunea aceea de care a pomenit adineauri Versilov — chestiunea care l a împiedicat să vină până aici aseară ca să stea de vorbă cu fata — a fost provocată numai de această scrisoare. Încă aseară, Versilov s a dus drept la avocatul familiei Sokolski și i a predat scrisoarea, declarând că renunță la întreaga moștenire pe care i o atribuise tribunalul, în momentul de față declarația lui a și fost legalizată. Prin actul acela, Versilov nu donează averea prinților, ci recunoaște dreptul lor deplin la această moștenire.
Am înmărmurit, dar în același timp eram entuziasmat. La drept vorbind, fusesem pe deplin convins că Versilov va distruge scrisoarea; mai mult, deși îi declarasem lui Kraft că ar fi o dovadă de ticăloșie, deși mi o repetasem și mie însumi, cât timp șezusem la cârciumă, spunându mi în sinea mea că "eu venisem la un om cinstit, nu la un ticălos", în adâncul sufletului, aproape fără să mi o mărturisesc, socoteam că așa și trebuia să procedeze, că singura soluție era distrugerea documentului. Cu alte cuvinte, mi se părea un gest cât se poate de firesc. Chiar dacă după aceea l aș fi învinovățit pe Versilov, aș fi făcut o dinadins, de formă, numai pentru a mă arăta superior lui și a mi păstra curajul de a l judeca. Acum însă, auzind de renunțarea eroică a lui Versilov, am fost cuprins de un entuziasm sincer, fără rezerve, căindu mă și rușinându mă de cinismul și de imoralitatea mea; deodată, l am ridicat pe Versilov cu mult deasupra mea, la o înălțime de neatins și, de bucurie, eram gata să i sar de gât lui Vasin.
— Ce om! Ce om admirabil! Cine ar mai fi în stare de una ca asta? am strigat eu, încântat.
— Sunt de aceeași părere: foarte puțini oameni ar fi făcut o... și, fără îndoială că gestul lui e cu totul dezinteresat...
— "Dar"... spune ți gândul până la capăt, Vasin, căci simt că ai o anumită rezervă, așa i?
— Da, firește, există și un "dar": după mine, gestul lui Versilov e cam pripit și mai nesincer decât s ar părea, zise Vasin, zâmbind.
— Crezi că e nesincer?
— Da. Se simte parcă dorința de a se înălța pe un piedestal, în orice caz, cred că putea să facă un act de dreptate, fără să se nedreptățească pe sine. Dacă nu chiar jumătate, fără îndoială că măcar o parte din moștenire i s ar fi cuvenit, oricât de scrupulos ai analiza problema, cu atât mai mult cu cât documentul n avea prea mare importanță juridică, mai ales după ce Versilov câștigase procesul. Până și avocatul părții adverse, cu care am vorbit adineauri, e de aceeași părere. Gestul lui ar fi rămas la fel de frumos, așa că, numai din orgoliu, dintr un capriciu, a recurs la o soluție extremă. Clar e că domnul Versilov s a înfierbântat, s a pripit și el însuși a recunoscut adineauri că ar fi putut să mai aștepte o săptămână.
— Află, Vasin, că eu nu pot să nu fiu de părerea dumitale. Dar... o prefer pe a mea! Îmi place mai mult așa!
— Depinde de gust. La urma urmei, dumneata m ai stârnit, altfel aș fi tăcut.
— Chiar dacă s a gândit la "piedestal", tot îl aprob! am urmat eu. Oricum ai lua o, "piedestalul" nu e un lucru de disprețuit. La urma urmei, acest "piedestal" nu i decât un "ideal", crezi oare că e de preferat un suflet lipsit de ideal, cum sunt astăzi atâtea? Chiar dacă omul are un ideal puțin deformat, tot e bine că l are! Cred că și dumneata gândești la fel, dragul meu, scumpul meu Vasin! Îmi dau seama, firește, că m am cam avântat, dar dumneata totuși mă înțelegi. Altfel nici nu mi te aș putea închipui, Vasin. În orice caz, dragă Vasin, te îmbrățișez și te sărut.
— De bucurie?
— Și încă ce bucurie! Căci omul acesta "mort a fost și a înviat, pierdut a fost și s a aflat!" Vasin, află că sunt un mic nemernic și nu merit un prieten ca dumneata. Þi o mărturisesc, fiindcă în anumite momente sunt cu totul altfel, mai bun și mai profund. Þi o mai spun, fiindcă acum trei zile te am copleșit cu laude (am făcut o numai fiindcă alții mă nedreptățiseră și mă umiliseră), ca apoi să te urăsc două zile la rând! Chiar în noaptea aceea mi am jurat să nu pun niciodată piciorul la dumneata, și ieri dimineață am venit aici numai de ciudă, mă înțelegi: de ciudă. Uite, am stat pe scaunul acesta și te am judecat aspru, pe dumneata, camera dumitale, fiecare carte de pe masă, până și pe gazda dumitale. Am căutat să te pun într o lumină cât mai urâtă, ca să pot râde de dumneata...
— N are rost să mi spui toate astea...
— Aseară, când am dedus dintr o singură frază a dumitale că nu înțelegi femeile, m am bucurat că ți am surprins această lipsă, iar astăzi, când am văzut că n ai prins figura cu "debutul", iar m am bucurat grozav, și numai fiindcă la început te lăudasem din cale afară...
— Te cred, e de înțeles! exclamă Vasin în cele din urmă (zâmbise tot timpul, fără să se mire câtuși de puțin de cuvintele mele). Păi așa se întâmplă întotdeauna, și aproape oricui, asta i prima reacție și cea mai firească; numai că nimeni nu mărturisește — de altfel, nici n are rost s o mărturisești, fiindcă trece în orice caz și n are nici un fel de urmări.
— Cum, toată lumea reacționează așa? Tuturor li se întâmplă așa? Și o spui atât de liniștit? Păi, cu o asemenea mentalitate nu se poate trăi!
— După părerea dumitale: Decât meschine adevăruri, Mai bună i amăgirea ce ne nalță ?
— Întocmai! am exclamat eu. Aceste două versuri sunt o axiomă, un adevăr sfânt!
— Nu mă încumet să judec dacă conțin un adevăr sau nu. Pesemne că adevărul se află cam totdeauna undeva la mijloc: adică într un caz versurile acestea exprimă un adevăr de netăgăduit, iar în altul, o minciună. Dar un lucru știu sigur: că această idee va forma încă multă vreme unul dintre principalele obiecte de discuție între oameni. În orice caz, bag de seamă că acum îți vine să joci de bucurie. N ai decât: mișcarea face bine organismului; în ceea ce mă privește însă, tocmai azi dinineață s a nimerit să fiu copleșit de treburi... aoleu, am și întârziat stând la taifas cu dumneata.
— Uite că plec, o șterg chiar acum! Dar mai înainte vreau să ți spun un cuvânt, am strigat eu, înșfăcându mi geamantanul, dacă și acum "ți am sărit de gât", am făcut o numai fiindcă de cum am intrat pe ușă mi ai comunicat vestea cu atâta plăcere sinceră, și "te ai bucurat" că te am găsit acasă, și asta în ciuda discuției despre "debut"; după o primire atât de spontană, "inima mea tânără" s a întors din nou spre dumneata. Ei, și acum te las. Rămâi cu bine. Am să caut să vin cât mai rar pe aici, tocmai fiindcă țin să ți fac o plăcere, și ți citesc în ochi că nu mă înșel. De altfel, pentru amândoi va fi mai bine așa...
Și tot flecărind, cu vocea sugrumată de bucurie, mi am târât geamantanul până la ușă și am pornit cu el spre noua mea locuință. Ceea ce mă încânta îndeosebi era că adineauri Versilov fusese fără îndoială supărat pe mine, dovadă ca nu mi spusese nici un cuvânt și nici nu mă privise. După ce mi am dus geamantanul acasă, am alergat într un suflet la bătrânul prinț. Mărturisesc că în ultimele două zile îi simțeam chiar lipsa. Și apoi, nu se putea să nu fi aflat despre gestul lui Versilov.
Eram sigur că bătrânul se va bucura mult de venirea mea, de aceea jur că și fără întâmplarea cu Versilov, tot aș fi trecut pe la el. Până atunci mă oprise doar gândul că aș putea s o întâlnesc pe Katerina Nikolaevna; acum însă nu mă mai temeam de nimic.
De bucurie, bătrânul m a strâns în brațe.
— Ei, ați auzit de Versilov? Ce spuneți de el? am intrat eu direct în subiectul care mă interesa.
— Cher enfant, dragul meu prieten, este un gest admirabil, atât de nobil, că până și Kilian (funcționarul acela de jos) a rămas uluit! Ce i drept, e cam nesocotit, dar sublim, cu adevărat eroic! Un om care respectă un ideal merită toată admirația!
— Nu i așa? Nu i așa? În privința aceasta am fost întotdeauna de aceeași părere cu dumneavoastră.
— Dragul meu, noi ne înțelegem în toate privințele. Dar de ce n ai mai venit de atâta vreme? Aveam de gând să vin chiar eu după tine, dar nu știam unde să te caut... Oricum, la Versilov nu mă puteam duce... Deși acum, după ultimele întâmplări... Știi, dragul meu, mie mi se pare că în felul acesta cucerea și femeile, fără îndoială că prin asemenea însușiri...
— Fiindcă veni vorba, ca să nu uit, țin să vă povestesc ceva. Ieri, un măscărici de cea mai proastă calitate l a ocărit în fața mea pe Versilov, numindu l "profetul muierilor". Cum vă place expresia? Am reținut o ca să v o reproduc...
— "Profetul muierilor"! Mais... c'est charmant ! Ha ha! Și i se potrivește de minune, adică... nu i se potrivește de loc, voiam să zic... Dar expresia în sine e strașnică... mai bine zis e o prostie, totuși...
— Nu i nimic, lăsați, nu trebuie să vă simțiți stingherit, luați o numai drept o vorbă de duh!
— În cazul acesta e admirabilă. Să știi că e plin de tâlc... În fond, e cât se poate de adevărat! Adică... poate n ai să mă crezi... Într un cuvânt vreau să ți destăinui un mic secret. O mai ții minte pe Olimpiada, fata aceea pe care ai întâlnit o aici deunăzi? Poate că n ai să mă crezi, dar și ei i a căzut cu tronc Andrei Petrovici, ba mai mult, și a și pus ochii pe el...
— Ei și! Dar cu asta nu se mulțumește? am strigat eu indignat, dând cu tifla.
— Mon cher, nu striga, ține ți firea, deși poate ai dreptate din punctul tău de vedere. A propos, prietene, ce te a găsit data trecută, când a intrat pe ușă Katerina Nikolaevna? Erai atât de palid și te clătinai pe picioare, de am crezut că ești gata să leșini... Am vrut să mă reped să te prind în brațe.
— Nu i momentul să vorbim despre asta. Ce mai încolo, încoace, m am fâstâcit și atâta tot. Aveam și motive...
— Și acum ai roșit.
— Ei, și dumneavoastră! De ce faceți atâta caz dintr o nimica toată?! Doar știți prea bine că între ea și Versilov este o mare dușmănie... Și apoi, mai sunt și altele, așa că era firesc să mă tulbure prezența ei. Dar să lăsăm discuția asta pe altă dată.
— S o lăsăm, s o lăsăm! Nici mie nu mi face plăcere să vorbesc despre toate astea... Drept să ți spun, mă simt foarte vinovat față de fiică mea. Și unde mai pui că ți am și bârfit o o dată, dacă îți mai amintești... Dar e bine să uiți asta, dragul meu... Îmi spune inima că și ea are să și schimbe părerea despre tine... Iată că a sosit și prințul Serioja!
Chiar atunci intră pe ușă un ofițer tânăr și chipeș. Îl vedeam pentru prima oară și nu mi puteam lua ochii de la el. Spuneam că e chipeș numai fiindcă așa îl socotea toată lumea, deși fața lui tânără, cu trăsături regulate, nu era câtuși de puțin atrăgătoare. Þin să arăt că de la început, din prima clipă, mi a făcut această impresie, care nu m a părăsit niciodată. Era uscățiv, foarte bine făcut, cu părul castaniu deschis, cu obrazul neted și proaspăt, deși cam gălbui, și cu o expresie energică. Avea ochi foarte frumoși, întunecați și o privire cam aspră, chiar și atunci când era cât se poate de liniștit. Totuși, expresia lui hotărâtă și energică te respingea tocmai fiindcă simțeai că o câștigase prea ușor, fără nici o sforțare. De altfel, mi e greu să redau exact ce simțeam... Desigur că fața lui, de obicei atât de aspră, căpăta uneori pe neașteptate o expresie uimitor de blândă, de prietenoasă, chiar duioasă; și lucrul cel mai ciudat e că schimbările erau incontestabil spontane, sincere. Numai această spontaneitate, această sinceritate îl făceau simpatic .Vreau să mai atrag atenția asupra unei trăsături de a lui; în ciuda expresiei blânde și sincere, fața lui nu era niciodată veselă, și chiar atunci când râdea cu hohote, din toată inima, simțeai că inima lui nu se lasă niciodată în voia unei veselii adevărate, ușoare și limpezi... Dar e teribil de greu să faci portretul cuiva. Eu nu mă pricep de fel. Bătrânul prinț, după obiceiul lui prostesc, s a și repezit să ne facă cunoștință.
— Acesta e tânărul meu prieten Arkadi Andreevici (iar Andreevici!) Dolgoruki.
Prințul cel tânăr s a întors numaidecât spre mine cu o expresie exagerat de politicoasă, deși se vedea că nu auzise niciodată de mine.
— Este... rudă cu Andrei Petrovici, mormăi prințul meu cel buclucaș. (Cum te mai scot din sărite uneori acești bătrânași cu metehnele lor!) Tânărul prinț ghici numaidecât despre ce era vorba.
— Aha! Am auzit de foarte multă vreme... bâigui el în grabă. Am avut marea plăcere de a face cunoștință anul trecut la Luga cu surioara dumitale, Lizaveta Makarovna... Și ea mi a vorbit de dumneata...
M am mirat când i am văzut fața luminată de o sinceră plăcere.
— Dați mi voie, am bolborosit eu, ducându mi amândouă mâinile la spate, trebuie să vă mărturisesc sincer, și îmi pare bine că e și scumpul nostru prinț de față că până de curând, mai exact, până ieri, doream grozav să vă întâlnesc, însă din cu totul alte motive decât vă închipuiți. V o spun deschis, oricât v ar mira acest lucru. Pe scurt, voiam să vă provoc la duel pentru jignirea pe care i ați adus o lui Versilov la Ems, acum un an și jumătate. Deși mă temeam că poate nu veți primi să vă bateți în duel cu mine, pe motiv că nu sunt decât un licean, un minor și un neisprăvit, eram totuși hotărât să vă trimit martori, fără să mi pese de felul cum veți privi acest lucru și de ceea ce veți face... Și recunosc că nici acum n am renunțat la intenția mea.
Bătrânul prinț mi a spus mai târziu că izbutisem să țin cu multă demnitate acest discurs.
Pe fața prințului Serghei s a întipărit o sinceră tristețe.
— Îmi pare rău că m ai întrerupt și nu m ai lăsat să vorbesc până la capăt, îmi răspunse el grav. Dacă primele cuvinte pe care ți le am adresat erau pornite din inimă, asta se datorește tocmai adevăratelor sentimente pe care le nutresc astăzi față de Andrei Petrovici. Din păcate, nu pot să ți înfățișez acum situația sub toate aspectele, dar îți dau cuvântul meu de onoare că e mult de când mă căiesc din suflet de penibila mea ieșire de la Ems. Încă înainte de a mă întoarce la Petersburg eram hotărât să i dau orice satisfacție lui Andrei Petrovici, cu alte cuvinte să i cer de a dreptul iertare, lăsându l să aleagă unde și sub ce formă. Dar m au oprit motive puternice, de ordin superior. Faptul că ne judecam n ar fi influențat câtuși de puțin hotărârea mea. Purtarea lui de ieri față de mine m a zguduit însă până în adâncul sufletului și, crede mă, nici până acum nu mi am venit în fire. Dar iată că trebuie să vă aduc la cunoștință un fapt extrem de important, de aceea am și venit la prinț; acum trei ore, adică exact în momentul când Andrei Petrovici redacta actul împreună cu avocatul, s a prezentat la mine un martor din partea lui, care mi a transmis o provocare la duel... da, o provocare după toate regulile, ca urmare a incidentului de la Ems...
— V a provocat la duel?! am strigat eu, simțind cum îmi ard ochii și cum îmi năvălește sângele în obraz.
— Da. Am acceptat numaidecât să mă bat, dar înainte de duel vreau să i trimit o scrisoare în care să i arăt cum privesc astăzi purtarea mea de atunci și cât de tare mă mustră conștiința din pricina acelei greșeli îngrozitoare... fiindcă totul n a fost decât o neînțelegere, o greșeală regretabilă, cumplită! Þin să ți atrag atenția asupra faptului că, fiind în armată, mă expuneam unui risc serios: o astfel de scrisoare trimisă înainte de duel mi ar fi atras oprobriul public, înțelegi situația? Cu toate astea, acum eram hotărât să i trimit scrisoarea, dar n am apucat, fiindcă la un ceas după vizita martorului său am primit de la el un bilet în care mă ruga să l iert că mă tulburase și să uit că mă provocase la duel, adăugând că regretă acest "moment de slăbiciune și de egoism", după propriile lui cuvinte. Astfel mi a ușurat el însuși situația și acum nimic nu mă mai împiedică să i trimit scrisoarea. Nu i am expediat o încă, fiindcă voiam să mă mai sfătuiesc într o privință cu prințul, de aceea am și venit la el... Crede mă, conștiința m a mustrat atât, încât am suferit poate mai mult decât oricine... Te mulțumești cu această explicație, Arkadi Makarovici? Cel puțin deocamdată... Îmi faci cinstea să crezi în deplina mea sinceritate?
Izbutise într adevăr să mă dezarmeze; nu mă puteam îndoi de buna lui credință, deși mi l închipuisem cu totul altfel. Și apoi întreaga situație era neașteptată. Am bolborosit ceva drept răspuns și i am întins amândouă mâinile; el mi le a strâns cu bucurie. Pe urmă l a luat pe prinț deoparte și au stat de vorbă vreo cinci minute, în dormitor.
— Dacă ai vrea să mi faci o plăcere deosebită, îmi spuse el tare și apăsat, în momentul când ieșea din dormitorul prințului, atunci vino acum cu mine să ți arăt scrisoarea pe care vreau să i o trimit neîntârziat lui Andrei Petrovici și totodată scrisoarea lui către mine.
Am primit cât se poate de bucuros. Bătrânul prinț se tot învârtea în jurul meu, și înainte de a mă petrece până la ușă m a chemat și pe mine o clipă în dormitorul lui.
— Mon ami, sunt nespus de încântat, sunt fericit... dar despre toate astea o să mai vorbim altă dată. A propos, în geanta mea de colo ai să găsești două scrisori. Pe una trebuie s o înmânezi personal și să dai unele explicații, iar cealaltă e către bancă, și poate că nici acolo n ar strica să te duci chiar dumneata...
Și astfel mi a încredințat două sarcini chipurile urgente și care cereau cică o deosebită atenție, precum și osteneală, într adevăr, trebuie să mă urc în trăsură, să mă duc până acolo, să predau scrisorile, să cer o semnătură și așa mai departe.
— Aha, văd că recurgeți la șiretlicuri! am strigat eu luând scrisorile. Sunt convins că totul nu i decât o invenție, că nu i vorba de nici o treabă serioasă, și că dinadins ați scornit aceste două însărcinări, ca să mi dovediți că îndeplinesc o slujbă la dumneavoastră și că nu primesc banii de pomană!
— Mon enfant, îți jur că te înșeli, că e vorba de două treburi cât se poate de urgente... Cher enfant! strigă el deodată grozav de înduioșat, scumpul meu băiat! (îmi puse amândouă mâinile pe cap.) Te binecuvintez pe tine și soarta care te a adus în casa mea... Să fim întotdeauna cu inima la fel de curată ca astăzi... Să fim cât mai buni și mai generoși... Să iubim tot ce i frumos și înălțător... Sub orice formă s ar ivi... Ei, enfin... enfin, rendons grâce... et je te bénis !
Se întrerupse și începu să plângă pe umărul meu. Mărturisesc că era cât pe aci să mă podidească și pe mine lacrimile, în orice caz, l am îmbrățișat din toată inima pe bătrânul meu zănatic. Ne am sărutat cu foc.
Prințul Serioja (adică prințul Serghei Petrovici, după cum am să l și numesc pe viitor) m a dus cu trăsura lui eleganta până la el acasă, unde m a uimit în primul rând luxul în care trăia. N aș putea spune că locuința era prea fastuoasă, ci mai degrabă "o casă de oameni care se respectă", cu odăi mari, înalte și luminoase (de fapt, n am fost decât în două căci celelalte aveau ușile închise) iar mobila, deși nu era de cel mai pur stil Versailles sau Renaissance, era totuși capitonată, confortabilă, pretutindeni domnea belșugul și buna calitate se observa la toate: la covoare, la lemnul sculptat, la statuete. Și când te gândești că toată lumea spunea despre familia Sokolski că e săracă și că n are o lețcaie. Totuși îmi ajunsese la ureche că prințul trăia pe picior mare și aici, și la Moscova, și pe vremuri, la regiment, și la Paris, că pe deasupra mai era și cartofor și se înglodase în datorii. Eu, în schimb, purtam o haină mototolită, ba încă și plină de fulgi, fiindcă dormisem, îmbrăcat, iar cămașa n o schimbasem de patru zile. De altfel, haina nu era chiar ponosită, dar când m am trezit în casa prințului, mi am adus aminte de sfatul lui Versilov de a mi comanda un costum ca lumea.
— Închipuie ți că din pricina unei fete care s a sinucis nici nu m am dezbrăcat astă noapte, am spus eu în treacăt, cu un aer distrat, și cum am citit pe fața lui că povestea îl interesează, i am istorisit o pe scurt. Totuși, era vădit că scrisoarea îl preocupa în primul rând. Mă intriga mai ales faptul că adineauri, când îi declarasem fățiș că voiam să l provoc la duel, nu zâmbise și nici măcar un mușchi nu i tresărise pe față. Cu toate că aș fi știut eu să i tai pofta de râs, mi se părea o atitudine ciudată din partea unui om de categoria lui. Ne am așezat de o parte și de alta a unei mese de scris care se găsea în mijlocul camerei și el mi a dat să citesc scrisoarea către Versilov, gata transcrisă pe curat. Cuprindea aproape tot ce mi spusese la bătrânul prinț și era chiar scrisă cu căldură. E drept, nu știam încă ce să cred despre sinceritatea lui vădită și despre pornirile lui bune, totuși începeam să nu le mai pun la îndoială, fiindcă, la urma urmei, n aveam nici un motiv. Oricum ar fi fost omul acesta și orice mi s ar fi povestit despre el, putea să aibă totuși înclinații bune. Mi a arătat și ultimul bilet al lui Versilov, numai de șapte rânduri, în care acesta își retracta provocarea. Deși scris negru pe alb despre "slăbiciunea" și "egoismul" său, tonul general al scrisorii era mai degrabă arogant... sau mai bine zis tot gestul lui trăda un oarecare dispreț — părere pe care am păstrat o, de altfel, pentru mine.
— Dar dumneata de ce crezi că a făcut retractarea? am întrebat eu. Desigur că nu de frică?
— Firește că nu, îmi răspunse prințul zâmbind, dar zâmbetul lui era foarte grav și în general părea din ce în ce mai preocupat. Știu prea bine că este un om curajos. Aici e desigur vorba de altceva, el are un fel al lui de a privi lucrurile... o mentalitate deosebită...
— Fără îndoială, l am întrerupt eu cu însuflețire. Un oarecare Vasin susține că și prin faptul că n a tăinuit scrisoarea și că a renunțat la moștenire, n ar fi urmărit decât "să se ridice pe un piedestal"... După mine, asemenea lucruri nu se fac de ochii lumii, ci dintr un imbold puternic al conștiinței.
— Îl cunosc foarte bine pe domnul Vasin, spuse prințul în treacăt.
— Ah da, trebuie să vă fi întâlnit la Luga.
Ne am privit deodată și mi aduc aminte că am roșit puțin, sau poate mi s a părut. În orice caz, el a întrerupt discuția, deși eu aveam mare chef de vorbă. Cum nu mi ieșea din cap o anumită întâlnire din ajun, mă simțeam ispitit să i pun câteva întrebări, dar nu știam cum să încep. Și așa eram destul de stingherit, mă uimea buna lui creștere, politețea lui desăvârșită și totodată spontană, firească — într un cuvânt acea educație mondenă, care în "lumea lor" se capătă încă din leagăn. În scrisoarea lui surprinsesem două greșeli grosolane de gramatică. În general, când am de a face cu astfel de oameni, nu mă port niciodată umil, ci dimpo trivă, devin exagerat de bățos, ceea ce poate că mi și strică uneori, în cazul de față eram și mai bățos ca de obicei, fiindcă mi știam haina plină de fulgi și aveam impresia că făcusem o gafă, arătându mă prea familiar... Băgasem de seamă că uneori prințul mă privea pe furiș cu foarte multă stăruință.
— Ia spune, prințule, am izbucnit eu pe neașteptate, oare în sinea dumitale nu ți se pare caraghios că un "mucos" ca mine a vrut să te provoace la duel și încă pentru o jignire adusă altuia?
— Doar e foarte normal ca cineva să se simtă jignit când tatăl său a fost jignit. Nu, nu găsesc că e caraghios.
— Așa socotesc și eu... Totuși poate părea tare caraghios... vreau să spun unora, nu mie. Mai ales că eu mă numesc Dolgoruki. Dacă nu mi spui însă adevărul, sau încerci să l îndulcești dintr o falsă politețe, pe care ți o impune educația dumitale mondenă, oare nu înseamnă că mă înșeli în toate privințele?
— Nu. Gestul dumitale nu mi se pare câtuși de puțin caraghios, repetă el foarte grav, cum s ar putea să nu simți că ți curge în vine sângele tatălui dumitale?... E adevărat că ești încă tânăr și... după câte știu... înainte de majorat n ai dreptul să te bați în duel, așadar... după toate regulile, nici altul n are dreptul să primească provocarea unui minor... Dar asta încă n ar fi nimic, singurul argument serios pe care ți l aș putea da ar fi următorul: atunci când provoci pe cineva la duel pentru o jignire adusă altuia, fără știrea celui în cauză, nu înseamnă oare că îți manifești disprețul față de el?
În momentul acesta discuția noastră a fost întreruptă de un lacheu, care a intrat să i comunice prințului ceva. Când l a văzut prințul, care pesemne îl aștepta, s a ridicat brusc și s a apropiat repede de el, așa că lacheul i a vorbit aproape în șoaptă fără ca eu să pot desluși ce i spune.
— Te rog să mă ierți, mă întorc într o clipă, îmi spuse prințul și ieși.
Când am rămas singur, am început să mă plimb prin cameră, dus pe gânduri. Oricât s ar părea de ciudat, pe de o parte prințul mi era simpatic, iar pe de altă parte îl găseam foarte antipatic. Avea ceva — ce anume n aș putea defini precis — care îmi repugna. "Dacă într adevăr nu râde de mine, înseamnă fără îndoială că e un om foarte cumsecade, dacă ar râde însă, atunci... poate l aș socoti mai inteligent...", iată gândul ciudat care mi a trecut prin cap. M am apropiat de masă și am citit încă o dată scrisoarea lui către Versilov. De preocupat ce eram, nu mi am dat seama cum trece timpul, iar când mi am amintit de prinț, am constatat că, deși plecase pentru o clipă, lipsea de cel puțin un sfert de oră. Asta m a cam tulburat și, după ce am făcut câțiva pași prin cameră, mi am luat pălăria cu gândul să ies, să caut pe cineva și să l trimit după prinț, iar când acesta va veni, să mi iau numaidecât rămas bun de la el, pe motiv că aș avea treabă și că nu l mai pot aștepta. Mi se părea soluția cea mai onorabilă, fiindcă mă cam sâcâia gândul că prințul, lăsându mă singur atâta timp, mă desconsidera.
Încăperea în care mă găseam avea două uși așezate la extremitățile aceluiași perete și amândouă erau închise. Cum uitasem pe care din ele am intrat, și mai ales fiindcă eram foarte distrat, am deschis una la întâmplare, pe cea care dădea într o cameră lungă și îngustă, unde, spre surprinderea mea, am văzut o pe soră mea, Liza, șezând pe o canapea. Era singură și desigur aștepta pe cineva. Înainte de a apuca să mi exprim mirarea, am auzit deodată glasul prințului, care, îndreptându se spre birou, vorbea în gura mare cu cineva. Am închis repede ușa, așa că prințul, care intra tocmai pe cealaltă, n a observat nimic. Îmi amintesc că a nceput să se scuze, pomenindu mi ceva de o oarecare Anna Feodorovna... Eu, însă, eram atât de tulburat și de buimăcit, încât aproape nici n am înțeles ce mi spunea, și după ce i am îngăimat că trebuie să mă întorc numaidecât acasă, am plecat ostentativ, cât am putut mai repede. Prințul, care era atât de binecrescut, trebuie să fi rămas desigur intrigat de purtarea mea. M a petrecut până în vestibul vorbindu mi tot timpul, dar eu nu i am răspuns și nici nu m am uitat la el.
Când am ajuns afară, am luat o la stânga și am pornit o razna pe străzi. Nu puteam să mi adun gândurile. Mergeam agale și trebuie să fi umblat destul de mult, cel puțin vreo cinci sute de pași, când am simțit deodată că cineva mă bate ușor pe umăr. M am întors și am dat cu ochii de Liza: mă ajunsese din urmă și mă bătuse ușor cu umbrela pe umăr. Ochii îi străluceau și în ei se citea o mare veselie, amestecată cu un pic de șiretenie.
— Vai ce bine îmi pare că ai luat o în direcția asta căci altfel n aș fi avut norocul să te întâlnesc astăzi! Vorbea, gâfâind ușor, din pricină că mersese repede.
— Abia mai răsufli.
— Am alergat într un suflet ca să te ajung din urmă.
— Liza, oare nu pe tine te am văzut adineauri?
— Unde?
— La prinț... la prințul Sokolski...
— Nu, nu pe mine, pe mine n ai putut să mă vezi...
N am mai spus nimic și am făcut în tăcere vreo zece pași. Deodată, Liza a început să râdă cu hohote:
— Ba pe mine, pe mine, firește că pe mine! Doar m ai văzut bine, te ai uitat drept în ochii mei, și eu te am privit în față, atunci cum poți să mai întrebi daca eu eram? Of, ce om! Știi, abia mi am putut stăpâni râsul când te ai uitat la mine, atât de caraghios m ai privit.
Văzând cu câtă poftă râde, am simțit că mi se ia o piatră de pe inimă.
— Dar ia spune, ce ai căutat tu acolo?
— Am fost la Anna Feodorovna.
— Care Ana Feodorovna?
— Stolbeeva. La Luga stăteam împreună zile întregi. Ea o primea și pe mama; ba venea chiar și la noi, deși nu se ducea aproape la nimeni. E o rudă depărtată de a lui Andrei Petrovici, dar se înrudește și cu familia Sokolski… prințul o socotește un fel de bunică.
— Va să zică locuiește la el?
— Dimpotrivă, prințul stă la ea.
— Atunci a cui e casa?
— A ei. A cumpărat o acum un an. Prințul de cum a sosit, a tras la ea. Dar Anna Feodorovna nu se află decât de patru zile la Petersburg.
— Știi ceva, Liza, dă o încolo cu casa ei cu tot.
— De ce? Este o femeie admirabilă...
— Ei și? O privește. Și noi suntem oameni admirabili. Ce zici ce zi minunată? Cât e de plăcut afară! Ce frumoasă ești azi, Liza! Păcat că ai rămas atât de copilăroasă!
— Arkadi, povestește mi despre fata aceea de ieri.
— Of, nici nu ți închipui, Liza, cât de rău îmi pare de ea!
— Da, și mie. Ce soartă! Știi, am remușcări că ne plimbăm atât de veseli, pe când bietul ei suflet amărât și păcătos rătăcește prin întuneric, prin bezna fără margini, împovărat de păcat și de jignirea aceea... Spune, Arkadi, cine i vinovat de păcatul pe care l a săvârșit când și a curmat zilele? Of, ce groaznică poveste! Tu te gândești la bezna aceea? Vai, tare mă mai tem de moarte deși știu că este un păcat! Nu pot suferi întunericul. Am nevoie de soare, nu mă simt bine decât pe o vreme ca asta! Mama spune că păcătuiești atunci când te temi... Arkadi, tu o cunoști bine pe mama?
— Nu prea, Liza, încă nu.
— Nici nu ți închipui ce om este! Trebuie s o cunoști neapărat! Este o fire deosebită, greu de pătruns...
— Păi nici pe tine nu te am cunoscut și uite că acum îți citesc în suflet. Þi l am descifrat într o singură clipă. Tu, Liza, cu toate că ți e teamă de moarte, ești fără îndoială o fire mândră, îndrăzneață și curajoasă. Ești mai bună decât mine, cu mult mai bună. Să știi că te iubesc grozav, Liza. Of, Liza! Moartea n are decât să vină când i o fi sorocul, dar deocamdată să trăim, să ne bucurăm de viață. Să deplângem moartea acelei nefericite, dar să binecuvântăm viața, nu i așa? Află, Liza, că am o "idee" a mea. Ai auzit, desigur, că Versilov a renunțat la moștenire?
— Cum să nu! Mama și cu mine ne am sărutat de bucurie când am auzit.
— Tu habar n ai, Liza, ce se petrece în sufletul meu, ce a însemnat pentru mine omul acesta.
— Ba te înșeli, știu tot!
— Adevărat? Firește, doar ești deșteaptă, mai deșteaptă decât Vasin. Și tu, și mama aveți un ochi pătrunzător, plin de omenie, ba nu, m am exprimat greșit, un suflet plin de omenie... Eu însă, am multe trăsături urâte, Liza.
— Þie ți lipsește cineva care să te strunească, asta i tot.
— Încearcă tu, Liza. Tare îmi place să te privesc azi. Știi că ești frumușică foc? Ce ochi minunați ai... Abia acum îmi dau seama... De ce ți strălucesc azi așa, Liza? De unde ai făcut rost de atâta strălucire? Și cu ce preț? Eu n am avut niciodată un prieten, Liza. De altfel, socotesc prietenia o prostie, dar când e vorba de tine nu mai mi se pare o prostie... Vrei să fim prieteni de acum înainte? Înțelegi ce aștept de la tine?
— Înțeleg foarte bine.
— Dar știi, fără condiții și fără jurăminte — să devenim pur și simplu prieteni.
— Da, ai dreptate, sunt cu totul de acord, dar cu o condiție totuși: chiar dacă vreodată vom ajunge să ne învinuim reciproc, dacă vom fi nemulțumiți unul de altul, chiar dacă noi înșine vom deveni atât de răi și de haini, încât să trecem peste tot ce ne leagă, să nu uităm niciodată această zi, și mai ales această clipă! Să facem acest legământ față de noi înșine. Să ne jurăm că toată viața ne vom aduce aminte de ziua de astăzi, când ne am plimbat împreună, mână n mână, râzând din toată inima, când am fost atât de veseli... Vrei? Nu i așa că primești?
— Da, Liza, primesc, ți o jur. Știi, azi e prima oară când stăm de vorbă cu adevărat... Liza, tu citești mult?
— După atâta timp îmi pui această întrebare?! De, stimate domn, văd că abia de ieri, când am scăpat și eu o vorbă, binevoiește și filozoful meu de frate să mă bage în seamă!
— Bine, dar de ce n ai intrat tu cu mine în vorbă dacă eu am fost un prost?
— Fiindcă am tot așteptat să ți vină mintea la cap... Eu m am dumerit de la început ce fel de om ești dumneata, Arkadi Makarovici. Și cum te am dibuit, mi am zis: "Las'că vine el singur, până la urmă se dezmeticește cu siguranță". De aceea m am și hotărât să ți las dumitale cinstea de a face primul pas: "Lasă, mă gândeam, într o zi ai să alergi tu după mine."
— Va să zică, ai cochetat cu mine?! Spune drept, Liza, ai râs de mine toată luna trecută, ori nu?
— Se putea să nu râd, Arkadi, când ești atât de caraghios? Cred că te am îndrăgit mai ales când mi am dat seama că ești un trăsnit. Dar de multe ori trăsnăile tale nu sunt chiar atât de inofensive. Þi o spun ca să nu ți iei nasul la purtare. Dar știi cine mai râdea de tine? Mama. Adesea râdeam împreună: "Ia te uită ce trăsnit, ne șopteam noi, ce om sucit!" Iar în timpul asta tu îți închipuiai desigur că tremurăm de frica ta și de aceea șușotim.
— Liza, tu ce crezi despre Versilov?
— Mă gândesc foarte mult la el, totuși ar fi mai bine să nu vorbim acum despre asta, să amânăm discuția pe altă dată. Vrei?
— Ai dreptate! Ești grozav de deșteaptă, Liza! Sunt convins că ești mai deșteaptă decât mine. Dar, ai răbdare, Liza, așteaptă să termin ce mi am pus în gând, și după aceea poate că am să ți spun ceva...
— De ce te ai posomorât?
— Nu m am posomorât, ți se pare. Vezi Liza, trebuie să ți spun deschis că am o ciudățenie: nu pot suferi să mi zgândăre cineva anumite puncte dureroase din inima mea... Mai bine zis nu mi place să scot prea des la iveală anumite sentimente, ca să le admire toată lumea, fiindcă socotesc că e rușinos; n am dreptate? De aceea prefer uneori să mă încrunt și să tac. Ești destul de deșteaptă ca să mă înțelegi.
— Te înțeleg cu atât mai bine, cu cât și eu sunt la fel. De altfel, semănăm amândoi cu mama.
— Ah, Liza, de ne ar fi dat să trăim cât mai mult acest pământ. Ce ai spus?
— Nimic.
— De ce te uiți așa la mine?
— Păi și tu te uiți la mine. Te privesc pentru că mi ești drag.
Am petrecut o aproape până acasă și i am dat adresa mea. Când mi am luat rămas bun, am sărutat o pentru prima oară în viață.
Totul ar fi fost bine, dacă nu m ar fi frământat un gând apăsător care mă urmărea încă din zori: în ajun, când mă întâlnisem cu nefericita aceea la poarta casei noastre, îi spusesem că plec de bună voie de acasă, că mi părăsesc căminul, așa cum pleacă orice fiu de la un părinte rău ca să și întemeieze un cuib al lui, și că Versilov avea o sumedenie de copii nelegitimi. Asemenea cuvinte, auzite din gura unui fiu despre tatăl său nu putea decât să i întărească toate bănuielile cu privire la Versilov și mai ales pe aceea că voise s o jignească. Îl învinuisem pe Stebelkov, și când colo, poate că tocmai eu turnasem gaz peste foc. Era un gând care mă îngrozea, și mă înfioară și acum... Dar în dimineața aceea, deși începusem să mă frământ, mi se părea că n am de ce, că este o prostie: "Păi, și fără intervenția mea mocnea și clocotea", îmi repetam eu din când în când; "de, ce să i faci, o să mi treacă! Am să mă îndrept. Am să mi răscumpăr cumva greșeala... printr o faptă bună... Doar mai am încă cincizeci de ani înaintea mea!"
Și totuși gândul acesta nu mi dădea pace.